Reflux

 

Ion Pop

  

Mă-ndepărtez de tine, mare,

mă retrag încet către continent,

ca un reflux de pământ spre pământ.     

 

Ştiu că nu mă voi mai citi aşa de atent niciodată,

ca pe zarea ta, în această lumină

sub care nu poţi ascunde nimic din ce e-n tine,

ca în golul în care trebuie să te refaci linie cu linie,

fărâmă cu fărâmă,

ca să afli cine eşti cu adevărat.

 

Şi nicicând n-o să-mi fie atât de frică

cum mi-a fost când ţi-am auzit clipă de clipă vuietul, –

cu bietul meu zgomot înecat în valuri,

cum mi-a fost când, privind sfărâmarea

întunecată, albastră, verde,

am cutezat să fac timide comparaţii

cu propriile mele ciobite geometrii.

 

Mă rugam atunci de toţi sfinţii adâncului şi înaltului,

am avut atunci momente de încordată aşteptare,

să vină o mână să mă aşeze la loc,

în cercurile, în triunghiurile

şi-n piramidele în care-mi păruse

a fi locuit. Mă obseda însă,

recunosc, şi venirea îngerului

cu nume rusesc, cu tabelul lui

de lume a Drepţilor, din care

nu mai poţi învia decât

pentru moartea de veci. Iar atunci

când erai prea calmă şi eu prea singur,

simţeam nevoia să te tulbur şi să mă tulbur.

 

Vezi, mare, sunt şi eu nemulţumit ca şi tine,

nu suntem niciodată, niciunul, la locul nostru,

fiecare cu Moftul şi mofturile lui.

 

Că eram rude, s-a văzut nu demult, când celulele

mele păreau că-o luaseră razna, ca nişte liberţi

ce nu mai ştiau ce să facă

cu neaşteptata lor libertate,

încât a trebuit să fac apel urgent

la nişte somităţi ca Bach şi albinele, ori precum

chirurgul cu mână sigură

de la Medicala clujeană iii.

 

Aşa ne e dat să trăim. Printre

sânge şi glod şi vitralii. 

 

Lasă-mă, aşadar, mare,

să duc în bagajele mele grele deja

şi ceva din vuietul tău,

din minunata, neliniştitoarea ta claritate.

Lasă-mă să iau cu mine şi un con din pinii

încovoiaţi spre ape, un mic glob verde

din verdele chiparosului,

un zimţ de agavă, o aburoasă ramură de măslin.

Ca în basmele de odinioară, le vor fi poate

de ajutor, când luminii,

când întunericului din mine.

 

Mă întorc acum printre frunze ce vor foşni

în vânturi de toamnă, veştede, – o să vină

şi zăpezile mari, şi un îngheţ care

mă tem că va fi şi al cărnii mele.

Vor veni şi primăveri, da, alte veri, poate,

cu păci şi cu murmure

ale altor vieţi, vecine cu-a mea, cu alte

ceţuri şi luminişuri.

               

                Oricum, mare,

în ora asta, a refluxului meu,

te rog să-ţi aduci aminte

de ruda ta de pământ, săracă.

Mă încred în tine, în buna ta memorie,

a ta, care eşti mai toată cer şi ştii probabil

aproape tot ce se petrece

în mintea lui Dumnezeu.

 

Adu-ţi aminte şi de mine, mare,

nu mă uita, mare.

 

12 noiembrie 2010