Galeria lui Sorin Grecu

 

Vianu Mureşan

 

Acolo unde noi vedem simple persoane, Sorin Grecu vede personaje, acolo unde noi întâlnim fapt divers, el găseşte legende. Curiozitatea lui faţă de semeni s-a profesionalizat, dobândind de-a lungul anilor de activitate în presă un rafinament al observaţiei şi un fler al compoziţiei – de rol şi situaţie – pe care numai un reporter strălucit le poate avea. Educaţia curiozităţii investigative, instinctul depistării „personajului“, arta de-a se insinua în intimitatea cuiva pentru a obţine informaţiile dorite, precum şi rarul talent de-a recompune din simple conversaţii, interviuri şi mărturisiri adevărate schiţe de destin sunt calităţile ce-i permit lui Sorin Grecu să-şi creeze propria galerie, unde-i alătură pe unii eroi ai rezistenţei anticomuniste unor nebuni geniali sau doar extravaganţi, dar şi celor mai reputaţi ticăloşi, hoţi, escroci sau boschetari.

Ne-am putea întreba, desigur, care e măsura comună cu care cântăreşte autorul celor două volume de reportaje – Viaţa lucrează cu alte date şi Reportajele mele, ambele apărute recent la Editura Eikon – destinele atât de diferite ale unor foşti deţinuţi politici, deţinuţi de drept comun, veterani ai închisorilor şi lagărelor comuniste, artişti, chelneri, autopsieri, ticăloşi sau criminali? Cred că răspunsul simplu e acesta: toţi aceştia s-au desprins de existenţa banală a normalităţii sociale, devenind „cazuri“ şi mai apoi „figuri singulare“. Toţi aceştia au o legendă proprie care trebuie descoperită şi făcută publică, toţi au ajuns să facă ceva nemaifăcut, să exceleze în bine sau în rău. Fără a fi, deocamdată, figuri istorice, toţi au colorat, cu nuanţa şi tuşa specifice personalităţii lor, chipul altminteri cenuşiu şi searbăd al existenţei cotidiene. Cred că i-am şi putea numi eroi ai cotidianului, în această categorie încăpând o foarte largă colecţie de figuri cu caracteristici morale, de personalitate şi caracter extrem de diverse. Legendele „rezistenţei“ şi cele ale delincvenţei beneficiază de aceeaşi comprehensiune amabilă din partea autorului. Unde e cazul, reporterul ştie să-şi scoată pălăria, să se încline şi să salute cu tot respectul, însă unde are de-a face cu vreun reputat găinar, fost mare spărgător, şarlatan, îi prezintă istoria fără să-l judece, fără să-l condamne sau să-l blameze, de parcă ar avea de-a face cu „personaj“ şi „rol“, nicidecum cu o persoană în carne şi oase compromisă.

Categoriile de personalităţi diseminate în cele două volume ar putea fi reordonate după  câteva criterii, pentru a ne oferi nouă un sens al vieţii acestora dincolo de spectaculozitatea sau ineditul poveştii, pe care, s-o recunoaştem, autorul ştie s-o construiască cuceritor, adăugând elementelor de scenografie minime foarte multă vibraţie şi expresivitate literară. Dacă nu i-am cunoaşte pe unii, dacă n-ar fi fost prezentaţi de-a lungul vremii în formula reportajului, am bănui că sunt născociţi. Criteriile pe care le consider la îndemână ar fi: moral şi profesional, la care trebuie adăugate excepţiile. Redistribuirea poveştilor în funcţie de acestea ne permit să cristalizăm câteva idei, câteva conţinuturi analitice al căror sâmbure nu seacă pe măsură ce, inevitabil, uităm detaliile epice ale acestora. Ce au fost aceşti oameni, adică nota personalităţii lor, se desprinde din ceea ce au făcut, suita acelor gesturi rezumate de Sorin Grecu în schiţele lor biografice, astfel încât, observând, analizând şi judecând noi, cititorii, ne putem compune propriile păreri vizavi de ei. Desigur, e de aşteptat ca tacticile persuasive ale autorului să ne atragă în direcţia aprecierilor sale, însă chiar dacă între anumite limite ne vom mişca în curenţii acestora, nu suntem captivaţi totuşi prin concluzii inutile. Mişcarea personajelor lui Grecu înspre noi, cititorii, este liberă, ca şi cum, pe neobservate, autorul s-ar fi retras, lăsându-ne faţă în faţă să ne descurcăm de unii singuri.

