Ioana Zlotescu: În 2007 aţi publicat o antologie de povestiri foarte scurte – micropovestiri – intitulată La glorieta de los fugitivos (Piaţeta fugarilor). Fugitive sau fugare, de ce, pentru că fug de textele canonice? Care este raportul lor faţă de aceste texte?  

 

José María Merino: Ha, ha, poate şi asta, dacă vreţi. Dar eu mă refer la faptul că ele dispar de îndată ce apar, trec imediat, sunt vertiginoase, pleacă în fuga mare. Acum lucrez la un roman, romanul este o structură, păşeşti pe un teren de cursă lungă. Dar povestirile, şi cu atât mai mult cele foarte scurte, sunt „iluminări“, ficţiuni subite care în clipa în care nu le mai văd, în clipa în care ele dispar, nu mai pot scrie şi trebuie să mă opresc. Un roman, poţi să-l explorezi pentru a-l îmbunătăţi, pentru a-l completa, îl descoperi şi tu, şi cititorul, pas cu pas, dar povestirea scurtă se aprinde, ia foc, iar când e în flăcări, autorul trebuie să ia rapid note pentru ca imediat să înceapă lucrul. E ceea ce am vrut să exprim cu ocazia celui de al iv-lea Congres Internaţional de Minificţiune de la Neuchâtel din 2006. Mi s-a părut absurd să prezint o comunicare de douăsprezece pagini legată de povestiri care nu depăşeau o pagină, şi atunci am scris minieseuri în formă de minipovestiri rapide, gândind că şi teoria trebuie să-şi găsească o manieră de „miniexprimare“, mai ales pe calea sugestiei. Le găsiţi în „Piaţeta miniatura (douăzeci şi cinci de paşi)“, în partea a doua a antologiei Piaţeta fugarilor, la care v-aţi referit. Mă încântă faptul de a putea exprima atât de mult într-un spaţiu atât de mic. Dar nu concizia în sine este o valoare, ci intensitatea, expresivitatea literară, puterea de evocare, de sugestie închisă într-un text minim, comparabil în acest sens cu parabola. Astfel se depăşesc frontierele rigide, schematice, convenţionale de manual literar. Tendinţa narativă de astăzi către un spaţiu minimalist este legată, fără îndoială, şi de libertatea literară câştigată în ultimul secol, prin cultivarea fragmentului, atât de bogat în sugestii, eliberat de povara didactică a explicaţiilor. O micropovestire marchează o mişcare, o deplasare într-un spaţiu extrem de redus. De asemenea, de cele mai multe ori, finalul povestirii nu răspunde posibilei logici de desfăşurare a începutului ei, cea ce conduce la un final-surpriză, pierdut de-a lungul istoriei literare, un final care, să zicem, butonează povestirea tocmai prin surpriza stârnită în cititor. Cred că această recuperare a surprizei este un aport esenţial al microficţiunii.

 I. Z.: Nu credeţi că elementul surpriză produce o „înstrăinare“ care apropie multe micropovestiri de genul fantastic? Şi vă întreb tocmai pentru că sunteţi un scriitor care marchează acest gen în Spania.  

J. M. M.: Aveţi dreptate. În plus, e cert că în istorisirile mele se află aproape întotdeauna o nelinişte. Coincid cu punctul de vedere a lui Julio Cortázar: privesc lumea cu o enormă senzaţie de straniu. Totul mi se pare nespus de ciudat. De fapt, asta mă inspiră, bizarul pe care îl bănuieşti şi uneori îl şi surprinzi în întâmplări sau personaje care se repetă identic, dar în alte spaţii şi alte circumstanţe, lumea e într-adevăr plină de ciudăţenii. Totul e posibil. Vă relatez în acest sens o micropovestire pe care de-abia am terminat-o: „adaug saharina unei ceşti de cafea, învârtesc linguriţa şi în câteva secunde se formează în acest panoptic întunecat o spirală care mă duce fulgerător cu gândul la o galaxie, de ce nu, poate că e chiar o galaxie şi poate că bând cafeaua, beau un univers cu întrega lui galaxie, te pomeneşti că tot universul nostru e o galaxie pe punctul de a fi absorbită între fălcile unui alt şi gigantesc băutor de cafea“.

