A fost mai prezent în viaţa mea în absenţa sa

 

Mircea Petean

 

            Nu mi-a fost dascăl pentru că în anii de studenţie el era la Paris. Am avut tăria – unii ar zice naivitatea – să-l aştept să se întoarcă pentru a-mi devoala o parte – partea bună, îmi ziceam – din producţia mea textuală. Nici la Echinox nu m-am înghesuit câtă vreme el nu era acolo. El era Dincolo… Deşi lesne aş fi putut să-mi dau seama că era prezent, chiar foarte prezent, măcar în spirit. Şi chiar îmi dădeam seama, dar eu mai mult nu eram decât eram, eu traversam deşertul: eram mai degrabă o proiecţie în viitor, o vagă proiecţie, decât o certitudine. Trăiam cât se poate de intens vârsta păguboşeniei absolute: amânare-renunţare-dispariţie...Îl vedeam adesea coborând în oraş cu pas grăbit şi cel mai adesea însoţit. Îşi muta la răstimpuri, dintr-o mână în alta, o servietă pe care o bănuiam plină de manuscrise. Perora gesticulând, se oprea din când în când ca să-şi fixeze interlocutorul mut, uluit, vrăjit de prestaţia Maestrului...Prima oară când l-am întâlnit – era în ’68, după Primăvara de la Praga – era singur. Eu eram cu tata, el s-a oprit, a încetat să-şi legene servieta, apoi a început să vorbească transpus despre aerul de libertate, despre marea deschidere, despre enorma şansă de a ne putea vedea, în sfârşit, proiectele, oricât de îndrăzneţe, duse la bun sfârşit, despre dreptul de a visa oricât de nebuneşte. Nu ştiu dacă realizam despre ce vorbeşte, dar îl vedeam trăind intens iluzia că totul e posibil în ţara aceasta unde toate încremenesc în proiect.

Apoi l-am văzut prezidând şedinţele de cenaclu. Căci îmi sugerase să mă duc la Cenacul Echinox, şi eu, băiat cuminte, m-am dus. M-am tupilat în fundul sălii şi am ascultat. Cred că a citit Ion Mircea, iar el a dat tonul vorbind despre poezia imnică. Îl ascultam fascinat, nepricepînd mare lucru, dar convins că particip la oficierea unor Înalte Mistere... El era Marele-Preot, cei din prezidiu – Olimpia Radu, între ei, mi-aduc bine aminte chipul ei luminos, expresia inteligentă – erau preoţii, ceilalţi erau membrii unei confrerii secrete, iar eu eram novicele.

           Spaima micşorându-se, am continuat să mă duc fericit că sunt acceptat, deşi nimeni nu mă băga în seamă. Şi era bine aşa, căci împărtăşeam atmosfera unui festin intelectual extraordinar. Liber, într-o singurătate totală, într-un anonimat deplin.

Cum ziceam, au urmat anii de studiu. Singurul regret din vremea aceea a fost că nu l-am avut dascăl. Dar l-am aşteptat cu tolba plină de versuri. Aveam material destul pentru cel puţin o carte. Cel puţin aşa mi se părea. El s-a întors la Cluj, iar eu am plecat în Maramureş. Doream să fug cât mai departe de oraşul tuturor exceselor, tuturor umilinţelor, tuturor frustrărilor, şi să mă întorc, peste câţiva ani, cu o traistă doldora de poeme.

