O mirare, câteva secvenţe şi multă recunoştinţă

 

Dan C. Mihăilescu

 

Cine poate să creadă că Ion/Jean Pop împlineşte 70 de ani?!?

Bărbatul frumos, elegant cu decenţă, manierat, sobru, corect în toate şi subtil ataşant prin ştaiful apusean; maramureşeanul înalt ca bradul, cu voce superbă, învăluitor timbrată, gesturi pufoase şi călcătură juvenil-boierească; omul rânduielii nordice, cu disciplină de fier şi mirări copilăreşti, cu decizii de chirurg şi reverii jucăuşe; poetul solitar şi profesorul deloc distrat, diplomatul sever şi melancolicul cu puseuri colerice... – tocmai el,  profesorul-student, decanul contaminat de fervorile adolescenţei perpetue, să ajungă subiect de Festschrift?!?

Dintotdeauna i-am privit cu tandră invidie pe prietenii universitari. Din reciproca lor vampirizare cu studenţii, ambele tabere ies în câştig. Nu doar intelectual, dar şi fizic. Cât se poate de fizic, energetic, la modul transferului fizionomic, aproape: ridurile mentorului par că se întipăresc pe chipurile studenţilor, iar prospeţimea acestora dă juventute dascălului.

Cum altfel să-mi explic faptul că oameni precum Ion Pop, Mircea Martin, Ion Vartic, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Mihai Zamfir, Florin Manolescu, Alexandru Călinescu, Alexandru Zub, Alexandru Sincu, Victor Ciobanu, Silviu Angelescu, Nicolae Constantinescu îmi par aproape neschimbaţi acum, la mai bine de treizeci de ani de când am terminat facultatea, în vreme ce mulţi dintre studenţii lor – ajunşi de mult, la rându-le, profesori, părinţi, bunici – le-au conservat nu numai ideile, ci şi ticurile? Extraordinarul transfer de energie pe care-l presupune admiraţia auditoriului îi face pe profesorii într-adevăr hărăziţi cu talent catalitic să-şi cristalizeze calităţile, să-şi conserve farmecul, să-şi şlefuiască virtuţile ca pe un diamant, mergând către acea sublimă alchimie dintre emiţător şi destinatar prin care tinereţea dă vlagă senectuţii, iar maturitatea înnobilează cu seninătate forfota acneică.

Ei bine, cred cu tărie că oamenii dăruiţi cu har educativ îşi păstrează aproape intacte, prin decenii, virtuţile tinereţii deopotrivă efervescente, benefic-insurgente şi strategic formatoare. Asta, mai ales când vârsta lor „de aur“ coincide cu un context politic favorizant valorii, ierarhiilor sincronizante, revalorizării tradiţiilor şi recuperării firescului, aşa cum s-a întâmplat cu generaţia ’60.

 

Mirarea

 

Spre ruşinea mea, nu mai ştiu când am dat prima oară mâna cu „domnul profesor Ion Pop“ şi când mi-a cerut să-i spun „Jean“. Ştiu că, în timp, m-am chircit umilit când am văzut cum eu le spuneam cât se poate de natural lui Ion Pop, Ion Vartic şi Marian Papahagi „Jean“, „Doru“, respectiv „Marian“, în timp ce Radu G. Ţeposu, Ioan Buduca, Ioan Groşan sau Ghiuri Pascu nu-i scoteau din „domnule profesor“. Lasă, că şi eu mă uluiam când optzeciştii nu-l scoteau (ca şi azi) pe Nicolae Manolescu din apelativul „Niki“, pe când eu şi acum, în prag de pensie, folosesc formula „dom’ profesor“.

Nu l-am întâlnit în 1975-’76, la „sesiunile ştiinţifice studenţeşti“, unde am făcut cunoştinţă cu Ştefan Borbély, de pildă, ci în 1980 sau 1981, la colocviile revistei Transilvania, după ce luasem premiul revistei Tribuna şi scrisesem în Luceafărul despre o carte a lui, Ore franceze, text care avea să determine, nu peste multă vreme, plecarea mea din siajul lui Mihai Ungheanu. Niciodată n-am înţeles virulenţa lui Ungheanu când m-a somat ca-n veci să nu mai încep un articol în Luceafărul citând un autor străin, precum se întâmplase cu Barthes, în recenzia la cartea lui Ion Pop. Parcă eram deja un duşman de clasă, un „agent al Kominternului“, al „viperelor de pe Wall Street“, al „străinismului care ucide în faşă naţionalismul“. Îi pro­pusesem pe atunci lui Ungheanu un serial despre tinerii critici şi eseişti ai momentului şi-mi aduc aminte că am scris prin ’78-’79 despre Alexandru Călinescu, Ion Pop, Eugen Negrici, Ion Vartic, I. Constantinescu, Dan Horia Mazilu, Z. Sângeorzan...

