Istoriografie, Şoah,

biografie şi scrierea istoriei

evreilor din România

Carol Iancu

  

Stimate Domnule Rector Vasile Işan

Stimate Domnule Decan Alexandru-Florin Platon,

Dragi Colegi ai Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“,

Doamnelor şi Domnilor,

Onorată Asistenţă,

 

Primele mele cuvinte în această şedinţă solemnă sunt pentru a exprima gratitudinea mea, atât Domnului Decan Alexandru-Florin Platon, colegilor de la Facultatea de Istorie, care sunt la originea onoarei ce mi se face astăzi, cât şi tuturor membrilor Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, care au votat în unanimitate propunerea de a mi se acorda titlul de doctor honoris causa. Mulţumirile mele se adresează, de asemenea, Domnului Profesor Vasile Işan, care conduce această importantă instituţie universitară, pentru primirea admirabilă care mi-a fost rezervată la Iaşi, oraş pe care îl cunosc din copilărie, deoarece, născut la Hârlău, veneam adesea aici pentru a asista la spectacolele Teatrului Naţional şi ale Teatrului Evreiesc de Stat în limba idiş. Părinţii mei au fost aceia care au vrut astfel să mă facă să descopăr lumea artistică şi culturală din capitala Moldovei, şi memoriei lor doresc să îi dedic acest doctorat honoris causa, ei, a căror şcolaritate a trebuit să se întrerupă la nivelul şcolii primare, ambii fiind orfani, bunicul din partea tatei fiind mort de o boală contractată în Primul Război Mondial, iar bunicul din partea mamei fiind unul dintre numeroşii eroi de la Mărăşeşti.

Acest titlu îl dedic, de asemenea, familiei mele, lui Sarah, care se află aici şi care va face să cânte violoncelul ei în această frumoasă sală, şi lui Daniele şi Michaël, care au fost în imposibilitatea de a mă acompania.

Domnule Rector, în scrisoarea Dv. din 7 septembrie 2010, anunţându-mi votul favorabil al Senatului din 27 mai al acestui an, mi-aţi făcut cunoscut că decizia acordării acestei distincţii de către prestigioasa Dv. Universitate a fost luată ca un semn de recunoaştere a operei mele istorice, consacrată reconstituirii istoriei evreilor din România – care, după propriii Dv. termeni, „a acoperit o mare lacună din trecutul nostru“. În acelaşi timp, Dv. aţi menţionat „rolul important“ pe care l-am avut, prin cursurile şi conferinţele mele, în activitatea Centrului de Studii Iudaice şi în apropierea dintre Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ şi Universitatea „Paul Valéry“ – Montpellier III.

Aceste aprecieri laudative mă onorează; iată de ce doresc, în conferinţa mea, să consider cu atenţie aceste trei aspecte: scrierea istoriei comunităţii mele de origine, predarea istoriei evreilor în universităţi şi dezvoltarea necesară a relaţiilor între Universitatea din Montpellier şi Universitatea Dv., care sărbătoreşte în prezent aniversarea a o sută cincizeci de ani. Totuşi, dat fiind timpul de care dispun, nu mă voi opri decât foarte puţin, la sfârşitul prelegerii mele, la aceste ultime două teme. În schimb, voi face o amplă prezentare a problematicii scrierii istoriei evreilor din România, plecând de la trei parametri care au scandat lucrările mele de cercetare: istoriografia, Şoahul şi biografia.

Scrierea istoriei evreilor din România 

Începând din anul 1970, când am ajuns în Franţa, venind din Ierusalim, am putut, în preajma regretatului profesor Pierre Guiral, la Universitatea din Aix-en-Provence, să iau cunoştinţă de bogăţia şcolii istoriografice franceze şi de noile orientări privind istoria religioasă.

Am păstrat pentru această istorie o atracţie deosebită şi în această perspectivă am început prima mea lucrare ştiinţifică de anvergură consacrată comunităţii mele de origine, în cadrul unei teze de doctorat apărute în 1978, la Aix-en-Provence, cu titlul Les Juifs en Roumanie (1866-1919): De l’exclusion à l’émancipation.

