O prietenie fără început

 

Ana Blandiana

 

Este de-a dreptul curios că nu sunt în stare să-mi amintesc cum ne-am întâlnit pentru prima oară cu Ion Pop, când am făcut cunoştinţă. Oricât de adânc aş săpa în memoria mea clujeană, prietenia care ne leagă există deja drept ceva de la sine înţeles, intrată în obişnuinţă şi chiar în tradiţie. Singura explicaţie plauzibilă şi logică a acestei absenţe a începutului este faptul că eram atât de tineri, încât nu numai că nu cunoşteam noţiunea de a face cunoştinţă, dar nu aveam încă nici noţiunea timpului, totul era un fel de magmă strălucitoare care dizolva contururile şi topea deopotrivă nenorocirile şi noroacele în simpla bucurie de a fi şi mai ales de a fi împreună cu cei asemenea ţie, din aceeaşi generaţie. Dacă nu-mi amintesc momentul în care l-am cunoscut pe Ion Pop, îmi amintesc în schimb că el a fost unul dintre primii colegi – dacă nu cumva chiar primul – faţă de care am avut sentimentul apartenenţei la aceeaşi generaţie.

Era o prietenie în trei sau chiar în patru, pentru că, alături de Romulus Rusan şi de mine, venea adesea şi Nicolae Prelipceanu la întâlnirile care aveau loc mereu (sau cel puţin aşa au rămas înscrise în memoria mea) în camera lui Jean, spaţioasă, luminoasă, având pereţii ascunşi de rafturi de cărţi, un birou şi o canapea acoperită cu o cergă maramureşeană. Mă întreb despre ce vorbeam, pentru că ţin minte că vorbeam ore şi ore, cu siguranţă nu despre ce se întâmpla în jurul nostru, ci despre ce se întâmpla în mintea noastră, despre cărţile pe care le citeam, despre cărţile pe care le scriam sau urma să le scriem. Romi terminase facultatea, Jean şi Nae erau studenţi, iar eu nu mai speram că voi ajunge vreodată. Mai târziu, Jean devenise asistent, eu devenisem, în sfârşit, studentă, ba chiar debutasem cu toţii, fiecare cu câte o cărticică îngustă şi subţire ca o broşură, în colecţia „Luceafărul“, dar noi ne întâlneam tot la Jean, unde vorbeam, şi vorbeam, până când mama lui îndrăznea să ne întrerupă şi să ne cheme la masă. Jean era singurul dintre noi care locuia cu părinţii şi care împărţea cu noi, altruist, sentimentul de acasă pe care abia dacă mai îndrăzneam să-l visăm.

De altfel, Jean era cel mai „aşezat“ dintre noi, nu numai în sensul că avea o cameră a lui într-o casă a părinţilor lui – care prin simpla lor prezenţă şi prin viaţa lor simplă erau ca o coajă protectoare a fructului în interiorul căruia se dezvoltau seminţele intelectului –, ci şi în sensul că acest intelect părea să se autoprogrameze mai sigur de sine în forme cunoscute dinainte. Spre deosebire de noi, Ion Pop ştia că va deveni profesor, poate chiar Profesorul, de pe vremea când putea încă să opteze pentru literatura care nouă ni se părea mai importantă. Dar opţiunea lui aproape dramatică a fost aceea de a refuza să opteze între diferitele căi pe care ar fi putut să le urmeze şi pentru care era la fel de dotat. Cuminţenia lui – despre care vorbeşte aproape autocritic în poezie – a conţinut suficient curaj pentru a obliga drumurile divergente să se aşeze paralel, totodată contopindu-se. Cariera universitară şi palmaresul de analist literar – al istoriei avangardei mai întâi, apoi al propriei generaţii – nu l-au împiedicat să fie nu numai autorul unei bogate opere poetice, ci şi unul dintre poeţii autentici ai generaţiei noastre. Din păcate, tocmai această plurivalenţă – care l-a transformat într-un personaj netipic al lumii literare, lipsit de tot sclipiciul boemei şi pus în umbră de propria sa decenţă – s-a întors într-un anume sens împotriva lui. Colegii de critică literară nu s-au obosit niciodată să recunoască şi să descopere cu adevărat poetul de dincolo de profesor, iar locul pe care îl ocupă în unele istorii literare este departe de a fi echitabil.

Cu timpul, spaţiul întâlnirilor noastre s-a diversificat, dar la Bucureşti sau la Paris ne-am descoperit mereu aceeaşi prietenie care – indiferent de kilometrii, anii sau destinele care ne despart – se regăseşte nu numai în nostalgia tinereţii comune, ci şi în rigoarea unor repere morale şi intelectuale rămase neschimbate „pe-aceste mereu mişcătoare poteci“.

 

Ana Blandiana

O prietenie fără început

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)