Jurnalul intim la prezent

 

Mircea Muthu

 

Imprimarea, antumă sau postumă, a jurnalului intim a dezvoltat în ultimele decenii o literatură teoretică axată fie pe deducerea mecanismului de prefacere a realităţii biografice într-una ficţională (şi invers), fie pe analiza operativităţii conceptului de subiectivitate (id est = identitate) sau pe circumscrierea unei posibile tipologii a acestei forme de (auto)comunicare. Jurnalul intim, ca instrument de exorcizare a traumelor psiho-sociale, ca examen cu finalităţi terapeutice ori ca investigaţie hermeneutică sui-generis a propriei persoane, cu încadrări nu foarte clare – jurnal de creaţie, de criză, al exilului ş.a. –, provoacă theoria cu atât mai mult cu cât, după anii ’90, a concurat cu succes receptarea formelor ficţionale propriu-zise – roman, povestire sau gen nuvelistic. Orientările enunţate se intercondiţionează, numai că proteismul genului diaristic e greu de prins într-un algoritm, poate şi datorită fragilităţii eşafodajului a ceea ce numim, în limbaj postheideggerian, universalii ale subiectivităţii. Or, din această perspectivă, chestiunea identităţii eului diaristic a făcut să curgă multă cerneală exegetică. Convocarea lui Freud (vizavi de acel psyche individual), a „eului profund“ în lecţiune proustiană, dar şi, ceva mai târziu, rebreniană, a lui Martin Buber (cu dialogul dintre Eu şi Tu) sau, mai recent, a lui Paul Ricśur din Soi-meme comme un autre (1990) este curentă în discursul critic axat pe desfacerea acestui veritabil nod gordian. Dacă preluăm bunăoară defalcarea, dar şi echilibrul dinamic dintre męmété (identitate cu sine însuşi, definită ca permanenţă în timp) şi ipséité (sinele discontinuu, cu evoluţie adesea imprevizibilă), înţelegem mai nuanţat identitatea ca diferenţă, respectiv circumscrierea eului  d o a r  în raport cu celălalt. Se vorbeşte, nu întâmplător, şi Claude Dubar o face în Criza identităţilor (2003), despre „paradoxul identităţii“ tocmai prin importanţa alterităţii ca funcţie de autodefinire a sinelui. Numai că există şi o alteritate interioară, mai exact, aceasta este depistabilă în profunzimea fiecăruia dintre noi (moi-je şi moi-autre) care se conjugă sau, oricum, coabitează în aşa-numitul eu diaristic. Există jurnale cu caracter precumpănitor teoretic. În Întâlnire cu un necunoscut (2010), de pildă, autorul, Gabriel Liiceanu, se dovedeşte contradictoriu, deoarece optează când pentru  a c e l a ş i eu, când, dimpotrivă, pentru  e t e r o g e- n i t a t e a acestuia. Pe de altă parte, jurnalele cu o însemnată marjă ficţională alternează, în proporţii diferite, identitatea cu alteritatea (exterioară şi interioară), probante fiind coexistenţa persoanei întâi cu persoana a treia, inserţia numelui real al unor persoane-personaje (cum procedase Lucian Blaga în Luntrea lui Caron), recunoaşterea, dar şi distanţarea autorului de propriul jurnal, aşa cum se întâmplă în Şantier, jurnalul indirect al lui Mircea Eliade.