Profesorul Pierre Guiral a fost acela care a ghidat şi orientat primele mele cercetări şi graţie studiilor sale – vreau să citez aici doar câteva: Histoire biographique, „L’Expansion de l’Europe“, parte dintr-o Histoire universelle, în Encyclopédie de la Pléďade (1958), Prévost-Paradol (1829-1870): Pensée et action d’un libéral sous le Second Empire (1955), „La Presse de 1848 à 1871“, în Histoire générale de la presse française (1969), el fiind coordonatorul acestui impozant volum colectiv) –, dar şi cursurilor şi seminariilor sale, am putut achiziţiona metode de investigaţie istorică proprii universităţii franceze. Lui îi datorez această concepţie centrală a istoriei, care pune accent pe faptul că omul, „l’homme vivant“, este acela care trebuie căutat prin cercetarea documentelor, simbolurilor şi miturilor trecutului.

Aprofundând subiectul primei mele cercetări universitare, mi-am dat seama că, în cazul micii Românii din secolul al xix-lea, nu era vorba numai de a reconstitui trecutul unei comunităţi religiose, ci de a sesiza, mai întâi şi mai ales, destinul unei minorităţi etnico-religioase, marcate de un fenomen omniprezent în lumea creştină, care este antisemitismul. A surprinde trăsăturile caracteristice primordiale din complexul relaţiilor iudeo-creştine în epoca modernă şi în cadrul unei societăţi în plină mutaţie, nu este un lucru uşor. A prezenta aceste raporturi în perspectiva unor tensiuni constante creează în mod obligatoriu o anumită distorsiune a aspectului istoric general. Iată de ce, înhămându-mă la această sarcină de înţelegere a unui fenomen universal al civilizaţiei creştine, în ţara Carpaţilor, am considerat necesar să urc cât mai sus posibil în istoria sa. Evreii, a căror prezenţă este constatată încă din Evul Mediu, au cunoscut, la sfârşitul secolului al xviii-lea şi la începutul secolului al xix-lea, un important progres demografic, favorizat de o imigraţie din Galiţia şi Rusia. Ei au jucat rolul de intermediari într-o societate agrară, compusă dintr-un număr restrâns de boieri şi de o majoritate de ţărani. Creşterea rolului economic al evreilor coincide atunci cu trezirea naţionalismului românesc, cu ultimele faze ale luptei pentru unificarea statală şi obţinerea independenţei. În pofida făgăduielilor de egalitate civilă şi politică ale revoluţionarilor de la 1848, evreii au continuat să fie ţinuţi îndepărtaţi nu numai de viaţa politică, dar şi de numeroase aspecte ale vieţii civile: privaţi de dreptul de liberă instalare în mediul rural sau toleraţi cu dificultate, evreii erau excluşi din funcţiile publice, catalogaţi şi trataţi adesea ca veritabili străini.

Noul regim instaurat în 1866, după abdicarea forţată a principelui Alexandru Ioan Cuza, a deschis o eră de excludere oficială a evreilor, prin articolul 7 al noii Constituţii, astfel redactat: „Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român“. 1866 este data de început a perioadei analizate care se termină în 1919, cu semnarea Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye, care creează România Mare. Este vorba de studiul unei jumătăţi de secol de istorie a unui stat tânăr, intrat târziu în concertul naţiunilor europene, şi în acelaşi timp a unei societăţi marcate de mutaţii şi de o deschidere spre Occident. Abordând situaţia minorităţii evreieşti prin intermediul sistemului de excludere, am fost conştient de problemele de ordin afectiv – ca să reiau un termen scump lui Ernest Labrousse (1895-1988) – pe care le ridică tratarea unui asemenea subiect. De aceea, se cuvine subliniat că, spre deosebire de o anumită politică deliberată, manifestările de ostilitate faţă de evrei sunt circumscrise cronologic unor momente de tensiuni şi crize. Ele nu pot pune în cauză îndelungata tradiţie de toleranţă a poporului român.

