Liviu Georgescu

 

Rădăcini

 

Privesc stelele nemişcate, piramidele reci

şi nu ştiu dacă tu mai exişti.

Încet mi se deschid venele, oasele, dorurile.

Aerul dă năvală în orbite cu zile pierdute,

întunericul cu oaze de plâns.

Atingerea înfloreşte în aşchii,

în otrava minerală turnată în gloria plantelor.

 

Vin apele cu fumul prăpădului cu floare de calcar

peste dâmburi înstelate cu flăcări,

bat în zidurile năpădite, peste ochii duraţi în uitare,

cenuşi părăsite pe mal – mărturie că El a trecut

şi nu l-am zărit.

 

Peştii înoată dormind, trec prin visele vechi

fără să trezească pe nimeni,

se mişcă fără-ncetare, particule de gând

învelindu-se cu undele soarelui negru.

Şi nu ştiu dacă tu mai exişti.

 

Am trecut prin zăpezi cu lămpile arzând

înmuiate în sângele nostru.

Şi nimic nu s-a limpezit şi nimic nu tresare

şi nicio inimă nu se-nroşeşte.

Vânturile dezgroapă rădăcini din piepturi albite.

Lemnul vibrează sub floare bătută

când cerul se umple cu rădăcinile pierdute.

Şi nimeni nu mai poate să moară cum ar fi vrut.

 

Liviu Georgescu

Rădăcini

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)