            Totuşi, în ce măsură putem vorbi, împreună cu Ricśur, de faptul că „numai temporalitatea serveşte drept liant în stabilirea identităţii, care îi conferă persoanei caracter durabil“? Mai exact, despre ce fel de  t e m p o r a l i t a t e  este vorba? Aş porni de la observaţia că majoritatea jurnalelor intime româneşti, luate ca referinţe documentare, existenţiale, estetice ş.a., aparţin de fapt perioadei interbelice şi, prin extrapolare, unor autori din generaţii mai vârstnice sau, oricum, aflate în continuitatea acestora printr-un legatum mentalitar, ce ar explica timpul, până la urmă cronologic, al memoriei active, producătoare de sens. Aparţinând acestor generaţii, autorul de jurnal are vreme să se întoarcă şi să ne ofere un „jurnal al jurnalului“, cum procedează Livius Ciocârlie, ori să îl rescrie integral, şi e cazul, dramatic, al lui Steinhardt, cu Jurnalul fericirii. Pe scurt, diarişti memorabili sunt locuiţi de memorie şi, unii dintre ei, mişcaţi de proiect sau, mai corect, de amintiri şi aşteptări mai mult sau mai puţin nebuloase, puse, în mod normal, sub semnul dorinţei. Or, cum constată plastic Jean-Claude Guillebaud (în Goűt de l’avenir, 2003), gâtul de pâlnie s-a lărgit deja nespus de mult în detrimentul celor două emisfere ale tradiţionalei clepsidre. Prezentul ne ocupă, chiar ne invadează, astfel că imaginea în curs de consacrare pare a nu mai fi clepsidra, ci, în chip paradoxal, un ou umflat la mijloc şi ascuţit la cele două extremităţi – trecutul şi viitorul, dacă luăm în calcul dimensiunea cronologică, liniară şi, evident, ireversibilă. În raport cu situaţiile de prezentificare consemnate, apărute ca urmare a unor catastrofe sociale (înaintea prăbuşirii Imperiului Roman târziu, după marile epidemii de ciumă de la începutul veacului al xiv-lea sau explozia avangardistă după Primul Război Mondial), determinările contemporane sunt cu totul altele în epoca internetului şi a digitalizării. Aşadar, memoria s-ar putea să nu mai aibă aceeaşi influenţă modelatoare. Urgenţa prezentului aproape că a eliminat scrisoarea tradiţională, scrisă cu mâna, de fapt tot un dialog al eului cu necunoscutul din el şi, în acelaşi timp, un model de comunicare. Probabil şi ca reflex al instinctului de autoconservare, multe jurnale se tipăresc în grabă, în timpul vieţii autorului, punându-se astfel sub semnul întrebării intimitatea ca atribut definitoriu.

            Pe de altă parte, există şi sentimentul diaristului actual că însemnările sale nu sunt decât oglinda deformată a timpului irosit chiar cu scrierea acestora: mărunţită pe luni şi zile, dezarticulată adesea, pagina de jurnal transmite de multe ori sentimentul că e un osuar sau doar o pastă vâscoasă imposibil de integrat într-un tipar. Or, lectura unor asemenea jurnale este frustrantă şi vie în aceeaşi măsură. Mai mult, în numeroase pagini diaristice scrise şi publicate sub aceeaşi presiune, trăirea şi mărturisirea aproape că se suprapun. Iată de ce cred că nu putem vorbi aici de o marcă de recunoaştere a jurnalului intim feminin, greu de disociat, a s t ă z i  cel puţin, de cel masculin, acesta din urmă văzut mereu, inerţial aş spune, în siajul concepţiei falocentrice. De asemenea, prezentificarea, ca determinantă opresivă, conduce adeseori la scurtcircuitarea, până la tensiunea de arc voltaic, a lui la męmété cu l’ipséité, a identităţii cu sine şi cu discontinuitatea acesteia. Dovadă stau numeroasele inserţii (auto)reflexive cu tăietură aforistică din unele jurnale, autorul prefăcându-se într-un veritabil personaj sapienţial, chiar dacă apoftegma este de obicei produsul cristalin al unor combustii anterioare. Adevăruri subiective se axiomatizează în maxima sui-generis publicată sub formă de serial de Gheorghe Grigurcu sau intricată în textura diaristicii Ilenei Mălăncioiu. Dacă, aşa cum notează Livius Ciocârlie, „artistul e un alambic: cu cât filtrează mai mult rău cu atât e mai bun“ (Cu faţa la perete, 2010), autorul de jurnal are filtre, să spunem, mai permisive. Deplasarea accentului pe hic et nunc conferă o altă pondere palpitului de viaţă faţă de jurnalul modelat de memorie, de timpul trecut. Nu e mai puţin adevărat că în lumea virtuală se va cultiva probabil formula „jurnalului intim la timpul viitor“ (existând deja ca temă de concurs în spaţiul nord-american), dar o atare dimensiune futurologică a diaristicii poate face obiectul unei alte discuţii.

Mircea Muthu

Jurnalul intim la prezent

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)