Cinstit să fiu, ce m-a descumpănit, în timp, a fost bicefala opţiune a istoricului literar Ion Pop faţă de şaizecism, de-o parte (cu expresionismul rural, recuperarea specificului etno-estetic, frenezia localismului, paralel cu sfânta recuperare a egofiliei eseniano-whitmaniene), şi avangardismul valah, de cealaltă. Niciodată nu mi-am putut explica misterul acestei egale împărţiri între lirismul practicat de Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Gheorghe Pituţ, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea şi micile giumbuşlucuri iconoclast-anarhice, găunoase etic şi nule estetic, emanate de vâna bolşevizant-suprarealistă dâmboviţeană. Nici măcar empatia criticului la enormul ludic anarhic al lui Nichita Stănescu sau la combinaţiile mucalit-metaforice ale lui Marin Sorescu nu era de natură să prevestească ataşul atât de tenace deliberat la gratuităţile enervante, strict motivate politic, şi Nimicul pur destabilizator din lumea lui Tzara, Roll & Co.

Nu am fost, bineînţeles, nici pe departe singurul care n-a înţeles bizara împărţire a istoricului literar Ion Pop. Motivaţii dintre cele mai variate, pro şi contra, am auzit de-a lungul timpului, de la Zoe Dumitrescu Buşulenga, Romul Munteanu, Alexandru Piru, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Anghelescu, Adrian Marino, y compris Ion Dodu Bălan ş.a.

În final, făcând disjuncţie cât mai atent şi nepărtinitor între acuzaţiile de „trădare a fondului naţional“ şi benefic ecumenism estetic, am ajuns să văd în bicefalitatea cu pricina – anarhismul combinatoric, ostentativ gratuit, atemporal şi transnaţional, al avangardei versus lirismul mythosului autohton – un admirabil exemplu de disponibilitate opţională şi comprehensiune analitică. De libertate interioară, forţă şi abilitate, de voinţă sincronizatoare şi reverie hermeneutică. Scriind la fel de aplicat despre Voronca, Brauner, Ion Gheorghe şi Adrian Păunescu, despre pornoinsurgenţele lui Geo Bogza şi blagianismul Anei Blandiana, Ion Pop a croit, în felul său, o cale a Răsăritului către Apus.

Faţă de toate acestea, unul ca mine nu are a zice decât: chapeau!

  

Minunatul Jean, din 1982 în 1992

 

Omeneşte, profesorul Ion Pop rămâne întipărit pentru mine în două gesturi uriaşe, unice, în ce mă priveşte, în lumea noastră egoist-neguţătorească. Unul din 1982, celălalt din 1992.

În vara lui 1982 debutam editorial cu un eseu despre Eminescu, premiat la usr şi utc, apt – potrivit tradiţiilor breslei – să-mi aducă infinit mai mulţi inamici invidioşi decât prieteni.

„Ce faci acum?“ mi-a chestionat cu ardoare după – cu fraternă asprime –, într-o scrisoare, profesorul clujean plezirismul regăţean, cel care tocmai se dăduse pe spate în dulcea ispită a meridionalului dolce farniente.

„Păi, cred că  voi face o carte din lucrarea de licenţă despre teatrul lui Blaga“.

Fără nicio avertizare, după câteva săptămâni m-am trezit la cutia poştală cu un plic având antetul Editurii Dacia şi o epistolă de câteva rânduri, semnată de C. Cubleşan şi Vasile Igna, cum că „lucrarea dvs. despre Dramaturgia lui Lucian Blaga a intrat în planul editurii noastre pe 1984“!!!

Era, clar, rodul generoasei asiduităţi a minunatului Ion Pop. Să vă mai spun că volumul era doar o nevinovată, orgolioasă intenţie? Că lucrarea de licenţă avea 40 de pagini, drept pentru care mi-am dedicat delirant o jumătate de an ca să-ncheg un demers de cinci ori mai mare, anume gândit cât mai scorţos, mai metafizic şi blindat referenţial, cu cât ştiam că va merge-n Transilvania blagiană până-n măduvă?!?

Câtă lume universitară cu blazon avea pe-atunci o atare deschidere către buiaca tinereţe hermeneutică? Mai ales dinspre Cluj spre Bucureşti!

