Liviu Georgescu

 

Mare de piatră

 

Materia e mânjită de forme, de atingeri, de ea însăşi.

Pe geam, o pasăre zgârie cu zborul ei

dâra unui gând. Dincolo de praf

se coagulează marea sângerie

pe zâmbetul de piatră.

Contururile se îngroaşă,

mierea curge pe mâini înţepenind

într-un gest uitat.

 

Roata s-a oprit în ceaţa cuvintelor. A încremenit

rodul pe ram.

Sufletele se mişcă necontenit –

vibraţii oprite în rugina astrului din gaura cerului.

 

Şi n-au mai rămas decât frunzele îngreunate

de galben şi putred

şi mărul umflat de păcat,

gros ca o apă stătută, înflorită pe mâl.

 

Şi departe-n adânc, sentimentele plutesc pe foşnete înlănţuite

ca nişte corăbii-fantomă

cu steag negru

arborat peste zei

 

şi n-am să pot să te smulg din vidul cleios

ce ne-nconjoară

ca o mare de piatră.

Liviu Georgescu

Mare de piatră

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)