Aşteptînd...

 

Gelu Ionescu

 

Dintre toate manuscrisele „arestate“ – cum spunea Virgil Ierunca – de regimul comunist, cel al romanului lui Dinu Pillat era cel mai des pomenit în lumea literară: un roman „cu legionari“, aşa se ştia, sau numai atît aflasem eu despre el. Împrejurările găsirii lui întîmplătoare în arhivele Securităţii, a publicării lui în 2010, pun capăt istoriei unei cărţi care iese cu totul din destinul ei iniţial. (Datele esenţiale asupra acestei istorii sînt expuse de Gabriel Liiceanu şi Monica Pillat în introducerile la ediţia de faţă.) Scris pentru a fi citit de publicul obişnuit al oricărui alt roman, în condiţiile cele mai obişnuite, manuscrisul a intrat însă în vîrtejul tragic de suferinţă a celor care l-au citit înainte de „arestare“ – procese, închisoare, suplicii, sinucideri – un îngrozitor episod din viaţa intelectualităţii române din veacul trecut. Actele procesului Noica-Pillat sînt documente de neuitat – în sensul cel mai profund şi sfîşietor al acestui cuvînt de toate zilele, de toate vieţile. Citind romanul şi ajungînd la episodul torturilor şi mărturisirilor complete ale personajului Ştefănucă, încerc să mă gîndesc cum şi le va fi amintit autorul la ieşire, după anii de închisoare şi de torturi la care a fost el însuşi supus, oarecum tocmai din cauza... torturilor evocate în roman. Cum va fi gîndit el, sub presiunea celor trăite, o modificare a celor scrise... dar textul nu mai exista: o grea încercare pentru un scriitor ce nu-şi mai poate re-scrie propriile-i fraze. Probabil, chiar un supliciu... E un asemenea „joc“ de coincidenţe şi de oglindiri cernite în destinul unei cărţi, aş zice „vii“ – în sensul cel mai propriu cu putinţă –, încît toate acestea ar obliga, poate, la ieşirea din literatura cărţii şi rămînerea în viaţa care a înconjurat-o.

            Nu voi ieşi, totuşi, pentru că şi literatura obligă. Dar nu intru în detalii înainte de a spera ca, într-o zi (poate că ea a şi venit, dar eu, mereu în urmă, nu ştiu de ea), o listă completă a tuturor manuscriselor literare „arestate“ de Securitate ar fi deplin restabilită: ceea ce s-a recuperat, ceea ce
s-a pierdut, ceea ce s-a publicat, cine sînt autorii şi ce cuprind aceste pagini zăcute cu anii în dulapurile zăvorîte ale dictaturii. Documente ale procesului politic înscenat literaturii...

            Conjunctura rezumată mai sus a creat o „aşteptare“ oarecum înfrigurată pentru roman – curiozitate anecdotică, o presupusă calitate literară extraordinară, corespunzătoare destinului extraordinar al cărţii etc. Ne place sau nu, dezamăgire există; nu mă interesează cea a publicului monden sau amator de senzaţional şi de revelaţii privind legionarismul – despre care puţini ştiu cîte ceva – ci aceea privitoare la valoarea literară  a romanului. (Aş zice însă, din nou confundînd literatura cu viaţa, că interesul neobişnuit din partea publicului de azi a putut „compensa“ – într-o perspectivă a unei dreptăţi supreme care ar domni peste lume – suferinţa nedreaptă a unui text, atîtea decenii prigonit, ascuns. Se gîndea, oare, Dinu Pillat, că apariţia cărţii pe care o scrisese va avea parte, vreodată, de un destin... normal? Dar ce mai era normal în România anului 1948 sau 1955, de cînd datează ultima dactilogramă confiscată?) Rămînînd încă la „aşteptări“, mi se pare limpede că Dinu Pillat nutrea mari ambiţii cu acest roman. El îşi propusese – se vede şi din scrisoarea ce i-o adresează primului său lector şi maestru (G. Călinescu) – să scrie un roman al generaţiei sale, confruntată cu erupţia legionarismului în viaţa tinerilor, adolescenţi sau abia ieşiţi din adolescenţă. Născut în 1921, autorul a „trăit“ dezvoltarea Mişcării, evoluţie care nu avea cum să nu îl tulbure, mai cu seamă că ea a fost susţinută de numeroşi intelectuali de valoare ai ţării, unii dintre ei obiect de „cult“ pentru tineri –Mircea Eliade, în primul rînd. Dinu Pillat trăia într-un mediu cultivat în care toate aceste frămîntări importante aveau un cert răsunet, erau o preocupare de prim ordin. Huliganii fusese romanul generaţiei abia anterioare (nu cred însă că se poate vorbi de vreo influenţă).