Dacă am accepta criteriile sugerate mai sus, atunci am putea aranja portretele astfel: 1) criteriul moral – Ioan Inocenţiu Glodeanu, deţinut politic, supravieţuitor al sinistrului experiment „Piteşti“; Ion Şerdeanu, profesorul de literatură, fost puşcăriaş politic; Nicolae Trifoiu, pe care cei 19 ani de detenţie, atât în timpul mareşalului Antonescu, cât şi sub comunişti, l-au apropiat de sfinţenie; Todor Georgiu, ţăranul din Huta, urmărit fără a fi prins de comunişti timp de 15 ani prin codrii Bistriţei, Clujului şi Maramureşului; Petru Godiac din „lotul Ilie Ilaşcu“, fost deţinut în Transnistria; Pitty Vintilă, jazzistul clujean de reputaţie internaţională, singurul român membru al asociaţiei Jazz Paradise, cu ani grei de puşcărie pentru gesturi excentrice – şi-a intitulat o pictură Mama lui Lenin la menopauză şi a sărbătorit Ziua Unirii călare pe statuia lui Matia Corvin; Traian Neamţu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, veteran al penitenciarelor comuniste, care l-a cunoscut la Gherla pe înfiorătorul torţionar Ţurcanu; preotul greco-catolic Ioan M. Bota, care a cunoscut atât gulagul sovietic, cât şi puşcăriile din Cluj şi Aiud, colaborator principal la Omagiul cardinalului dr. Iuliu Hossu; Victor Maghear, de asemenea fost deţinut politic; Vorotel, ţăranul care a fost în audienţă la Ceauşescu pentru salvarea mănăstirii din Bixad; Ilie Lazăr, fost fotbalist care a construit o mănăstire de maici la Cristorel; Radu Ţermure, salvatorul a sute de câini abandonaţi, preşedinte al Federaţiei Române pentru Protecţia şi Controlul Animalelor; 2) criteriul profesional – Pavel Onoaie, ţăranul care vine din munţii Bistriţei în opinci şi iţari la Cluj în 1965, pentru a ajunge cel mai bun lutier din ţară, cel care a restaurat, între altele, şi celebra vioară Stradivarius a lui Ion Voicu; maestrul bucătar Ion Ivaşcu, recunoscut pentru talentele sale speciale încă din perioada comunistă (şi Ceauşescu, şi fostul preşedinte bulgar Todor Jivkov au apreciat bucatele acestuia); profesorul Mircea V. Diudea, coordonatorul grupului de cercetare topo şi membru fondator al Societăţii Europene de Chimie Matematică (2007), pionier al unei discipline de graniţă numite „design molecular“, preocupate de lămurirea modelelor geometrice ale moleculelor; Octavian Căpăţână, care în 1977 a construit primul calculator cu microprocesor din România; pictorul Octavian Opronescu, licenţiat al Academei Port-Royal din Paris şi master al Universităţii Marc Bloch din Strasbourg, respins în perioada comunistă de 16 ori la examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu“ din Cluj; sculptorul Ioan Haitonic, care realizează o formă originală de cristologie plastică în răstignirile sale din lemn; sculptorul Marian Hetea, un poet şi în acelaşi timp un „maestru al lemnului“ (Livia Drăgoi); maestrul Ion Antoniu, poet, etnosof, grafician, pictor şi arhitect, talente risipite în proiecte nenumărate, puţine dintre ele finalizate, însă toate mustind de originalitate, viziune, unele dintre acestea atingând limita extravaganţei.

Un al treilea sector în galeria lui Sorin Grecu ar fi excepţiile, acele figuri interesante care nu au aura eroică şi nici prestigiul profesional de care vorbeam anterior. Aici îi putem include pe: Remus Pop (Mongolu), crâşmar, într-al cărui local şi-au adăpat muzele mulţi poeţi echinoxişti, mare colecţionar de artă; Ioan Biriş, cârciumarul ctitor de biserică; Florin Tănăsălea, autopsierul scriitor; Victor Balogh, manipulatorul de cadavre; iluzioniştii Belloni şi Ernesto; Mihály, cel care hrăneşte de mulţi ani porumbeii din centrul Clujului; celebrul hoţ Ovidiu Ursache; Mihai Racu, bătrânul care trăieşte retras într-o colibă improvizată în munţii dimprejurul Băii Mari, neatins de frig şi boli, un „Yeti“ modern, după formula autorului.

Pentru cei mai mulţi cititori potenţiali, figurile alese de Sorin Grecu sunt necunoscute, iar unele dintre ele pot stârni interes mai mult decât o fac în general subiecţii reportajelor. Cu unele dintre acestea piere o lume sau o meserie, se pierde ceva irecuperabil. Altele sunt deplorabile şi triste, ca şi cum viaţa le-ar fi fost dată spre batjocură. Unele sunt haioase şi fermecătoare, iar altele ne dau de gândit foarte serios în plan moral, cei care şi-au plătit principiile şi credinţa religioasă cu ani grei de detenţie. Unii impresionează, alţii întristează, iar alţii repugnă, însă nu ne lasă indiferenţi. Cu această galerie de personaje şi destine cred că autorul face mai mult decât un gest cultural. El oferă material de lucru pentru istoricii şi antropologii preocupaţi de societatea noastră recentă. Artiştilor şi scriitorilor le dă materie primă de cea mai bună calitate pentru eventuale personaje. Aşadar, oricărei categorii i-ar aparţine, cititorul lui Sorin Grecu are de câştigat.

Vianu Mureşan

Galeria lui Sorin Grecu (Sorin Grecu, Viaţa lucrează cu alte date şi Sorin Grecu, Reportajele mele, Cluj-Napoca: Eikon, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)