În această lucrare am putut pune în lumină evoluţia minorităţii evreieşti şi a luptei sale pentru o completă integrare în societatea românească, concretizată cu emanciparea proclamată la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. În prezentarea acestei evoluţii, am constatat progresele naţionalismului evreiesc, aspect asupra căruia au insistat în cărţile lor istoricii Heinrich Graetz şi Simon Doubnov, coordonata naţională fiind caracteristica principală a evreilor din Europa de Est, în condiţiile neemancipării lor. Astfel, am putut pune în relief importanţa Conferinţei de la Focşani (1882), considerată primul congres sionist din istorie, cincisprezece ani înaintea Congresului de la Basel (1897), iniţiat de Theodor Herzl.

Această lucrare ştiinţifică de pionierat a fost tradusă în limba română în trei ediţii succesive, în 1996, 2006 şi 2009. Recitind-o, am astăzi convingerea că ea s-a înscris de fapt, de la început, într-un vast proiect ştiinţific, pe care l-am conceput şi modelat ţinând cont de logica intrinsecă a raportului sincronie-diacronie, evenimenţial-interpretare, al cărui obiectiv era de a face cunoscut, într-o perspectivă europeană, destinul evreilor în spaţiul românesc. Toate volumele de sinteză, dar şi de documente, pe care le-am consacrat apoi trecutului evreilor din România – Emanciparea evreilor din România (1913-1919), Evreii din România (1919-1938): De la emancipare la marginalizare, Shoah în România: Evreii în timpul regimului Antonescu (1949-1944), Lupta internaţională pentru emanciparea evreilor din România: Documente şi mărturii, vol. I (1913-1919), vol. II (1919-1939), Bleichroeder şi Crémieux, Evreii din Hârlău: Istoria unei comunităţi (sub tipar) – îşi au originea în această primă lucrare.

Câteva observaţii prealabile sunt necesare pentru a explica vastul şantier al istoriei evreilor în perioada interbelică, înainte de a examina perioada Şoahului şi biografia în istorie.

Pentru a sesiza mutaţiile iudaicităţii române după 1919, am analizat mai întâi schimbările produse în România Mare, condiţia evreilor fiind consecinţa atât a factorilor interni, intrinseci, proprii evoluţiei comunităţilor evreieşti, cât şi a factorilor extrinseci, externi, legaţi de societatea majoritară înconjurătoare, şi a politicii diferitelor guverne. Evreii din România reunificată după Primul Război Mondial constituie o minoritate etnico-religioasă complexă, marcată prin eterogenitatea sa. În evantaiul relativ vast al profesiunilor, mergând de la agricultură la industrie, am constatat o concentrare importantă în domeniul meseriilor şi comerţului. Eterogenitatea a putut fi observată în gradul de religiozitate, dar şi în uzajul limbilor vorbite, un alt vector esenţial al identităţii culturale.

           Ţinând cont de concepţiile lui Alphonse Dupront, care a definit antropologia religioasă ca fiind „cunoaşterea sau ştiinţa omului religios“, am insistat asupra diferenţelor dintre evreii ortodocşi, tradiţionalişti, neologi sau liberali, cu datinile şi practicile specifice, îndeosebi în Transilvania. Spre deosebire de comunităţile sefarde din Valahia şi Dobrogea, puţin numeroase (însumând mai puţin de 10.000 de suflete), bine integrate, iudeo-spaniola fiind în constant recul, masele evreieşti aşkenaze din Moldova au conservat într-o mare măsură limba idiş. Ei au găsit, graţie vehiculului lingvistic, afinităţi cu evreii din Basarabia şi Maramureş, două provincii vecine. În schimb, evreii din Bucovina, de limbă germană, şi evreii din Transilvania, de limbă maghiară (şi în parte germană) au fost mai izolaţi în România Mare.