 I. Z.: Care credeţi că ar fi canonul micropovestirilor?   

J. M. M.: Mă încântă faptul că n-au nici măcar o denumire precisă – micro sau minipovestiri, micro sau minificţiuni etc. Uneori, pornind de la lumea infinitezimală a nanometrului, eu le denumesc şi nanocuentos (nanopovestiri). Oricum, ele fac parte din familia amplă a povestirilor – cuentos –, şi mă gândesc, de exemplu, la Cehov, la Kafka, la Bioy Casares şi Borges –, şi nu din cea a aforismului, cu atât mai puţin din cea a romanului. Dacă formula povestirii canonice este extindere versus intensitate, se poate spune că minipovestirea condensează această formulă la maximum. Minificţiunea n-are reguli fixe, dar în schimb nu se poate lipsi de anumite elemente capabile să suscite o atmosferă. Micropovestirea este construită din absenţe, este făcută mai mult din ceea ce nu se vede decât din ceea ce se vede. După cum ştim, obârşia naraţiunilor de orice tip se pierde în timpuri şi doar privirea contemporană desluşeşte în ficţiunile scurte şi foarte scurte condiţia unei noi modalităţi literare. Semnalez dependenţa, pentru înţelegerea unui microtext, de un cititor complice, cu o formaţie şi o memorie literare care să-i permită să descifreze diversele aluzii şi referinţe intertextuale, alegorice sau cu tâlc de parabolă, prezente în text şi de multe ori în legătură direct corespondentă cu titlul. Mă gândesc la reluări din vechile poveşti orientale, din mitologie, din Biblie, din folclor, din mituri. Andrómeda ar putea fi un exemplu de asemenea întrepătrundere textuală, ajungând chiar până la o modificare a mitului. Fără titlu, sau cu alt titlu, textul ar fi rămas doar pe terenul straniului. Probabil că nimeni nu s-ar fi gândit la Perseu. 

            Microficţiunea este un gen rafinat. Aceasta nu înseamnă însă că minipovestirile nu pot să pornească de la un detaliu sau de la o simplă întâmplare din cotidian şi s-o desfăşoare de manieră neaşteptată.

 I. Z.: Cum ar fi şi cazul unor articole semnate de Juan José Millás în presă şi intitulate de el artcuento.  

J. M. M.: Da, fără îndoială. Dar, repet, oricare ar fi punctul de pornire, naraţiunea foarte scurtă trebuie să respecte, obligatoriu, legea mişcării narative. Şi încă ceva: autorul trebuie să simtă că ceea ce povesteşte nu poate fi povestit decât aşa, pe scurt, fără detalii. Cel puţin mie, aşa mi se întâmplă. Poate că un exemplu, ales între sute, ar putea fi nanopovestirea Temores infundados, în care visul etern al zborului se reduce la banalitatea mersului la birou

  

I. Z.: Care este legătura dintre tradiţie şi inovaţie în micropovestiri?

  

J. M. M.: Ca întotdeauna, interdependenţa. În copilărie am citit antologia Cuentos viejos de la vieja Espańa şi Calila y Dimna, iar în Jardín de flores curiosas de Antonio de Torquemada (inclusă în epocă în indicele de cărţi interzise de Inchiziţie) am descoperit fantasticul, mai puţin cultivat în Spania, tocmai datorită Inchiziţiei: fantasticul intră în competiţie cu supranaturalul. Pe urmă am intrat în literatura hispanică şi am descoperit cum opera unor mari creatori moderni, de la Rubén Darío, Juan Ramón Jiménez sau Ramón Gómez de la Serna şi până la Borges şi Bioy Casares sau Cortázar, este presărată de povestiri foarte scurte, e drept neteoretizate atunci ca atare. Accentul pus pe „inovaţia“ de astăzi nu este o trădarea a tradiţiei, ci dimpotrivă, aşa după cum am văzut în unele micropovestiri, este vorba de o re-creaţie, de o re-citire, de o subterană şi enciclopedică intertextualitate.

 I. Z.: Ramón Gómez de la Serna a fost, cred, primul autor hispanic conştient de specificitatea unor texte narative concentrate într-un spaţiu restrâns, astfel le-a denumit, printre altele, Fantasmagorías, Disparates, Caprichos. Dv. aţi obţinut în 2003 premiul care îi poartă numele. Scriitura lui Ramón v-a influenţat în vreun fel ?   

