Irina Ungureanu şi Ligia Tudurachi în Biblioteca tânărului scriitor

 

Irina Petraş

  

Cum am mai spus deja, la Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor există un raft cu tineri scriitori. Alături de Literatură tânără 2007, volum editat cu prilejul ediţiei clujene a Colocviului Tinerilor Scriitori, se află Colecţia Biblioteca tânărului scriitor, reunind manuscrisele câştigătoare la Concursul anual de debut al Filialei, cărţi semnate de Adrian Tudurachi, Oana Pughineanu, Laura Husti-Răduleţ, Magda Wächter, Iulia Micu, Andrei Simuţ, Maria-Magdalena Diaconu, Monica Grosu, Dan Herciu, Florina Codreanu, Adriana Teodorescu, cu două menţiuni speciale pentru  Graţian Cormoş şi Tatiana Dragomir. Nume despre care aţi auzit deja sau veţi auzi curând. Cele mai noi două volume sunt: Irina Ungureanu, Eugčne Ionesco – absurdul ca apocalips al utopiei (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010, 290 p.) şi Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid: Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu (Editura Limes, 2010, 244 p.). Să le luăm pe rând, în scurte invitaţii la lectură. Căci e vorba despre două cărţi, pe cât de atent şi cuprinzător informate, asumând cu eleganţă bibliografii impresionante, pe atât de dezinvolte şi expresive, enunţându-şi inteligent şi ferm punctul de vedere într-o scriitură impecabilă.

 

Irina Ungureanu (n. 1980, Târgu-Jiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ (2003) şi Masteratul „Literatură română, modernitate şi context european. Perspectivă interdisciplinară“ (2004). O bursă de cercetare şi formare postuniversitară „Vasile Pârvan“ la Accademia di Romania din Roma, cu un proiect despre neo-avangarda teatrală a anilor ’50. Doctorat în filologie (2009). Mircea Muthu o escortează fără reticenţe: „studiul de faţă este unul de referinţă în exegeza contemporană (nu numai autohtonă) despre opera lui Eugčne Ionesco“.

Decomplexându-se progresiv de vastitatea exegetică a „ionescologiei“, cum mărturiseşte de la început, Irina Ungureanu se angajează într-o relectură, „pornind de la coliziunea a două concepte care definesc universul tensional al creaţiei ionesciene: absurdul şi utopia“ şi convocând un instrumentar multi- şi interdisciplinar, împrumutat din critică şi semiotică teatrală, teoria literaturii, estetică, din vocabularul filosofic sau din cel al istoriei ideilor şi mentalităţilor. În alternativa salvării terminologice a „teatrului absurdului“ în termeni ca „teatrul nou“, „noul teatru“ sau „teatrul deriziunii“, vede semnele unui disconfort terminologic, agravat de „poziţia vehement contestatară cu care Ionesco însuşi – fiind, de altfel, dintre «absurzi», singurul teoretician consecvent al «noului teatru» – a primit termenul, repudiindu-l ca reducţionist şi echivoc“.

Analizând raportarea ionesciană la categoria absurdului, autoarea conchide: „Ionesco valoriza absurdul în afara categoriilor esteticului. Pentru autorul Scaunelor, absurdul era inoperant la nivel estetic şi îi admitea valabilitatea prin raportare la un Weltanschauung, în sens metafizic sau moral“. „Absurdul“ ionescian decurge din spiritul structural avangardist al lui Ionesco şi ar putea fi definit ca formă de igienizare intelectuală, o modalitate de a menţine spiritul în gardă, un refuz de a se preda sensurilor prestabilite, adevărurilor manipulatoare, condiţiilor impuse din exterior. Distanţa critică şi suspiciunea constantă faţă de diversele „reţete de interpretare“ a pieselor sale şi de ideologiile de toate soiurile conduc spre insolitarea perspectivei şi sunt un efect al impulsului antiutopic. De aici mutarea interesului pe absurdul moral („unul voit de om“) declanşat de inflaţia utopică a imaginarului contemporan, cu o prefigurare subtextuală a necesităţii unui nou umanism. Ionesco nu este nicidecum un creator clasic de ficţiuni antiutopice, crede autoarea, ci trecerea utopiei în antiutopie e o „normalitate“ a gândirii ionesciene, informată de reveria utopiilor „remediabile“, Ionesco „imaginând o comunitate ideală în care singura lege ar fi dată de libertatea spiritelor“. O patrie culturală, abstractă, asumabilă prin distanţarea critică a „omului de oriunde şi de nicăieri“, nomadul intelectual „constrâns la universalitate“. Excelente capitolele Un homo utopicus à rebours: idiotul sau Despre realism şi cruzime: lecturi ionesciene din literatura română – cu trimiteri la Caragiale şi Urmuz, în care Ionesco citea un „absurd“ in nuce.