Eterogenitatea s-a manifestat şi în evoluţia demografică, şi, luând în consideraţie lucrările lui Pierre Chaunu, Roberto Bacchi sau Philippe Aričs, acest din urmă istoric afirmând că „fiecare civilizaţie are formula sa demografică, ca şi maniera sa de a fi, de a trăi şi de a muri“, am constatat la evreii foarte ortodocşi din Maramureş, cu un slab nivel economic, un sold demografic pozitiv, de două ori superior celui al evreilor din Moldova sau din Transilvania istorică. Cei 750.000 de evrei din România Mare au constituit, din punct de vedere demografic, a treia comunitate în Europa şi a patra din lume. Totuşi, cele două decenii din perioada interbelică nu au permis naşterea unui iudaism românesc unitar: evreii români aşkenazi şi sefarzi, evreii „ruşi“, evreii „germani“ şi evreii „maghiari“ din provinciile istorice ale României au păstrat într-o foarte mare parte universul lor lingvistic, cultural, religios. Principalul element de unitate între diferitele componente geografice ale iudaicităţii române, depinzând de societatea majoritară, în afara universului religios propriu, a fost condiţia juridică şi politică impusă de o anumită „gouvernance“. Faţă de această situaţie şi de provocările şi acţiunile mişcărilor extremiste xenofobe şi rasiste, principalul element de unitate a fost ideea naţională evreiască, sionismul, şi evreii au reacţionat printr-o multiplicare a asociaţiilor, organizaţiilor, gazetelor şi periodicelor sioniste, acestea din urmă apărând atât în româneşte, cât şi în idiş, ebraică, maghiară, germană sau rusă.

Conceptul de Şoah şi Şoahul în România 

Un alt teritoriu important al muncii mele de istoric îl constituie studiul Şoahului, care rămâne un subiect major în istoriografia evreiască contemporană, cu noi posibilităţi de investigaţie după 1989, în ţările fostului bloc comunist. Trebuie mai întâi să motivez întrebuinţarea termenului „Şoah“, menţionat în titlurile a două dintre cărţile mele: Shoah în România: Evreii sub regimul lui Antonescu (1940-1944): Documente diplomatice franceze inedite şi Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România: Culegere de documente (1940-1944). Acest cuvânt ebraic, care se regăseşte în Biblie cu sensul original de „catastrofă“ sau „distrugere“, desemnează masacrul sistematic la care au fost supuşi evreii europeni de către regimul nazist şi colaboratorii săi în diferitele ţări din Europa. Eu pre­fer folosirea acestui termen, în uz curent în Israel, unde Parlamentul a instaurat o „Zi a Şoahului şi a Curajului“ (Yom ha-Shoah ve-ha-Gvoura), şi în Franţa, unde el s-a răspândit datorită filmului Shoah de Claude Lanzmann. Eu îl prefer celui de „Holocaust“, care s-a impus în media americană încă din anii şaizeci ai secolului al xx-lea şi care s-a înrădăcinat şi în România, pentru a defini acelaşi fenomen. Într-adevăr, definiţiile date de dicţionare expresiei „Holocaust“ nu convin deloc: „sacrificiu prin care se arde întreaga victimă“, „sacrificiu sângeros executat într-un scop religios“.

