Viaţa şi opiniunile lui Dan Coman. Poet

 

Mihaela Ursa

 

De câţiva ani, triumviratul scriitoricesc de la Sângeorz-Băi, compus din Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene şi Dan Coman, a dobândit notorietatea unei grupări literare. Poeţi afirmaţi în volumul colectiv camera (care îl includea şi pe Alin Salvan), cei trei nu împărtăşesc doar o legătură circumstanţial geografică, nici una strict artistică, ci mai degrabă una dintre prieteniile acelea la fel de pasionale ca o relaţie amoroasă şi la fel de solide ca o căsnicie fericită. Context rarissim şi privilegiat, această frăţietate nu a putut rămâne fără consecinţe în poeticile lor de autor. Atât Marin Mălaicu-Hondrari, cât şi Dan Coman semnează fiecare în 2010 câte un roman. Apropierea, al doilea roman al lui Mălaicu, şi Irezistibil (Cartea Românească, 2010), debutul în proză al lui Coman, pot fi citite ca două dintre piesele unui ciclu aflat în lucru, din care aflăm ce se întâmplă cu Dan, Marin şi John (sub aceste nume sau sub altele) în raport cu poezia. La limită, singura obsesie şi tema principală a romanelor celor doi scriitori este cum se poate scrie, înţelege sau citi poezia.

Dan Coman păstrează pentru volumul său de proză titlul unui poem din Ghinga, Irezistibil, care funcţionează duplicitar. Pe de o parte, el deschide o pistă falsă, o capcană întinsă căutătorilor de autobiografisme facile, celor care l-ar putea identifica pe Dan Coman-personajul-autor cu Dan Coman-autorul de pe copertă, cu tot cu istoria sa personală şi cu biografia sa literară. Optzecişti precum Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu n-au procedat altfel când au recurs, în proză, la autoficţionalizări. Pe de altă parte, la Dan Coman proiecţia de sine îmbracă o formă cu totul particulară, pentru că aparenţa celui mai feroce narcisism ascunde o percepţie de sine cu totul negativă şi detestabilă: cu cât mai irezistibil, cu atât mai abject, personajul Dan Coman traversează diferite etape ale exerciţiului său de seducţie până ajunge letal. Asemenea copiilor divini ai literaturii (v. trimiterile recurente la Toba de tinichea, de pildă), a căror eficienţă nocivă depinde de cât de bine se folosesc de aparenta lor inocenţă, infailibilă, Dan Coman sau D Great Coman – protagonistul fiecăreia dintre cele cinci poveşti ale volumului – este cu atât mai convingător pentru celelalte personaje, cu cât se raportează mai instrumental la propria putere de seducţie (erotică, dar şi poetică, creatoare, umană în cele din urmă).

Compus din cinci părţi – poveşti de sine stătătoare, relatate de acelaşi personaj-martor – volumul reprezintă de fapt un roman a cărui coerenţă nu ţine doar de acest aspect formal, ci şi de împărtăşirea unei aceeaşi viziuni interioare, secrete şi adesea perverse, asupra lucrurilor, precum şi de recursul la acelaşi artificiu poetic. Pretextual realistă, fiecare poveste debutează ca o relatare ficţionalizată a unui episod din viaţa scriitorului Dan Coman, pentru a ţâşni ulterior, ca o roată scăpată de pe axul care îi centra mişcarea, către dezvoltări neaşteptate, suprarealiste, într-un fel care aminteşte nu atât suprarealismul pictural al lui Dali, cât suprarealismul muzical-poetic al lui Boris Vian.

Prima şi ultima parte sunt cele mai concentrate şi îşi corespund: în debut asistăm la suprapunerea priveghiului după bunica moartă cu tensionarea dorinţei erotice, cvasi-incestuoase a junelui debutant faţă de mătuşa sa, deja muncită de neplăcerile menopauzei. Tonul confesiunii este alb-descriptiv, întrerupt de câte o privire ţintită direct în obiectivul cititorului, chemat să umple locul interlocutorului activ: „bine, dar ştii cum e“. Ritualul îngropăciunii se colorează grotesc, fiind redus la o serie de „obiceiuri tâmpite“, precum scuturarea cadavrului pentru a împiedica putrefacţia şi a elibera aerul devenit nociv. Anumite sugestii din Mătuşa Julia şi condeierul, romanul lui Llosa, se citesc în patosul tânărului scriitor „îndrăgostit lulea“ de mătuşa nemulţumită de numele lui „de scriitor“.

