Istoria intelectuală a marxismului

 

Cristian Vasile

 

În martie 2009, când a fost tipărit în limba română primul volum din monumentala operă Principalele curente ale marxismului, zeci de studenţi – cu precădere de la ştiinţe politice – au fost prezenţi la lansare. Leszek Kolakowski însuşi a considerat că lucrarea sa este menită să servească drept manual (vol. 1, Fondatorii, p. 13) şi a încercat să înfăţişeze cât mai sintetic cititorilor – fie ei cercetători, studenţi în ştiinţe sociale, fie simpli amatori de istorie intelectuală – tribulaţiile marxismului, atât ca doctrină filosofică, cât şi ca ideologie politică de-a lungul secolelor XIX şi XX. Din acest punct de vedere, unul dintre iniţiatorii şi promotorii proiectului traducerii în româneşte a trilogiei lui Kolakowski, Vladimir Tismăneanu şi-a atins un obiectiv esenţial; acela de a-l face cunoscut pe gânditorul polonez mai ales noilor generaţii, cu atât mai mult cu cât în România şi-a făcut apariţia o stângă intelectuală virulent anticapitalistă, alcătuită din tineri care preferă să ignore că o bună bucată de timp, chiar şi după 1989, numeroase instituţii româneşti (structuri guvernamentale, locale, entităţi academice şi universitare, institute de cercetare etc.) au fost bântuite de mentalităţile şi reflexele epocii comuniste.

Kolakowski descrie, poate ca nimeni altul, mecanismele unei utopii – marxismul, cea mai mare iluzie a secolului XX, cu urmări atât de nefaste – şi se impune prin erudiţie, printr-o analiză amănunţită a principalelor texte doctrinare. Criteriul cronologic este în mare parte respectat, dar nu absolutizat. O bună parte din volumul 3 (ultimul, apărut în noiembrie 2010) – Leszek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului: Prăbuşirea, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2010, 448 p. – este dedicată marxismului sovietic în versiune leninist-stalinistă; autorul urmăreşte evoluţiile despotismului comunist din primii ani ai deceniului trei şi până în anii 1970, de la preluarea puterii de către Stalin şi până la eşuarea marxismului într-un amestec de leninism, naţionalism, imperialism şi socialism de tip ţărănesc (cum a fost asumat de Mao Zedong). Fără a neglija marxismul vest-european, Kolakowski se concentrează asupra spaţiului sovietic şi est-european şi conchide pe bună dreptate că: „probabil în nicio altă parte a lumii civilizate marxismul nu a decăzut atât de total şi ideile socialiste nu au fost atât de discreditate şi compromise ca în ţările socialismului victorios. Putem spune fără a risca să ne contrazicem că, dacă în blocul sovietic ar fi existat libertate de gândire, marxismul s-ar fi dovedit cea mai neatrăgătoare formă de viaţă intelectuală din cuprinsul lui“ (p. 370).

Atenţia mai mare acordată de Leszek Kolakowski marxismului polonez, precum şi absenţa cazului românesc, atunci când este analizată problematica revizionismului, este de înţeles, având şi motive subiective, dar mai ales obiective. România nu a furnizat evenimente de genul revoluţiei maghiare din 1956, nu a generat o mişcare similară cu Primăvara de la Praga, nu a avut grupări marxiste revizioniste precum în Polonia. Vladimir Tismăneanu, Michael Shafir şi alţi cercetători au completat, în­cepând cu anii 1980 – prin intermediul unor studii destinate publicaţiilor academice şi chiar prin cărţi –, tabloul marxismului critic din Europa răsăriteană, furnizând şi exemple româneşti, firave dar nu chiar de ignorat. Unul dintre marxiştii revizionişti a fost chiar Kolakowski (nu înainte însă de o adeziune la ideologia oficială de nuanţă stalinistă; filosoful politic polonez a luat parte la finele anilor 1940 şi la începutul anilor 1950 la bătăliile ideologice contra tradiţiei filosofice şi culturale nemarxiste din Polonia natală, rătăcire pe care o recunoaşte şi o regretă în paginile cărţii – p. 141). Această responsabilitate etică şi academică în general a lipsit în spaţiul românesc (un cunoscut istoric şi academician român, apropiat în anii 1980 al lui Ilie Ceauşescu, nu ezită şi astăzi să se proclame buharinist şi să pledeze pentru necesitatea luptei de clasă şi a revoluţiei anticapitaliste; v. Florin Constantiniu, Postfaţă la Alexandru Mamina, Redefinirea identităţii: Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2010, p. 110-112). Or, teza lui Kolakowski – susţinută de studierea atentă a documentelor ideologice şi a biografiei intelectuale şi politice a lui Nikolai Buharin – este aceea că liderul sovietic a rămas un bolşevic care a recunoscut puterea nelimitată a partidului unic, a ideologiei care le exclude pe toate celelalte, precum şi dictatura economică a statului (p. 44). Buharin, la fel ca mareşalul Tuhacevski şi alţi fruntaşi bolşevici, a pierit în timpul marilor epurări ordonate de Stalin la sfârşitul anilor 1930, moment descris şi în volumul lui Kolakowski, dar acceptase explicit că putea sfârşi în acest mod.

