Andromeda

 

Se trezeşte năpădită de o senzaţie de oboseală, ca după un somn exagerat de profund şi aprinde lampa de pe noptieră. Întors cu spatele spre ea, soţul ei rămâne nemişcat, probabil că doarme. Îşi târâie leneş privirea pe plafon, apoi pe peretele din faţă şi ajunge la oglinda împroşcată cu pete de bătrâneţe, un obiect mare care a ajuns până la ea datorită inerţiei familiale. În colţul superior drept, dă de o pată nouă, mare. Îşi îndreaptă capul ca s-o vadă mai bine. Descoperă că nu e o pată, ci un reflex, şi o nouă mişcare a capului o ajută să identifice ceea ce acum pare a fi un fragment de volută gălbicioasă, poate metalică. Mai degrabă surprinsă decât speriată, îşi îndreaptă privirea spre punctul reflectat şi observă că acolo peretele este, ca de obicei, neted şi gol. Dintr-odată, surpriza se transformă în nelinişte. Se ridică, se apropie de oglindă. În oglindă se reflectă un perete acoperit de un mare basorelief înfăţişând niste forme pestriţe şi confuze deasupra unui pat cu aşternuturi negre în care continuă să doarmă bărbatul ei. Îşi apropie şi mai mult faţa de oglindă şi, în loc să se întâlnească cu propiile sale trăsături, îi apare o faţă străină, cu ochii plini de spaimă. De ce te-ai trezit atât de devreme? o întreabă soţul ei cu o voce ciudat de şuierătoare, în timp ce ea vede în oglindă acea neobişnuit de mare figură solzoasă ridicându-se din pat, un enorm cap de reptilă.

  

Terapia

 

–O mică grădină de zarzavaturi, în care să lucraţi pământul, să-l hrăniţi, să însământaţi, să stropiţi, să culegeţi roadele, ar fi nişte exerciţii binefăcătoare pentru dumneavoastră – îl sfătuieşte doctorul în timp ce-i înmânează tratamentul împotriva stresului.

În primul an s-a desfătat cu nişte roşii delicioase. În al doilea an, în timpul lucrului la bursă, îşi amintea de grădinăritul de duminica, de săditul căpşunilor, de dovleceii în floare, de varza roşie, depinde de anotimp. Dar într-o duminică de aprilie, după o clipă de nemişcare, se aşeză între brazde. Luni prinsese deja rădăcini. Acum braţul stâng rodeşte ardei, iar cel drept vinete. Nu are nevoie de prea multă apă.

În româneşte de
Ioana Zlotescu

 

Ecosistem

 

De ziua mea, nepoată-mea mi-a făcut cadou un bonsai, plus un manual de instrucţiuni pentru îngrijirea lui. Am plasat bonsaiul pe terasă, alături de celelalte ghivece, şi-am reuşit să-l fac să înflorească. Toamna, din pământ apăruseră nişte minuscule insecte albe, însă bonsaiul nu părea să sufere din cauza lor. Primăvara, într-o dimineaţă, pe când mă pregăteam să-l ud, am observat ceva care se mişca printre frunzuliţe. Cu multă răbdare şi cu o lupă, am descoperit în cele din urmă că era vorba de o pasăre mititică. În scurt timp bonsaiul s-a umplut de păsări, care se hrăneau cu insecte. La sfârşitul verii, ascunsă printre rădăcinile bonsaiului, am descoperit o mică femeie goală. Urmărind-o pe ascuns, am constatat că mânca ouăle din cuiburi. Acum trăiesc cu ea şi am găsit modalitatea de a vâna păsările. Din câte se pare, nimeni din casă nu ştie unde sunt. Nepoată-mea, foarte întristată de absenţa mea, îngrijeşte plantele în amintirea celui dispărut. Astăzi, departe, în alt ghiveci, am avut impresia că zăresc silueta unui mamut.

 

Musca

 

În baie, musca zburătăceşte plină de energie. Mă uit la ea cu scârbă. Ce caută bâzdâgania asta într-un hotel de lux, şi mai ales în luna lui februarie. O plesnesc cu un prosop şi cade fără viaţă pe marmura lavaboului. E o muscă ciudată, de culoare deschisă, nu foarte mare. Îmi trece prin minte că o fi ultimul exemplar dintr-o specie care astfel dispare. Că adăpostul ei de iarnă era această cameră de baie. Că în grădina pe care o văd de la fereastră există poate şi o plantă ciudată, pe care doar musca asta o poleniza. Şi că de polenizarea şi înmulţirea acestei plante va depinde, peste câteva milenii, cantitatea suficientă de oxigen pentru ca specia noastră să dăinuie. Ce-am făcut? Omorând musca asta, v-am condamnat pe voi, cei ce veţi veni, urmaşii oamenilor. Dar uite că musca îşi mişcă picioruşele, care tremură uşor. Uite că n-am omorât-o! Le agită tot mai tare, reuşeşte să se îndrepte, şi le freacă, îşi netezeşte aripile, pregătindu-se să zboare din nou, acum zburătăceşte iar prin baie. Trăiţi, respiraţi, oameni ai viitorului! Numai că zborul ei împiedicat îmi produce aceeaşi silă ca la început. Buimăceala mă părăseşte. Ce caută aici gângania asta scârboasă? Iau prosopul, o urmăresc, o lovesc, o omor. O lichidez.