            De la bun început, trebuie observat că atitudinea autorului nu este una de admiraţie faţă de legionari, ci una de febrilă curiozitate şi de observaţie foarte atentă a destinului lor dramatic, dar, aşa cum conchide romanul, destin dezastruos şi chiar criminal. Cît priveşte atitudinea auctorială faţă de generaţia adulţilor, atît cît apar ei în roman, este mai degrabă una de discret dezgust – fiind sugerată distanţa mare şi ireconciliabilă dintre generaţii, mai cu seamă în criza epocii. Adică deceniul al 4-lea: Dinu Pillat îşi construieşte propria sa cronologie epică – evenimente istorice precise rămînînd doar material de inspiraţie – aşa cum şi trebuia. Singurul reper precis detectabil este acela al atentatului ratat asupra prim-ministrului, atentat care ar fi trebuit să aibă loc la festiva aniversare a celor 50 de ani care se împlineau de la premiera Scrisorii pierdute – adică în 1934.

            Pe acest fundal, să zicem ideologic şi istoric, romanul pare a fi fost scris prea repede, nu suficient lăsat să se aşeze (deşi timp ar fi fost, între 1948 şi ’55): de pildă, ultima parte este mai interesantă, mai bine scrisă, mai viguroasă decît prima. După un început „medelenizant“ (să fiu iertat pentru inventarea acestui adjectiv dubios), cîtorva tinere personaje, inflamate de mişcarea politică a Vestitorilor, li se trasează destine care au fost bine deduse din ceea ce a oferit desfăşurarea tipologică a lumii legionare. În spatele acestor siluete care rămîn, fiecare din ele, doar contururi (exact desenate, dar mereu previzibile în actele lor epice, psihologic vibrînd doar pe o singură coardă), se simte uriaşa umbră a Demonilor lui Dostoievski: o combinaţie literară care nu a fost şi nici nu putea fi fastă. Aproape toate personajele romanului sînt egale în importanţă: doctorul Rotaru, fanaticul diabolic, anarhistul basarabean Vasia Voinov, Lică trădătorul, Victor Stanian, intrat inopinat în delir mistic, celălalt doctor, Gheorghiu, dement şi cocoşat, Lucian Holban, tentat a deveni ideolog dar minat de complexe (e homosexual şi somnambul), fratele acestuia, Ştefănucă, adolescentul ca victimă inocentă – dintre toţi, cea mai palidă apariţie. Rămînînd la evidenţa lor unică, expozitivă, nu li se acordă prea multe devieri care le-ar complica psihologia schematică; ca urmare, şi dialogul lor nu are pregnanţă, rămîne explicativ şi plat – modest teatral. Alături de aceşti tineri în ebuliţie îşi face apariţia şi Raluca Holban, mama băieţilor, care trăieşte într-o visare transcrisă într-un fel de jurnal, în care totul se amestecă într-un nor sentimental ce devine, repede, melodramatic. Partea tare a romanului este construcţia, episoade în anotimpuri, o structură solidă, o urmărire a destinelor paralele dinamică şi atractivă pentru cititor. Din păcate, această performanţă rămîne nesusţinută de rest. Materia epicului e fragilă. Impresia generală este că o întreagă evoluţie a genului romanesc, la mijlocul secolului trecut, e ignorată de autor – de mirare la un intelectual de calitatea lui Dinu Pillat, cunoscut de generaţia mea ca istoric literar notabil. Senzaţia este că sîntem în descendenţa directă a lui Duiliu Zamfirescu.

            Sînt jenante o seamă de neglijenţe, stîngăcii, platitudini: un revolver nu poate fi aruncat într-un... closet (decît dacă e... turcesc), „Istoria este operă de selecţie pe baze morale, chiar dacă nu se observă la prima vedere“ (p. 238), „Gazdele sale nu se înglobau şi ele în categoria protipendadei burgheze, care trebuia exterminată cu etuva revoluţiei“ (p. 118), Rotaru citeşte (infantilizat)... Doxuri, o lectură pentru copiii de 9-10 ani (le-am citit pe toate, 180, la această vîrstă – le găseam la micile anticariate cu cărţi de aventuri, prin 1948-’49), seringile nu pot fi decît pentru... injecţii (p. 53), răstimpurile nu pot fi decît... depărtate (p. 73). Sînt acestea, şi încă altele, amănunte care grevează un efort narativ important, pe o temă politică atît de sensibilă şi nu prea des abordată – eu nu cunosc decît puternicul roman (de un schematism aş zice realist-socialist) Gorila, de Liviu Rebreanu şi episoade din Bietul Ioanide de G. Călinescu, episoade dintre cele mai reuşite din roman.

            Un ultim cuvînt despre titlu: Aşteptând ceasul de apoi. De efect, dar nu văd nicio legătură între el şi roman; interpretarea pe care i-o dă Gabriel Liiceanu e „înaltă“, dar mi se pare în afara a ceea ce romanul expune şi interpretează.

            Cu toate aceste observaţii şi destule rezerve, lectura romanului lui Dinu Pillat este de recomandat: nu ca o „reparaţie“ morală, ci ca o tentativă sinceră şi demnă de a privi lumea românească la un moment de cumpănă.

 

Gelu Ionescu

Aşteptînd... (Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi. Humanitas, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)