Toate acestea nu formează însă decât stratul derizoriu al textului şi, astfel stând lucrurile, în această primă parte a cărţii putem pune detenta suprarealistă a poveştii pe seama substanţei poetice a imaginaţiei tânărului scriitor, încercat de vinovăţia de a fi debutat cu preţul jefuirii bunicii şi apăsat de culpa dorinţei interzise. Drept urmare, preoţii oficiind călare pe cai cu burţi destul de generoase pentru a-i adăposti pe cei îndoliaţi, binecuvântând cu „Dumnezeu în vis“ sau cursa nebună a familiei îndurerate către groapă, salturile cu genunchii la piept mai pot avea semnificaţii psihologice, mai pot fi citite ca sublimări onirice, vizual-poetice, ale unor eforturi psihic imposibile. Dar cheia psihologistă este cu totul inadecvată în următoarele părţi, unde mai potrivită este înţelegerea kafkiană a prizonieratului sinelui. Nu este întâmplător că Metamorfoza lui Kafka reprezintă cel mai important intertext al volumului, chiar dacă motto-urile sunt alese din Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene şi Teodor Dună. Gât de lup este o replică la nuvela kafkiană, în care din D Great Coman nu mai rămâne decât capul, în urma unei contrageri benevole a membrelor, trunchiului, pielii. Caricatură materială a reducerii la esenţă, personajul sfârşeşte ca o gură rostitoare de ode întru slăvirea propriei măreţii.

O întâlnire cu cititorii trimite şi ea la proza optzecistă a periferiei, a navetiştilor, reproducând iniţial o întâlnire a poetului Dan Coman cu o clasă de copii dintr-o şcoală de ţară, transformată într-o ludic-grotescă preluare a versurilor din Ghinga ca pretext de montaj literar. Recitările copiilor, aranjarea pe melodii tonice a poemelor tari, neo-expresioniste, pe care ni le amintim din volumul autorului, culminează într-un delir negru-hilar cu tortura socializării cu forţa a copilei autiste şi – când intriga părea complet încordată – cu violul poetului, pus la cale de directoarea Mărioara, imprevizibilă degustătoare de scenarii sado-masochiste. Viteza cu care realul verosimil se deteriorează într-o ultrarealitate violentă aminteşte de Dürrenmatt, dar absurdul situaţiilor vine mai degrabă din nuvelele lui Caragiale. Celelalte două piese, D Great Coman şi studio 45 sunt cele mai importante din economia volumului şi alcătuiesc o unitate evidentă: prima retranscrie pactul faustic într-o tranzacţie lubrică, semnată în numele poeziei, deoarece D Great Coman devine aici el însuşi, adică „cel mai important poet al României“, consimţind să-şi ofere irezistibilele servicii sexuale soţiei decrepite a maestrului deja distrus de alcoolism, în schimbul manuscriselor acestuia, pe care şi le însuşeşte. Tranzacţia are şi efecte secundare, poetul ajungând cu atât mai performant erotic şi social, cu cât devine mai disfuncţional interior şi cu cât ascunde secrete mai sinistre. Cealaltă poveste începe cu relatarea obţinerii unei burse la Akademie Schloss Solitude şi sfârşeşte, printr-o lovitură de teatru similară celor din părţile anterioare, într-o perfectă dedublare a poetului Dan Coman într-o entitate prizonieră în propriul său castel (interior) şi o entitate creatoare pur exterioară, care înregistrează un „succes total“ drept „cel mai mare poet al Germaniei de azi“.

Marea piedică pe care lectura acestui volum trebuie să o depăşească este tentaţia de a citi Irezistibil biografist: coincidenţa perfectă a numelui autorului şi personajului, invocarea altor scriitori cunoscuţi, de la Mircea Cărtărescu la Teodor Dună, exploatarea unei materii biografice explicite (v. referirile la volumele anterioare sau la elemente biografice deja dezvăluite în interviuri), toate acestea fac aproape imposibilă desprinderea totală de ispita voyeuristă a dezvăluirii unor secrete de alcov şi a unor intimităţi de scriitor. Nu cred însă că motivul pentru care autorul a întreţinut conştient această confuzie este în întregime ludic. La nivelul cel mai profund, aglutinarea aceasta atât de coezivă a vieţii cu ficţiunea trebuie să mărturisească legea pe care Dan Coman a mai exprimat-o şi în alte cuvinte: că poezie (sau, aici, ficţiune) fără viaţă nu există şi nici invers.

Chiar fără să pun în discuţie complicaţiile etice pe care le presupune transformarea biografiei altora în propriile tale personaje (în formula aproape veristă pe care o încearcă Dan Coman aici!), nu am putut citi volumul fără să formulez două nemulţumiri cu atât mai acute, cu cât găseam cartea mai irezistibilă. Prima se leagă de trecerea de la exigenţele poeticului la exigenţele prozei: o anumită neglijenţă faţă de frază şi de discursul în sine ecranează pe alocuri lectura, în modul cel mai nefericit. A doua reprezintă efectul inevitabilului exerciţiu de proiecţie la care invită orice lectură de roman: aş fi văzut cartea scrisă altfel, cu mai puţină grabă. Irezistibil conţine nucleele perfecte, diamantine, care sunt semnul marilor romane. Numai că Dan Coman le aruncă aici prea repede în joc, publicând ca roman terminat ceea ce ar fi putut fi – cu un efort suplimentar de strategie compoziţională şi, poate, cu mai multă reflecţie formală – doar una dintre ciornele unui roman extraordinar. Forţa sa poetică, energia sa vizionară în sens imaginativ sunt însă remarcabile şi suficiente pentru a construi în Irezistibil o lectură captivantă.

Mihaela Ursa

Viaţa şi opiniunile lui Dan Coman. Poet (Dan Coman, Irezistibil. Cartea Românească, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)