Mariana Codruţ

 

 

uzina de sensuri 

 

ce jale, am ajuns numai cap!

capul meu – ca nasul lui Gogol – şi-a luat nasul la purtare: vede

un hăţiş de străzi şi crede că îi dă sensul. vede florile şi le dă

mirosul. aude vîntul şi-i dă cheful nebun să-mi pălmuiască faţa

cu o dungă adîncă între sprîncene. ce-ar fi lumea fără eu în ea?,

repetă el orgolioasa întrebare a lesbienei intrate adînc în rîu, cu

buzunarele pline de pietre şi cu ochii deschişi...

o corolă de minuni pe tija care sînt îmi e totuşi capul, ridicat prea

sus ca să ştiu ce ascunde în el. iată-ne mergînd singuri-singuri-

singuri pe un drum pustiu, cînd Fecioara ni se arată în glorie:

idiotul, în loc să cadă cu fruntea în praf, o ia la-ntrebări de ce n-a

dat ea cu pumnii în Tatăl, de ce-a primit ea blîndă ca oaia moartea

Fiului adorat! alteori, cînd o zi mai senină îmi repune pulsul pe

linia de plutire, fără veste îşi înfige colţii în beregata zilei aceleia şi,

mîndru, îmi depune la picioare leşul ei umed de sînge...!

dar, cînd pliată cu genunchii la gură în măruntaiele lui reci şi

caustice, tremur zile şi zile de neputinţă şi de frig, tot el – un

sfînt graal, un uter ceresc plin cu apă şi sînge pînă în buză – mă

trage afară cu mîinile lui diafane şi spune: ieşi, copile, şi rîde la soare!...

 

iată de ce, de un timp, mă rog mereu în gînd: Doamne, dacă tot e

să nu fiu veşnic tînără şi ferice, numai de cap nu te-atinge. aici sînt

stivuite pe veci iubirea atroce a femeii cu ochii albaştri; inima mea

cu bătăi pripite cînd, privind într-o vacanţă de vară nările unui

puştan înghiţit de apele Prutului, am înţeles oarecum ce e

moartea; plopii baleind fără linişte cerul de deasupra grădinii arse

de soare, unde cruzimea şi mila şi extazul le-am învăţat... spun:

nu-mi lua, Doamne, capul, lasă-mi-l, rogu-te, că el e pămîntul

îngrăşat cu iubirile disperate şi oarbe din care mereu am fugit; el e

cutia neagră, jurnalul de bord al zborului meu prin aer şi prin

pămînt. el e uzina de sensuri care-mi dă încă forţa de a trăi.

Mariana Codruţ

uzina de sensuri

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)