Există în carte afirmaţii punctuale care astăzi pot fi nuanţate, însă ele nu schimbă cu nimic principalele concluzii şi caracterul judicios al analizei. În această categorie s-ar putea plasa afirmaţia potrivit căreia în a doua jumătate a anilor 1930 „nu exista nicio ameninţare reală la adresa lui Stalin sau a regimului“ (p. 73). Or, sugestia recentă a unor istorici este aceea că Tuhacevski, de exemplu, nu ar fi fost chiar inocent în raport cu anumite susţineri – doar aparent fanteziste – din rechizitoriul întocmit împotriva lui de către procurorii obedienţi faţă de Stalin. Cu toate acestea, deşi a fost scrisă practic între 1968- 1976, cartea a rezistat pentru decenii şi rămâne valabilă şi astăzi; prin metodologie şi calitatea scriiturii, Principalele curente ale marxismului este un model de analiză care ar merita preluat şi de cercetătorii care intenţionează să întocmească o lucrare despre istoria intelectuală a marxismului autohton sau a stângii româneşti din secolul xx. În plus, volumul 3 al tomului kolakowskian – mai ales prin capitolele dedicate lui Georg Lukács şi Lucien Goldmann oferă sugestii de lectură, de aprofundare a unor subiecte şi deschide calea unor fertile comparaţii; spre exemplu, traiectoria intelectuală a lui Lukács corespunde până la identitate, la nivelul direcţiei şi temelor de cercetare din anii 1950 şi 1960, cu aceea a unor marxişti români, foşti membri ai aparatului de partid şi cenzorial. Sociologul francez al literaturii Lucien Goldmann – Gică, cum îl numeau colegii în anii 1930 – s-a născut la Botoşani, iar investigarea rădăcinilor sale româneşti cu ajutorul documentelor de arhivă, astăzi disponibile, ar fi deosebit de utilă şi ar lămuri poate anumite aspecte din biografia sa intelectuală.

Leszek Kolakowski formulează numeroase întrebări care au frământat comunitatea academică, mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, dar încearcă să şi găsească răspunsuri adecvate. Cum se explică puterea de seducţie a marxismului? Filosoful este de părere că Marx a avut o influenţă atât de puternică deoarece şi-a formulat teoria în forme extreme, dogmatice, iar elementul de absurditate a favorizat transmiterea şi răspândirea conţinutului său raţional (p. 408-409). Merită semnalată în final calitatea traducerii asigurate de profesorul de filosofie Dragan Stoianovici (cel ce a tradus şi volumul 1 şi semnează S. C. Drăgan), o tălmăcire realizată într-un timp relativ scurt şi în condiţiile în care fiecare capitol ridică probleme serioase de transpunere în limba română (a contat şi buna colaborare cu redactorul de carte, Doina Jela). Trilogia – publicată cu sprijinul Institutului Polonez – a apărut în mai puţin de doi ani şi datorită Editurii Curtea Veche care, prin Grigore Arsene, a mobilizat resurse umane importante.

Cristian Vasile

Istoria intelectuală a marxismului (Leszek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului: Prăbuşirea, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)