Eu pledez pentru folosirea cuvântului Şoah, care nu se pretează la nicio confuzie, este singurul cuvânt care desemnează unicitatea fenomenului de nimicire totală, care a fost cât pe ce să facă să dispară poporul evreu din Europa. În România a avut loc un Şoah neterminat care a fost un Şoah fără camere de gazare. Iată de ce am menţinut termenul de Şoah în traducerea românească a cărţii mele consacrată condiţiei evreilor români în timpul celui de-al Doilea Război Mondial prin prisma documentelor inedite de la Quai d’Orsay, apărută în franceză la Montpellier în 1998 (prima ediţie) şi în 2000 (a 2-a ediţie): La Shoah en Roumanie…, apoi la Iaşi (Polirom), în 2001: Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944): Documente diplomatice franceze inedite. Această lucrare constituie un inventar semnificativ al politicii antisemite a regimului lui Antonescu, inventar întocmit de reprezentanţii Franţei în post în România, şi care permite să măsurăm amploarea calvarului evreilor din această ţară. Din acest punct de vedere, documentaţia inedită din arhiva Ministerului francez al Afacerilor Externe conţine câteva piese de o importanţă excepţională. Într-adevăr, diplomaţii francezi, în rapoartele trimise guvernului francez, folosesc expresii neechivoce pentru a sublinia nu numai amploarea colaborării germano-române, dar şi mai ales responsabilitatea deosebită a autorităţilor române (jandarmeria şi armata aplicând ordinele lui Antonescu) în acţiunile de deportare şi masacrare: „epurarea radicală a elementului evreiesc [în Basarabia]“ (scrisoare a lui Gabriel Richard, consulul Franţei la Galaţi, din 12 august 1941; Doc. nr. 66); „proiect pregătit de guvernul român de o vreme, abil încurajat de germani şi care vizează exterminarea izraeliţilor din aceste regiuni [Basarabia şi Bucovina]“ (telegrama ambasadorului Jacques Truelle din 28 octombrie 1941; Doc. nr. 79); „Ne aflăm în prezenţa unui plan sistematic de exterminare pus la cale deja de câtva timp“ (scrisoare a ambasadorului Jacques Truelle din 10 noiembrie 1941; Doc. nr. 80).

După cum putem constata, guvernul de la Vichy era la curent cu soarta hărăzită evreilor din provinciile răsăritene ale României, încă din vara lui 1941, din momentul când masacrele au început să fie practicate pe scară largă! În acelaşi timp scrisorile lui Jacques Truelle pun în valoare intervenţiile mai multor personalităţi politice (printre care Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional Ţărănesc) pe lângă Antonescu, pentru a protesta împotriva masacrării evreilor din Moldova (Doc. nr. 65, scrisoare a lui J. Truelle din 11 august 1941 şi Doc. nr. 68, fragment dintr-o scrisoare a lui Iuliu Maniu către Antonescu, din 15 august 1941). O delegaţie de români din Bucovina a făcut un demers similar pe lângă Patriarhia Română şi ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Toate acestea dovedesc că în România exista o opoziţie faţă de politica nefastă de „purificare etnică“ dusă de dictatorul Antonescu. Evreii au ştiut să-şi găsească, graţie acţiunii conducătorilor lor de elită, printre alţii, în special Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, mijloacele de sprijin necesare care au permis în cele din urmă stoparea genocidului şi supravieţuirea a aproape jumătate din comunitatea lor. Este ceea ce reiese şi din bogata documentaţie reunită în volumul Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România: Culegere de documente (1940-1944), asupra căruia voi reveni mai târziu.

Biografia istorică şi biografia consacrată lui Alexandru Şafran 

          Fustel de Coulanges (1830-1889), care s-a făcut cunoscut prin celebra sa carte La Cité antique (1864) şi a ocupat prima catedră de isorie medievală de la Sorbona, a remarcat că „Istoria este ştiinţa societăţilor umane“, observând că există riscul de a reduce până la exces locul individului în istorie. Se poate constata că în preocupările istoricilor legaţi de Şcoala franceză a Analelor, există o eclipsă a biografiei istorice, în pofida câtorva excepţii. Acest lucru se datorează faptului că Analele au devalorizat studiul marilor personalităţi, împreună cu istoria evenimenţială, politică, diplomatică sau cea a războaielor. Georges Duby a distrus acest tabu al Analelor, publicând în 1984 biografia unei personalităţi, Guillaume le Maréchal (Fayard): prin destinul ei, ne este dezvăluit un tablou impresionant al funcţionării societăţii medievale a ordinului cavalerilor, carte servită de un condei admirabil, scrisă cu sensibilitate şi eleganţă. Doisprezece ani mai târziu, în 1996, în introducerea cărţii Saint Louis, Jacques le Goff scrie:  