 

 

Piciorul

 

Holteiul a devenit flăcău tomnatic şi s-a obişnuit de mult să doarmă singur. Într-o noapte se trezeşte cu senzaţia unui contact insolit: pe un picior simte atingerea caldă şi catifelată a unui picior străin. Îşi lasă piciorul lipit de celălalt şi, cu grijă, întinde o mână ca să caute trupul ce trebuie că e întins alături, dar nu-l găseşte. Aprinde lumina, desface aşternutul, nu e nimic. Îşi spune că a visat, însă trec câteva zile şi iar se trezeşte simţind atingerea suavă şi căldura străină, ba chiar şi forma unei tălpi care se sprijină de a sa. De data asta rămâne nemişcat, acceptând atingerea ca pe o mângâiere, după care adoarme. De atunci, micul picior vine să-l caute în fiecare noapte. Ziua, colegii şi prietenii îl găsesc mai vioi, mai jovial, schimbat. El aşteaptă venirea nopţii pentru a găsi pe întuneric atingerea acelui picior care-l caută pe al său, cu nerăbdarea îndrăgostitului care se duce la întâlnire.

  

Divorţ

 

În dimineaţa zilei în care împlineam cincizeci de ani, în timp ce mă bărbieream, faţă în faţă cu imaginea mea din oglindă, mi-a venit ideea să rostesc la mulţi ani, iar imaginea mea mi-a răspuns du-te-n mă-ta, idiotule, şi mai lasă-mă în pace. Veţi înţelege lesne uluirea mea în timp ce reflexia mea din oglindă continua să-mi arate, cu alte injurii, o aversiune pare-se incubată de-a lungul tuturor anilor în care convieţuiserăm. Mi-am zis că fusese doar un vis, numai că din ziua aceea, ori de câte ori mă priveam în oglindă, imaginea mea continua să-şi manifeste neplăcerea şi respingerea. Întâmplarea asta absurdă, fantastică, pe care nici măcar n-o puteam povesti, m-a chinuit şi umilit într-atât, încât am decis să acopăr oglinda cu un prosop şi să mă lipsesc de ea, lucru deloc complicat pentru cineva care se piaptănă fără cărare, se rade electric şi lasă cravata cu nodul gata făcut. Totuşi, uneori mai ridicam un colţ al prosopului ca să văd dacă fenomenul nu încetase, dar imediat ce privirile noastre se întâlneau, imaginea mea repeta insultele şi vorbele urâte la adresa mea. Au trecut zece ani de când am încetat să-mi contemplu imaginea în oglindă şi să evit orice suprafaţă care ar putea să o reflecte. Astăzi, împlinind eu şaizeci de ani, am vrut să văd dacă repulsia cea aberantă mai persista, dar după ce am dat jos acoperământul oglinzii am constatat că tot ce reflecta era camera de baie. Se pare că imaginea mea m-a părăsit pentru totdeauna, numai că, în loc să mă întristez, m-a cuprins o plăcută senzaţie de uşurare.

  

Zilele furate

 

În preziua primei mele excursii cu şcoala, n-am putut să dorm de emoţie. Aveam să vizitez aerodromul, la şase kilometri de oraş. Aveam să călătoresc cu un autobuz numit „săgeata albastră“, iar la ţară aveam să mănânc şniţelul şi oul tare pregătite de mama. Îmi amintesc limpede amănuntele acelei excursii evocate de ceilalţi copii: elicele alea mari, uruitul motoarelor, pilotul cu caschetă şi haină de piele, răcoritoarele şi gustarea. Totuşi, nici măcar o singură imagine din acea zi nu mi-a rămas în memorie, de parcă n-aş fi trăit-o alături de ceilalţi. Câţiva ani mai târziu, adolescent de-acum, altă excursie cu şcoala m-a adus la Santiago de Compostela. Şi aici amintirile altora aveau să-mi slujească drept referinţă pentru întâmplările din călătorie, primele ţigări, legănarea cădelniţei, căci în mine nu rămăsese nici urmă de amintire din acele zile. Nevastă-mea îşi amintea voiajul nostru de nuntă, alte călătorii, dulceaţa mării din insule, verdele pinilor, rememora blânde înserări de vară, plimbări prin zăpadă, o pasăre ce mi se aşezase pe umăr pe insula Taquile, dar toată duioşia ei nu reuşea să trezească în mine nici măcar o singură imagine a acelor amintiri. După cum se pare, toate zilele plăcute, calme, înviorătoare pe care le-am împărtăşit cu alţii sunt de o opacitate lipsită de lumină şi ecou. Acum, copiii şi nepoţii mei mă duc să văd Sfinxul şi piramidele. Contemplu norii peste care zboară avionul şi cerul albastru şi soarele de deasupra. Ştiu că şi zilele astea se vor pierde pentru mine, mă întreb cine e cel care a trăit, cine trăieşte în locul meu zilele fericite din viaţa mea.