J. M. M.: Chiar într-o greguería de două rânduri, Ramón povesteşte ceva, de obicei cu un adânc sens poetic, depăşind astfel haikuul. Este un scriitor formidabil. Libertatea lui şi talentul lui sunt imense, ating, în efervescenţa lor, dezordinea. Şi, fără să mă compar, eu îmi păstrez tot timpul o logică, chiar şi în abordarea fantasticului, chiar şi în transcrierea străfulgerărilor, nu sunt „capricios“, nu mă las pradă spontaneităţii, sunt fidel unor legi proprii pe care caut să le respect. La un moment dat, când îmi dau seama că într-o povestire există un surplus, încep prin a-i reduce rândurile deja scrise, detaşându-mă de orice balast. Concentrezi, concentrezi, concentrezi până ajungi la un punct în care simţi că textul a devenit expresiv, semnificativ. Nu am în privinţa aceasta nicio teorie, este vorba doar de o practică. Dar, cu siguranţă, aşa cum se întâmplă cu toţi scriitorii, şi textele mele ascund probabil intuiţii care aparţin cu siguranţă neliniştilor şi obsesiilor mele interioare.

 I. Z.: Care este logica unei nanopovestiri?   

J. M. M.: Nu pot s-o definesc. Logica se găseşte în felul de a aborda textul. Când scriu o nanopovestire ştiu că nu pot s-o relatez decât aşa. Astfel, în Telurica implic în gătitul calamarului vastul spaţiu natural, precum şi jocul cu timpul, derizoriul celor două ore pline de mişcare (şi de consecinţe) faţă de indiferentul ritm lent al universului: povestea acestei cocţiuni este şi povestea noastră. Este evident că mesajul, sau tâlcul, sau alegoria gândite de autor nu ajung întotdeauna gând la gând cu cititorul. De exemplu, în La tostadora, îndărătul aspectului bizar al unei situaţii care ţine de fantastic, şi care ar putea să rămână în imaginaţia cititorului doar ca o imagine-tip a unei povestiri ştiinţifico-fantastice, se ascunde idea despre cât de relativ este totul. Antropocentrişti şi regi ai creaţiei, poate că în altă galaxie, ne-am înfăţişa ca nişte insecte care provoacă scârbă, ce oroare, e nevoie de un spray! Nu e vorba de o metamorfoză kafkiană, ci de o schimbare de optică.

 I. Z.: De ce aţi decretat moartea muştei din nanopovestirea Musca?  

J. M. M.: E ceea ce facem tot timpul. Am vrut ca prin elucubraţiile personajului în jurul omorârii sau nu a muştei, prin contrazicerile lui stupide, să exprim, într-un fel de joc ironic, relaţia noastră cu lumea înconjurătoare, tot atât de contradictorie şi de relativă ca şi propria noastră viaţă efemeră, într-atât, încât vine un moment în care nici măcar trecutul nu ne mai aparţine (ca în Zilele furate). Nici chiar identitatea. Nici chiar imaginea în oglindă. Ne vedem pe de-a-ndoaselea şi, dacă ne-am întâlni cu dublul nostru undeva aiurea, nici nu l-am recunoaşte. Sătui de individul necunoscut care zace în noi, vrem să ne dezbarăm şi de imaginea lui, precum tipul din Divorţ.

 I. Z.: Bonsaiul din Ecosistema implică o remitere la arta minificţiunilor?   

J. M. M.: Ne aflăm într-un fel de Eden, un fel de rezumat al Creaţiei, în care apar insecte, păsări şi, până la urmă, perechea umană, toate în jurul bonsaiului, metaforă a microtextului. Bonsaiul – copac – nu este un monstru genetic, ci o creaţie elaborată, trebuie cultivat cu mare grijă şi, după cum se ştie, pentru a ajunge la statura lui minusculă se folosesc tehnici minuţioase, care pornesc de la alegerea nutrientelor, până la „tuns“ şi la transplant. Da, microficţiunea de calitate are ceva de bonsai. Fiind un specimen recent al „marii grădini literare“, lumea miniaturizată a ficţiunilor trebuie cultivată în aşa fel încât să nu stânjenească lectura cititorului avizat, capabil de a o readuce la proporţiile normale. După cum afirm în „Piaţeta miniatura“, minipovestea secretă un misterios fluid hipnotic care îl face pe cititor să păşească într-o lume de mult cunoscută ca şi cum ar păşi pentru prima oară. Savoarea de primă lectură se filtrează din adâncuri. 