 Astăzi istoria, împreună cu ştiinţele sociale, cunoaşte o perioadă de intensă revizie critică a certitudinilor, în mijlocul crizei transformărilor generale ale societăţilor occidentale; biografia mi se pare în parte liberată de blocajele în care false probleme o menţineau. Ea poate deveni chiar un loc de observaţie privilegiat pentru a medita în mod util asupra convenţiilor şi ambiţiilor meseriei de istoric, asupra limitelor cunoştinţelor sale, asupra redefiniţiilor de care el are nevoie.

 

Într-adevăr, înainte de recenta revenire în graţie, biografia a fost mult timp delăsată, uneori chiar dispreţuită de anumiţi istorici de profesie.

Prin biografie, se înţelege în general o povestire, o relatare a unei vieţi care, dintr-un motiv sau altul, a fost excepţională, din mai multe puncte de vedere. O biografie nu este însă numai relatarea unei vieţi, adică a câtorva date importante între naştere şi deces, ea este şi prezentarea unei epoci, a unei societăţi. O biografie nu se scrie la comandă, „constrâns şi forţat“. Este nevoie de o anumită atracţie pentru subiect, de o motivaţie specială. A scrie o carte despre Alexandru Şafran a însemnat pentru mine a îndeplini o datorie de recunoştinţă faţă de un savant care ne-a transmis mesajul vieţii sale cu fermitate şi blândeţe: a urma calea eticii, a-l respecta pe Celălalt, păstrând în acelaşi timp independenţa sa, identitatea sa, tradiţiile şi credinţele sale. O datorie de recunoştinţă faţă de acest om plin de o credinţă profundă, pe care au vrut să-l ponegrească reprezentanţii unui regim totalitar, care l-au alungat din postul său şi din patria sa şi l-au împiedicat să se întoarcă în ea chiar şi după 1989 (el a putut să revină numai în 1995, după moartea celui care preluase postul său de şef-rabin).

Viaţa publică a unei personalităţi religioase sau politice nu constituie decât o parte a itinerarului său. Iar pentru rest intervine munca biografului, care trebuie să rămână imparţial. Fiecare individ este un om aparte, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu victorii şi înfrângeri, cu circumstanţe favorabile şi nefavorabile. Biograful pătrunde cât mai adânc posibil în viaţa personajului studiat prin munca sa de cercetare, prin interviuri, anchete, lecturi, el trebuind să ţină cont de faptele autentice, având o singură pasiune, cea a adevărului.

În cartea pe care am consacrat-o fostului şef-rabin al României şi mare-rabin al Genevei, intitulată Alexandru Şafran: O viaţă de luptă, o rază de lumină, am considerat biografia ca un subiect globalizant. Cu alte cuvinte, am prezentat viaţa şi opera acestei personalităţi inserate în contextul general al evoluţiei politice a Europei şi al mutaţiilor geopolitice ale societăţii româneşti în perioada dintre cele două războaie mondiale şi după cel de-al Doilea Război Mondial, când, după instaurarea regimului de dictatură comunistă, el a fost constrâns să părăsească ţara sa. Astfel, am subliniat că în anii de studii petrecuţi la Viena, tânărul Şafran a fost marcat de manifestările de antisemitism din ce în ce mai numeroase, după urcarea la putere a lui Hitler, în special la universitate, unde au fost săvârşite acte de violenţă. El a fost activ în cadrul Asociaţiei Studenţilor Evrei din capitala austriacă, a frecventat cercurile sioniste şi a pronunţat discursuri la mormântul lui Theodor Herzl. El a continuat angajamentul său sionist după întoarcerea sa în România, în cadrul partidului sionist religios Mizrahi şi a participat la congresele sioniste mondiale, al xx-lea şi al xxi-lea, de la Zürich (1937) şi de la Geneva (1939), înainte de alegerea sa ca şef-rabin (1940).

