Mariana Codruţ

 

 

portretul doamnei de engleză 

 

1. ochii

mă uit la ceas. doamna tuşeşte în pumn, anunţînd pauza. închide

cartea, îmi întinde paharul cu apă şi, înainte să iau o-nghiţitură,

începe să-mi turuie despre alt dispărut – fiul ei. cum l-a despicat

nu demult un nebun cu o sabie ninja, de-i atîrna inima prin

cămaşă ca o pară de sînge. în rochie de stambă, cu păr lins şi

mustăţi, profa de engleză ţine acum la ţîţele sale monstruoase

cinci pui: părinţii, soţul, fratele şi fiul, toţi aduşi cu forţa de pe

coclaurile morţii ca să-i cunosc eu – aşa obosiţi, cu măruntaiele

la vedere, cu venele alergînd albastre şi verzi şi roşii prin casă,

agăţîndu-se de mine…

 

ochii mamei strălucesc: „îi atîrna inima ca o pară!“, zice şi

chicoteşte, iar degetul maroniu de tutun îmi ţinteşte inima, ca

şarpele puiul golaş de pasăre, făcîndu-l să se retragă îngrozit în

fundul de scorbură. chîm-chîm, tuşeşte tot plutonul, răsucindu-şi

ameninţător capetele.

 

dar eu mă uit brusc pe fereastră.

 

crezînd că n-o văd, femeia trage pe furiş de elasticul chiloţilor.

ghinion: elasticul îi sare dintre degete, face „plici!“ pe pielea

bătrînă, eu tresar şi o sfredelesc cu privirea. ea îşi vîră capul cărunt

între umeri, îmi aruncă o ocheadă vinovată şi deschide

manualul: pauza s-a terminat!

 

2. gura

în iunie, doamna de engleză m-a dus cu autobuzul roşu ca să-mi

arate frumuseţile Londrei. ea ghid, ea şofer. la viraje, gura i se

răsucea ba la stînga, ba la dreapta, după cum şerpuia strada. în faţa

Palatului Westminster (plasat chiar în dreptul bucătăriei din care

mirosea a vinete coapte şi a gunoi), a frînat brusc, să-mi spună

ceva very important: noaptea trecută fiul ei mort a vestit-o că se

simte bine acolo, e boier, toată ziua se plimbă cu bicicleta! „fain!

am dat din cap, încîntată; unde?“ „cum unde, cum unde? cine-a

mai văzut să călăreşti toată ziua o bicicletă acolo? acolo te

chinuieşti!“, s-a răstit mama şi mustăţile delicate i s-au cutremurat.

 

am ridicat perdeaua, m-am uitat afară: scara de incendiu născuse

un ou mic şi de un alb orbitor. într-o clipă, încălecînd pervazul,

am ajuns pe placa ruginită de fier. cînd l-am luat în mînă, o

cojiţă de var s-a desprins, lăsînd o gaură cît unghia unui copil.

imprudentă, viaţa din el s-a dus pe dată dracului. „hi-hi, ho-

ho!“, îşi chinui doamna rîsul, întinzînd febrilă mîinile.

 

i-am dat ei oul de turturică, drept mulţumire că m-a plimbat

prin Londra în autobuzul cu etaj.

 

3. capul

m-am dus la doamna de engleză într-o duminică de toamnă,

m-am dus doar s-o văd (nu mai luam lecţii, venise criza

economică şi am spus adio unui astfel de lux). i-am pus pe masă

două plăcinte cu brînză şi un măr. i-am zîmbit. ne împăcasem

bine: eu ştiam un cuvînt din patru, dar asta n-a supărat-o, fiindcă

oricum eram singurul ei client. ea îmi preda dintr-un manual vechi

de cînd era mama fată, dar asta nu m-a supărat, fiindcă oricum
n-aş fi găsit pe altcineva să-mi ceară atît de puţini bani pe oră!

în rochia de stambă gri cu flori roşii, profa continuă să umble

prin casă, vorbind singură. i se fîlfîia de mine. de la ultima lecţie,

devenise o locomotivă numai piele şi os, tot trăgînd mărfarul cu

morţi printre mobile grele şi bibelouri de ghips. m-am uitat lung

la ea şi m-am rugat fierbinte în gînd: „Doamne, lasă-mi capul! te

implor, Doamne, numai capul să nu mi-l iei!“ „de ce? s-a mirat

ea uitîndu-se în toate părţile, de parcă m-ar fi auzit. de ce? de

ce?“ „fiindcă e toată averea mea!“, am zis tare, îmbrăţişîndu-mi

strîns capul, ca un homeless, iarna, ţeava de apă caldă din canal.

doamna a tresărit şi mi-a aruncat un zîmbet plin de milă. a scos

o farfurie de porţelan plină de praf din vitrină, a înşfăcat mărul

şi l-a curăţat încet. apoi, atîrnîndu-şi la gît colanul parfumat şi

ud al cojii, a tăiat din fructul golaş două felii şi mi le-a pus în

faţă: „na, mănîncă!“

Mariana Codruţ

portretul doamnei de engleză

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)