Între timp, în viaţa mea de ultim sihastru a intrat Ana, am început să leg în poezie, am aruncat bună parte din ceea ce adunasem până atunci, păstrând doar câteva piese care anunţau temele „mele“, piese cu valoare „istorică“ – e vorba, desigur, de o istorie pur personală – carevasazică. Dar, ceea ce e mai important, am avut intuiţia domeniului peste care zeul, în marea lui îndurare, mă pusese – pare-se – „administrator“. Atunci am apelat la el ca la o Autoritate. De fapt, pe măsură ce Dosarul, în care îmi adunam textele bătute direct la maşină sau transcrise din mulţimea caietelor sinucigaşe, cum numeam agendele şi caietele în care notam tot ce-mi trecea prin cap, se îngroşa, mă înfăţişam la el acasă după o înţelegere prealabilă, desigur. A avut răbdarea şi generozitatea de a citi şi comenta, cu mine alături, poem după poem, vers după vers, dând „note“, amendând lucrurile mai puţin reuşite, exclamând exasperat în dreptul unor sintagme imposibile, căutând soluţii ş.a.m.d. Mai mult decât atât, au venit scrisorile în care încerca să mă facă conştient de necesitatea consolidării unui ansamblu pe care el îl vedea foarte bine, dar pe care eu doar îl întrezăream. M-a ajutat să-mi definitivez prima carte. A prefaţat-o scriind un text definitoriu pentru ceea ce eram şi mai ales pentru ceea ce aveam să devin. I-a schimbat până şi titlul. Se chema iniţial Maestrul n-a sosit încă, dar el mi-a spus, pe bună dreptate, că nu are rost să dau apă la moară comentariilor răutăcioase sau minimalizatoare (ele vor apărea orişicum!) şi l-a schimbat, preluând subtitlul unui poem din ultima secţiune a cărţii. Şi bine a făcut, după cum s-a dovedit ulterior. A salutat cu entuziasm primul tom – căci atunci nu bănuia nimeni că va fi o trilogie – din Jucu Nobil, insistând să caut să înmulţesc numărul coloanelor care susţin ansamblul. A citit atent toate celelalte cărţi în manuscris, între timp am mai crescut şi eu, aşa încât de unde la început eram un receptacul aproape pasiv, încet-încet am devenit, îmi place să cred, un interlocutor nu întotdeauna foarte confortabil... Manuscrisele s-au înmulţit, Dosarul meu creştea binişor, dar nimeni nu era dispus să rişte să le publice, în ciuda recomandărilor sale inclusiv (dar asta e o altă poveste...).

Constat că, inevitabil, idealizez cedând ispitei de-a evoca o seamă de întâlniri ale noastre. Asperităţile se tocesc, detaliile inconfortabile pălesc sau dispar de-a dreptul. Rămâne însă, sper, substanţa acestora, acel ceva care a contribuit, în cele din urmă, la creşterea şi consolidarea unei relaţii care avea toate şansele să se transforme într-o prietenie.

După Revoluţie m-am întors la Cluj, şi nu oricum, ci chiar ca viitor... editor în echipa lui Vasile Igna, proaspăt uns director al Daciei napocane. Al lui, al lui Don Profesor Zaciu, pe care am început să-l vizitez asiduu, al multor altora şi, de ce nu, al meu inclusiv... Apoi el a plecat din nou la Paris. Acolo l-am şi întâlnit în vara lui ’91, când, reluând eu drumurile Europei (o făcusem prima oară în  ’87) în compania aceluiaşi bun şi statornic prieten Andreas Wellmann, am fost găzduiţi cu maximă generozitate într-una dintre odăile apartamentului de pe rue Garibaldi, dacă nu mă înşel. După noi, acolo avea să adaste Mircea Cărtărescu, dacă-mi aduc bine aminte. În trecere prin Amiens, trăsesem pe la Horia Ursu; am adăstat o juma’ de zi şi o noapte în compania lui şi a „fetelor“ sale – cum îşi alinta el soţia şi fiica. Ce solidari erau românii pe vremea aceea!

În 2000 ne-a părăsit Profesorul şi eu chiar m-am simţit orfan... Atunci mi-am propus să încerc să fac ceva pentru memoria sa. Şi ce altceva mai bun puteam face decât să public o carte de-a sa sau una despre opera, despre personalitatea sa, în fiecare an, ori măcar la doi ani. Aşa a apărut, în 2002, Întoarcerea învinsului: Întâlniri cu Mircea Zaciu, o carte care s-a bucurat de o primire fulminantă, în care am adunat texte evocatoare, articole critice, dar şi scrisori trimise de profesor unora şi altora. Întâmplarea a făcut să iasă de sub teascuri chiar în ziua în care aniversam o jumătate de secol de existenţă terestră. Nefericită întâmplare! Ana decisese să-mi organizeze o întâlnire cu prietenii şi colaboratorii în sediul nou al Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga“, păstorită atunci de Traian Brad, regretatul. Ei bine, câteva dintre scrisorile acelea, introduse în ultimul moment în carte de cel împreună cu care am gândit şi am construit totul, au provocat dezastrul care a dus la ruptură, la despărţire, la o tăcere de aproape un deceniu, la Marea Tăcere. Nu era nici prima, nici ultima oară când mă aflam, ca editor, între ciocan şi nicovală, dar atât de înspăimântător de bine nu mi-a fost niciodată... Căci cum ziceam? A fost mai prezent în viaţa mea în absenţa sa. Am verificat cruzimea acestui adevăr de nenumărate ori în toţi aceşti ani…  Nu are niciun sens să răsucesc acum, aici, cuţitul într-o rană ca şi închisă. Important e că Marea Tăcere s-a încheiat. Şi nu a urmat Marea Trăncăneală, fiţi fără grijă!