            Lumea diminuată, în strânsă legătură cu lumea fantastică, m-a interesat dintotdeauna. Aş putea face, de asemenea, o demonstraţie între micropovestire şi o casă de păpuşi în al cărei spaţiu nu mai poţi adauga nimic şi al cărei interior este construit din resturi culese din lumea reală. Dacă vă amintiţi, în romanul meu Moştenitorul, publicat în 2003, casa de păpuşi a bunicii se transformă într-un spaţiu magic, autonom pentru desfăşurarea imaginaţiei. Firimituri dispreţuite, bune de aruncat, devin obiecte primordiale. Eu însumi, având abilităţi manuale, am organizat şi „mobilat“ casa de păpuşi a fiicelor mele. Această experienţă personală m-a trimis direct în universul minipovestirilor. Şi aici, în spaţiul ficţiunii, autorul reciclează detalii care în alt text ar putea fi considerate reiterative, topice sau pur şi simplu, banale.

 I. Z.: Totuşi, microficţiunea, descifrarea metaliterară n-a produs scântei în alte spaţii decât cel hispanic. Uneori produce chiar priviri peste umăr. Care ar putea fi cauza?  

J. M. M.: Microficţiunea nu este nici pe placul lui Javier Marías. Cred că de multe ori argumentele oarecum dispreţuitoare, mânuite şi de el, faţă de micropovestiri pornesc chiar de la succesul şi răspândirea lor. Mulţi „autori“ se lansează să scrie texte scurte fără noimă pe internet şi pe bloguri, crezând că pot fi scrise de oricine şi oricând, şi confundă concizia şi tensiunea cu glume aşa-zis umoristice. Moda, abundenţa nesăbuită de concursuri pe internet sau în diverse aşezăminte culturale, fără criterii, fără jurii pregătite, umplu lumea de istorioare ieftine, de prisos, banalizând astfel, fără drept de apel, micropovestirile. De asemenea, mi se pare o prostie să le ceri copiilor de şcoală să scrie micropovestiri, în loc să le dai să analizeze un text literar de calitate şi să-i înveţi să facă o sinteză. În concluzie: nu poţi să te ghiftuieşti cu micropovestiri, aşa după cum nu poţi să citeşti o sută de sonete unul după celălalt. Lectura microficţiunilor trebuie drămuită, este o modalitate literară delicată, rafinată, nu poţi s-o converteşti într-un burger king. 

            Din fericire există minunaţi editori care pun lucrurile la punct. Selectarea textelor, prezentarea ireproşabilă, efortul, prestigiul câştigat (de multe ori, singurul câştig!) contribuie din plin la vitalitatea literaturii de calitate, fie ea „micro“ sau nu, în versuri sau în proză. Şi există şi librari minunaţi. În ceea ce priveşte strict povestirile, mai ales cele canonice, dar şi cele micro, există în Madrid, în tipicul cartier Malasańa, o librărie dedicată numai lor şi care rezistă eroic oricărui bestseller.

 I. Z.: Ce părere aveţi despre ideea că micropovestirea înseamnă un punct de pornire în scriitură?  

J. M. M.: Este cât se poate de absurdă şi ajută în mare măsură la denigrarea genului, în ideea că oricine poate să scrie o microficţiune ca să-şi facă mâna! Este exact dimpotrivă: modalitatea literară scurtă şi foarte scurtă este un gen de sosire, nu e un gen de pornire, e un gen, să zic, de ajungere, cu toată melancolia ascunsă în acest cuvânt. Eu însumi am început să scriu micropovestiri, după multe romane, la vârsta de cincizeci de ani. Acum sunt în curs de a redacta un roman, dar fără să renunţ în niciun fel la nanopovestirile mele.

 I. Z.: Care credeţi că sunt punctele cele mai negative legate de recepţia microficţiunilor?  

J. M. M.: Prejudecăţile, insist, pre-judecăţile. Desconsiderarea, chiar simpla lipsă de curiozitate faţă de o nouă formă de expresie, din orice domeniu, mi se pare absurdă. Nu, nu poţi să te opui sistematic noului.

 

            În spaniolă se spune, precum ştiţi, „dale tiempo al tiempo“ – dă timp timpului –, poate fi o concluzie în ceea ce priveşte această modalitate de scriitură literară, aflată încă totuşi la un început de drum.

  

noiembrie 2010

Interviu şi traducere de Ioana Zlotescu

 

Interviu realizat de Ioana Zlotescu

Interviu cu José María Merino

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)