Al doilea gest magnific a fost în 1992, când acelaşi Jean Pop, directorul Centrului Cultural Român de la Paris, auzindu-mă că voi veni cu Tania câteva zile în Oraşul-Lumină, nicio clipă n-a conceput că vom locui în altă parte decât în apartamentul lor de pe ditamai Avenue de Suffren (el şi Ileana fiind, în interval, în concediul clujean de odihnă), de unde urma să plece tocmai atunci cuplul Mircea şi Cristina Cărtărescu!

Gest de sublimă boierie, de fraternă camaraderie, de-a dreptul incredibil pentru scepticul mizantrop care sunt, şi care a intrat de atunci în panoplia recunoştinţelor fără margini ale familiei.

Cum să uit cele câteva nopţi albe petrecute în bucătăria familiei Pop, scriind pe colţul mesei, în urma propunerii Monicăi Lovinescu, care, auzind că am venit ca inconştienţii pentru o lună de zile la Paris cu o sută de franci, m-a somat să scriu în trei zile 15 pagini despre ceauşism, pe care, din pricina bâlbâielii mele, avea să le citească Alain Paruit?! Cu banii de atunci am trecut ditamai sejurul.

Cum să uit, apoi, drumul cu Tania la Cluj, în casa Familiei Pop, pe Rákóczi 98, în 1983, când am venit să predau manuscrisul blagian la Editura Dacia, ori vizita din martie 1985, când, venit la „schimb redacţional“ (tribunistic) cu Revista de istorie şi teorie literară, m-am trezit pus de Ileana şi Ion Pop în faţa unui redutabil mormănaş de pulpe de pui, de-am numărat la sfârşit vreo douăzeci de cadavre avicole în faţa înfometatului bucureştean care eram!?

Cum să uit că, numai ce i-am scris lui Ion Pop că – sfios instigat de Ioan Alexandru – am tradus câteva poeme de Pierre Emmanuel, acestea aveau să umple numaidecât o pagină din Echinox?

Şi cum să uit teribilele vizite ale careului de aşi Mircea Zaciu-Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic (uneori cu Aurel Sasu alături), de pe la jumătatea anilor ’80, în apartamentul nostru de pe Ion Câmpineanu, când pritoceam soarta Dicţionarului scriitorilor români, după câte-un referat al lui Ion Brad, al Elenei Docsănescu, ori o vizită la Dumitru Ghişe, Valeriu Râpeanu ş. cl.?!?

Zaciu şi Papahagi explodau coleric, în utopice variante machedonice, în vreme ce Vartic rezona abulico-flegmatic-cioranian, iar Sasu venea cu soluţii pragmatice, vezi bine că de nimeni agreate în acel context de umilire iluzoriu „pansată“ cu un deget de votcă. Un peisaj în care Jean Pop reprezenta invariabil echilibrul, măsura, sfatul cumpănit. Atenţie: nu resemnarea, ci înţelepciunea – un cuvânt, acesta, tulburător de străin firii noastre îndrăcite de postmodernitate.

Aşa l-am văzut şi în noiembrie 2010, când – alt gest boieresc! – a venit la Teatrul Naţional din Cluj să-mi urmărească bufoneriile caragialiene la o pseudoconferinţă menită să încrunte ochii corectitudinii politice, lezând deopotrivă naţionalismul pitecantropic. Un tată de familie exemplar, cu trei copii minunaţi şi, deja, cu vrednici nepoţi, păstorind şi astăzi echinoxismul cu o fidelitate aristocratică, asimilând cu seninătate contradicţiile mai mult sau mai puţin fioroase ale vieţii literare. Un om pe care, cu ochii minţii, îl văd foarte bine cosind pe-o coastă maramureşeană şi tăifăsuind cu Tzara la o cafenea din Zürich, adunând mere cu Ioan Alexandru la Topa Deşartă şi conversând elegant cu Alain Bosquet sau Michel Déguy, scrutând „betoanele arhaice“ de pe Bistriţa – din Megaliticele lui Ion Gheorghe – cu gândul la Lăptăria avangardistă a lui Gh. Dinu, de pe strada Bărăţiei...

Ia gândiţi, vă rog, domniile voastre, hic et nunc, aşa o frumos căptuşită dovadă de europenitate românească! 

Dragă Jean, stimate domnule profesor: admiraţie, recunoştinţă, sănătate şi frăţie!

 

Dan C. Mihăilescu

O mirare, câteva secvenţe şi multă recunoştinţă

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)