 

Ligia Tudurachi (n. 1975, Baia Mare) este cercetător la Institutul de Lingvistică „Sextil Puşcariu“. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ (1997) şi Masteratul „Littérature et esthétique“ la Universitatea din Geneva (2002). Doctor în filologie (2010). A colaborat la volumul colectiv Mihai Eminescu, poet naţional (2001) şi a îngrijit ediţia din 2006 din Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu şi poetica postmodernismului, ambele alături de Ioana Bot, care semnează şi prefaţa (Pentru o lectură a romanului ca text dificil) cărţii de debut:

 

Demascarea imposibilităţii lecturii „leneşe“ este realizată printr-o lectură critică neaşteptată, cu final violent […] Cuvintele care ucid e o demonstraţie în patru paşi, de o geometrică limpezime, a funcţiei destabilizatoare a ilizibilităţii în poetica romanelor lovinesciene: tema romanescă devine – într-un efect vertiginos de comunicare inversată – cutia de rezonanţă a unei puneri în act a forţei cuvântului, a cărei violenţă retorică îşi supraîncarcă materialitatea, irupând în naraţiune, monstruoasă, destabilizatoare, ucigaşă.

 

Dincolo de mizele teoretice ale eseului, deloc banale, extraordinară este expresivitatea netă, sigură de sine, a formulărilor, fineţea tăioasă a verdictelor, densitatea argumentelor întreţesute:

 

Intenţia mea a fost să mă situez nu pe intervalele de lizibilitate ale textului, ci, dimpotrivă, pe acele locuri ale sale cu determinări contradictorii sau, pur şi simplu, absente. […] Sprijinindu-mă sistematic pe fapte ilizibile, am propus un comentariu nu ca să le „supra“-determin, ci ca să le întemeiez determinările. E o decizie hermeneutică care, înainte de orice altceva, presupune selecţie. Ca să mă aplic asupra situaţiilor dificile, am asumat, ca o condiţie fatală a alegerii iniţiale, accesul parţial la suprafaţa textului, lectura romanelor în „golurile“ lor de justificare. […] Am inversat numai distribuţia unei discriminări, răspunzând unei violenţe cu o alta: unei lecturi „cu goluri“, i-am opus o lectură „a golurilor“. […]

Pentru personajul lovinescian, acordarea ritmurilor vitale la reverberaţiile memoriei literare nu e posibilă. […] De aceea, chiar şi atunci când tema e frivolă, satirică ori comică, vectorii subterani ai romanelor lovinesciene sunt dramatici. Sub structurile aparente ale „fabulei“, […] textele înscriu, ca o poveste dedesubtul poveştii, suferinţa unor personaje incapabile să asimileze experienţa literaturii. Pentru mine, această dramă generalizată – pe care am identificat-o într-un loc cu tragedia – e semnul unei prezenţe continuu decalate, a unei determinări care, rămânând exterioară şi neconstitutivă subiectului, reprezintă un factor de disoluţie şi de dezagregare narativă. Dublu tensionată, în raport cu un orizont subiectiv şi în raport cu un trecut, memoria literară nu constituie semne narative viabile; chiar lămurită în resorturile sale, prezenţa livrescă nu clarifică un sens. […] Ilizibilitatea faptului narativ nu se compensează, nici nu se converteşte în lizibil: ea găseşte doar moduri multiple de a fi vizibilă.

 

Eseul înaintează desfăşurat, cu sondări imprevizibile, dar convingătoare în sensurile de adâncime ale romanelor lovinesciene, izolând o coerentă poetică a intertextualităţii, dar şi statura personajului/omului căzut sub propriul limbaj, de o terorizantă autonomie: „Faptul că personajul lovinescian aude vorbele care trec prin mintea celuilalt nu se datorează nici unei percepţii extrasenzoriale, nici unor capacităţi extraordinare de cogniţie: [...] Fenomenul care îl interesează pe Lovinescu nu e cel psihologic; e un fenomen lingvistic, ale cărui consecinţe sunt de ordin psihologic“. „Întrupare a calităţilor cuvântului“, personajul lovinescian spune şi despre efectele paradoxale şi alienante ale memoriei culturale.

 

Ambele eseuri/studii sunt de citit cu atenţie şi cu indiscutabil folos, ele fiind realmente puncte noi şi bogate de vedere despre două personalităţi de primă mărime.

 

Irina Petraş

Irina Ungureanu şi Ligia Tudurachi în Biblioteca tânărului scriitor (Irina Ungureanu, Eugène Ionesco – absurdul ca apocalips al utopiei şi Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)