Biografia istorică reprezintă o muncă de cercetare în care arhivele sunt un instrument de bază, iar istoricul este supus unei constrângeri majore, cea a documentaţiei, care dictează limitele anchetei sale. Iată de ce m-am învestit într-o muncă de cercetare asiduă în arhivele din România şi din străinătate, precum şi în diferite biblioteci, care mi-a permis să reunesc un important corpus documentar şi numeroase articole din presa epocii, în română, engleză, germană, ebraică şi franceză. În ciuda dispariţiei deplorabile a tot ceea ce reprezenta fondul de arhivă cuprinzând corespondenţa lui Alexandru Şafran în perioada funcţiei ocupate de şef-rabin al României, am fost în măsură de a descoperi un ansamblu de documente excepţionale prin amploarea, bogăţia, diversitatea şi originalitatea lor.

Despre o personalitate contemporană, în afara deselor convorbiri cu ea (şi noi am putut realiza numeroase ore de înregistrări pe banda de magnetofon), informaţii utile şi necesare se pot găsi graţie martorilor vieţii sale. În privinţa lui Alexandru Şafran, am putut aduna mai multe zeci de mărturii dintre care 35 au făcut obiectul unei reproduceri integrale, provenind de la personalităţi ilustre sau mai puţin cunoscute (avocaţi, militanţi sionişti, profesori, ziarişti, oameni politici, ingineri, istorici, scriitori, un ofiţer şi regele Mihai I). Mărturiile caracterizează de fapt epoca noastră şi noi aparţinem „erei martorului“ pentru a utiliza expresia lui Annette Wieviorka (L’Ere du témoin, Hachette, 1998), care a constatat că mărturiile supravieţuitorilor lagărelor naziste au făcut irupţie în spaţiul public. Ea a atras atenţia privind teama martorului de a fi transformat în document şi dificultatea pentru istoric de a îngloba o experienţă individuală într-o istorie colectivă. Sensibil la această argumentare, am folosit cu atenţie metodele istoriei orale, iar rezultatul a fost publicarea simultană, anul acesta, în franceză şi în română, a volumului intitulat Alexandre Safran et la Shoah inachevée en Roumanie: Recueil de documents (1940-1944), care completează biografia apărută la Montpellier în 2007 şi la Bucureşti în 2008. Domnul rector Andrei Marga a salutat acest volum (în prefaţa sa), „pentru tripla sa importanţă: ca reconstituire a unui fragment din istoria evreilor din ţara noastră, ca întregire a monografiei consacrate lui Alexandru Şafran şi ca lămurire a noii laturi a vieţii şi acţiunii de neobişnuită anvergură a unei personalităţi de referinţă a istoriei României“.

Între biografia hagiografică a Evului Mediu şi biografia istorică de la începutul secolului al xxi-lea există, desigur, mari diferenţe de abordare a subiectului, de metode şi de scriere. Totuşi, este vorba întotdeauna de o istorie narativă, asociată unei largi expuneri. În munca mea, am ţinut cont de avertismentul lui Jean-Claude Passeron apropo de „utopia biografică“, privind „relatarea biografică în stare brută, visând la exhaustivitate“ („le récit biographique à l’état brut, ręvant d’exhaustivité“). Fiind conştient că relatarea vieţii lui Alexandru Şafran nu putea fi exhaustivă, m-am forţat să nu eludez niciunul dintre aspectele sale majore.

Abordând biografia pe care profesorul Nick Salvatore de la Universitatea Cornell din Statele Unite a consacrat-o lui Eugene Debs, (Eugene V. Debs, Citizen and Socialist, Urbana: University of Illinois Press, 1982), Antoine Coppolani subliniază că autorul citează exemplul accentelor biblice pe care le-a dat în vileag în anumite discursuri ale lui Debs, care era opus totuşi oricărei forme de religie. Este vorba aici de o remarcă din care el a făcut una dintre problematicile centrale ale biografiei sale, pentru a demonstra că Debs datora mai puţin lui Marx, Engels sau Lenin decât lui Jefferson, Lincoln sau încă democraţiei americane (A. Coppolani, „La Biographie historique: Un empire sur lequel le soleil ne se couche jamais“, in La Biographie en histoire: Jeux et enjeux d’écriture, dir. A. Coppolani şi F. Rousseau, Paris, 2007).