 

 

Telurică

 

Ei vin din mare, cu corpul lor alungit şi ochii lor mari, cu ciocul şi cu extremităţile lor tentaculare, din adâncimile tăcute şi dense precum visele originare. Ai să-i cureţi atent, le vei scoate maţele şi pielea, şira spinării transparentă şi săculeţul cu cerneală. Într-o strachină, lut din pământul bolovănos şi vălurit din Pereruela, în ulei de măsline din plantaţiile Sudului, care desenează pe un pământ la fel de vălurit un poem de înţelepciune şi dragoste de natură, vei înăbuşi ceapa tocată, tijele verzi ce răsar din pământul negru din grădina ta, vei căli roşiile, şesul întins din Níjar plin de sere acoperite cu plastic. Între timp, într-un pisălog de lemn, plopii tremurători şi aurii de pe malul Eslei, vei pisa usturoiul, gândindu-te la Chinchón şi la frumoasa asimetrie a pieţei de acolo, dar cu siguranţă că erau chinezeşti, din grindurile Marelui Apus, corăbiile ruginite ce-au adus în Europa seminţele pe vechi rute care urmau coastele, vei adăuga sare grunjoasă, salinele din Torrevieja, cocoloaşe albicioase care subliniază splendoarea verii printre stâncile de la Formantera, şi punguţele negre care păstrează cerneala foarte densă. Vei pune apoi calamarii tăiaţi, puţină apă, o foaie de dafin, drumurile mărginite de dafini şi sălcii de pe lângă râurile copilăriei, pentru ca apoi la foc mic, focul gazului algerian, sau plita electrică alimentată de energia lacurilor de acumulare care poate că au inundat satele de munte, mâncarea să se facă fără grabă, sosul să capete consistenţă şi savoare, pe puţin două ore, un timp nesemnificativ pentru planetă, doar o uşoară mişcare de rotaţie şi translaţie pe calea impenetrabilă a astrelor.

 

 

Toasterul

 

E o dimineaţă superbă de primăvară şi o să ne luăm micul dejun pe terasă. În timp ce nevastă-mea face cafeaua, aduc fructele, gemul, mierea, ceştile. Pe masă, gata pusă în priză, văd o maşină nouă de prăjit pâine, cu siguranţă o surpriză pe care mi-a făcut-o ea, căci cea veche nu mai funcţiona ca lumea şi ardea mereu pâinea. Aceasta e lunguiaţă şi rotunjită, strălucitoare, are o formă aerodinamică, un design foarte modern, total lipsit de unghiuri. Dar mă întreb pe unde se bagă pâinea, căci nu văd nicio fantă în partea de sus. Zăresc în fine în partea opusă cablului de conexiune un spaţiu orizontal, alungit, transparent. Îmi zic că o fi o tavă, dar nu reuşesc s-o extrag, iar în timp ce mă chinui descopăr înăuntru ceva ce mă impresionează neplăcut, nişte jivine vii, cu cap albicios şi membre ciudate şi apucătoare. Strig la nevastă-mea, care vine în fugă. Nu eu am pus chestia asta aici, îmi răspunde, privind jivinele cu aceeaşi silă ca mine. Deodată, cablul care conectează aşa-zisul toaster la curentul electric iese din priză şi se retrage în artefactul care se deplasează pe masă, sare în aer, rămâne plutind câteva clipe, apoi iese în zbor şi dispare pe cerul luminos. Incidentul ne-a neliniştit peste poate: de spaimă, nevesti-mii îi vibrează antenele, iar eu simt că mi s-au zburlit perii de pe abdomen şi tremur din toate lăbuţele.

  

Temeri nefondate

 

Azi dimineaţă m-am trezit cu o frică teribilă că n-am să pot zbura, iar senzaţia asta neplăcută m-a urmărit în timp ce urcam scările spre terasă, cu pardesiul închis la toţi nasturii şi servieta în mână. Cu toate acestea, m-am aruncat în gol, am început să zbor fără probleme şi am ajuns la timp la birou.

În româneşte de

Cornelia Rădulescu

traducere de Ioana Zlotescu şi Cornelia Rădulescu

José María Merino. Micropovestiri

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)