Am căzut la pace socotind probabil amândoi că ceea ce leagă e mult mai puternic decât ceea ce dezleagă. Şi poate că acest lung hiatus n-a fost decât o probă. Dovadă e şi faptul că ucenicul de odinioară a devenit editorul uneia dintre cărţile sale de poeme. Şi al multor altora, de acum înainte – de poeme, de critică, de orice fel –, sper!...

Pe vremea când eu şi Ana predam limba „poezească“, folosindu-ne de joc ca de o modalitate privilegiată de stimulare a creativităţii artistice a elevilor noştri, lectura Jocului poeziei, cartea lui cea mai bună şi una dintre cele mai substanţiale cercetări dedicate fenomenului poetic modern românesc, a fost un bun reper pentru noi. Tot atunci mi-a împrumutat o seamă de cărţi care aveau să ne ajute la redactarea lucrărilor noastre de gradul întâi. Căci înainte de a fi carte, Ocolul lumii în 50 de jocuri creative s-a înfiripat pe experimentul ca atare şi pe cele două disertaţii. A fost doar unul dintre argumentele forte în favoarea ideii de a-l invita ca preşedinte de juriu al primei şi, din păcate, ultimei ediţii a Festivalului de Literatură pentru Copii „Dimineţile Muntelui“, organizat de noi la Borşa Maramureşului în toamna lui ’89. A acceptat fără ezitare şi se vedea pe el că se simte bine în zilele acelea însorite de octombrie, printre copii talentaţi şi promotori de creativitate – poeţi importanţi, unii dintre ei – veniţi din toate colţurile ţării, printre ceilalţi poeţi invitaţi: Aurel Dumitraşcu, Vasile Igna, Adrian Popescu, Aurel Pantea, Ion Mureşan, Echim Vancea şi mulţi alţii. Mă uit uneori la pozele de atunci; îl văd urmărind atent recitalul pruncilor, jurizând cu diplomaţie, împărţind premii surâzător. Ce mai contează că, la câteva zile după încheierea festivalului, a trebuit să dau seama la Securitate? Important e că la nici două luni după aceea izbucnea Revoluţia. Dar câte nu-i datorez? Îi datorez debutul, cum spuneam, dar şi revenirea din ’90. Aproape că nu există carte de-a mea căreia să nu-i fi dedicat măcar un comentariu, excepţie făcând, poate, cele apărute în vremea amintitei Mari Tăceri... Da, îi sunt recunoscător lui, ca şi lui Don Profesor, ca Ioanei Em. Petrescu, ca lui Vasile Igna, fiinţe providenţiale pentru mine. Da, e vorba de recunoştinţă, dar cum aş putea să mă revanşez? Mă consolez amintindu-mi o vorbă de-a lui pe care nu am cum să nu o reproduc aici şi acum, o vorbă pe care o repeta ori de câte ori mă plângeam de vitregia vremurilor în care ne-a fost dat să vieţuim: „Cel mai înţelept lucru pe care-l poţi face este să scrii, şi nu oricum, să scrii bine, să nu încetezi să adaugi un vers la cele existente, să nu cedezi. Adevărata bucurie aceasta este!“

Şi poate că adevărata recunoştinţă sunt cărţile noastre bune, ale tuturor celor care l-au avut sau încă îl au ca protector, sfetnic şi model.

Pentru mine el rămâne Criticul, acel prieten exigent de care orice creator are nevoie mai ales la început, când, vorba înţeleptului, suntem la nemijlocit, dar şi Poetul fascinat de fragilitatea fiinţei, care nu poate scrie un rând fără a privi peste umăr la cel ce scrie, poetul, desăvârşit cunoscător al tuturor trucurilor, convenţiilor, miracolelor adevărate ori doar inventate ale literaturii...  Şi sunt absolut convins că, dacă cineva va da o Istorie a poeziei române, una profund analitică, îndelung chibzuită şi superb scrisă, apoi acela va fi el, Ion Pop, şi nimeni altul...

 

Mircea Petean

A fost mai prezent în viaţa mea în absenţa sa

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)