Pe linii paralele

 

Romulus Rusan

 

Nu-i datorez nimic lui Ion Pop, deci am dreptul să-l laud cum vreau: nu sunt poet (cu atât mai puţin avangardist), nu i-am fost coleg de facultate sau la Echinox, n-a scris niciodată despre cărţile mele. Îmi este doar prieten, o prietenie pe care o reînnodăm cu fiecare vizită a sa la Bucureşti.

El însuşi este, în felul său, un singuratic, refugiat din libertatea poeziei în schimnicia ştiinţei literare, din rumoarea boemei în cetatea familiei şi bibliotecii.

Băjenit cu toată familia la oraş ca să-şi piardă urma unui dosar de cadre nefavorabil, a parcurs, cu o răbdare de benedictin, drumul atâtor intelectuali străluciţi care – în alte împrejurări, în perioada interbelică – au ridicat la cote academice talentul aflat în matricea rurală.

Poetul, criticul generaţiei ’60 şi al avangardei, a trecut prin complicata viaţă scriitoricească şi universitară clujeană – în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea – ca un aristocrat înnăscut, ca o fiinţă mai mult livrescă decât fizică. Nelipsita lui servietă „Diplomat“ a zăbovit mai mult prin garderoba bibliotecilor decât pe sub picioarele vreunei mese de la „Arizona“ sau din restaurantele unde redactorimea clujeană adăsta în uitare de sine până la drastica somaţie „Zárva kérem!“. S-a ştiut feri atât de boemă, cât şi de scandalurile mocnite, de searbedele bârfe şi intrigi. Distanţarea sa proverbială de viaţa publică l-a făcut imun (excepţiile de la regulă le-am aflat acum, târziu, şi nu de la el) la invidia cu limba ascuţită pe care unii concurenţi o manifestau pe vremuri faţă de cei a căror faimă trecea dincolo de creasta Feleacului.

Rămas clujean nestrămutat, devenit magister şi pater familias, Jean Pop (iertată-mi fie familiaritatea) rămâne în memoria mea acelaşi student ingenuu care se grozăvea scriind versuri despre (defunctele azi) ţigări „Mărăşeşti“ şi pe care îl tachinam că nu ştie ţine totuşi ţigara între degete sau acelaşi tânăr savant care îşi deplângea „Biata (mea) cuminţenie“, parcă scuzându-se că a luat viaţa în piept prea serios şi prea din timp.

De atunci a trecut o viaţă. Ca nişte trenuri mergând pe linii paralele, n-am observat să ne fi schimbat înfăţişarea şi vârsta. Cred că explicaţia stă în ideile pe care ni le-am împărtăşit de la început şi până azi fără să lăsăm să se plictisească unele de altele.

 

Romulus Rusan

Pe linii paralele

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)