Liviu Georgescu

 

Încătuşat

 

Căile se fixau în pielea anotimpurilor

care se umflase cu zeppeline rătăcite în spaţiu.

Mă-ntorsesem cu faţa la mine.

Îngenuncheasem la stele.

La cerul din străfunduri.

Inima bătea prin pereţi gata să spargă limita

şi floarea se smulgea din carne cu parfum decolorat.

Frigurile se-nteţeau cu ecou invers.

Voiam să sparg zidurile, gratiile, întunericul.

Picurau orele cum fumul ars din sacrificii.

Mă simţeam cutremurat de-o albire de oase,

ca de-o feştilă arsă până la spirit.

N-am fost niciodată mai aproape de El

decât în celula strâmtă în care suferinţa

curgea pe pereţi ca apa înnegrită a morţii.

 

Liviu Georgescu

Încătuşat

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)