Dacă se iau în consideraţie discursurile pronunţate de Alexandru Şafran în timpul războiului, dintre care cele mai importante sunt reproduse integral în Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România, suntem impresionaţi de numărul şi bogăţia citatelor din Biblie, Talmud şi vasta literatură rabinică. Originalitatea acestor discursuri, în principiu de orientare religioasă, consistă în faptul că ele conţineau un puternic mesaj spiritual, dar şi, mai ales, politic, în contextul epocii. Aceste discursuri emoţionante au insuflat curaj comunităţii evreilor şi au avut rezultate concrete (în special în opera de ajutorare a deportaţilor evrei în Transnistria). Aceste texte au o valoare istorică excepţională, ele fiind printre puţinele texte de discursuri pronunţate de lideri evrei care s-au păstrat din perioada Europei naziste.

Giovanni Levi regretă că destinele individuale se înrădăcinează adesea într-un context specific, fără însă a acţiona asupra lui, fără a-l modifica (Giovanni Levi, „Les usages de la biographie“, Annales esc, nr. 6, nov.-dec. 1989). În biografia pe care i-am consacrat-o, m-am străduit să pun în lumină activităţile lui Alexandru Şafran, în situaţiile cataclismice ale celui de-al Doilea Război Mondial, când el şi-a asumat toate riscurile pentru a influenţa contextul politic, neputându-se baza decât pe prestigiul credinţei, care îi lăsa o anumită marjă de manevră, şi pe puterea sa de convingere.

Am subliniat continuitatea demersurilor (chtadlanout) întreprise de şef-rabin, fără odihnă şi cu tenacitate, pentru a interveni pe lângă diferite personalităţi politice româneşti, parlamentari, miniştri, regina-mamă Elena şi chiar Antonescu, sau demnitari religioşi: pe lângă patriarhul Nicodim, mitropolitul Tit Simedrea, episcopul Cizar, nunţiul apostolic Andrea Cassulo, cu care el avea o relaţie privilegiată, şi cu mitropolitul Bălan.

Prin intermediul acestor ultimi doi prelaţi, el a putut interveni pentru ca dictatorul Antonescu să renunţe, în toamna anului 1942, la decizia criminală pe care el însuşi o luase, sub presiunea Germaniei naziste, de a deporta în lagărele morţii din Polonia evreii care rămăseseră în viaţă în Transilvania de Sud şi în Regat.

Toate acestea demonstrează acţiunea sa în „rezistenţa politică“ care s-a concretizat, de asemenea, prin opoziţia sa faţă de proiectele legislative discriminatorii din Senat, atât timp cât această instituţie a funcţionat, până în vara lui 1940. De asemenea, denunţarea sa publică a politicii Germaniei naziste, aliata României, şi discursurile sale publice pentru victoria Angliei. În cartea mea am pus în relief „rezistenţa spirituală“, învestirea sa în dezvoltarea unui ansamblu de instituţii educative (instalate în localurile comunitare şi chiar în sinagogi) pentru a primi elevii, studenţii şi profesorii evrei excluşi din şcoli şi universităţi, în organizarea unui învăţământ al iudaismului şi în special al limbii ebraice, cicluri de conferinţe în sinagogi, şcoli şi diverse asociaţii.

 

Conferinţă ţinută în şedinţa solemnă
de remitere a doctoratului honoris causa,

în Aula Magna a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“,

Iaşi, 14 octombrie 2010.

 

(continuare în nr. viitor)

 

Carol Iancu

Istoriografie, Şoah, biografie şi scrierea istoriei evreilor din România

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)