Dinu Lipatti – compozitorul

 

Cornel Ţăranu

 

Am comemorat, în 2 decembrie 2010, 60 de ani de la stingerea din viaţă a unuia dintre cei mai dăruiţi muzicieni români, Dinu Lipatti.

            Născut într-o familie în care muzica era mereu în prim-plan – ambii părinţi având o educaţie muzicală aleasă –, micul Dinu se bucură de atenţia şi îndrumarea unor pedagogi ca Mihail Jora şi Florica Muzicescu şi de încurajările lui George Enescu.

             Când ajunge la Paris, e deja un muzician format. Primele sale compoziţii sunt apreciate de profesori ca Paul Dukas şi, după moartea acestuia, de Nadia Boulanger, iar ca pianist, fiind acceptat în clasa lui Alfred Cortot, acesta va declara că nu mai are ce să-l înveţe.

            Dezvoltarea sa în mediul muzical parizian e spectaculoasă; fără a fi un „copil-minune“, e clar că o anumită precocitate e decelabilă în cariera sa pianistică, unanim apreciată, dar şi în cea de compozitor.

            Tipul de compozitor-interpret nu e singular în epocă, e destul doar să-l amintim pe Enescu, care i-a fost mereu un model, dar şi pe un Prokofiev sau un Bartók, ca să rămânem doar în zona pianistică.

            Climatul componistic din România îşi pune clar amprenta pe creaţia sa. E destul să amintim lucrările care poartă pecetea „şcolii Jora“, vizibilă în lucrări ca Şătrarii, scrisă la 17 ani, sau la Simfonia concertantă pentru două piane. După modelul baletelor lui Jora, în special La Piaţă, Lipatti plonjează în lumea plină de farmec a folclorului românesc (inclusiv cel lăutăresc), ce se va regăsi, fie şi parţial, în multe dintre paginile sale. Această orientare estetică nu e singulară în epocă, ea poate fi întrezărită şi la colegi de generaţie ca Rogalski sau Filip Lazăr, acesta fiind mai apropiat curentelor de avangardă al grupului Triton de la Paris.

            În paralel, Lipatti e atras şi de zona neoclasică, vezi Concertino în stil clasic, dar şi de politonalismele şi poliritmiile lui Stravinski, care-l cunoaşte şi apreciază.

            Sigur că, trăind într-un climat muzical în care e cunoscut de Honegger, Hindemith sau Britten, Lipatti poate avea un orizont estetic superior, toate aceste convergenţe nealterându-i însă o funciară trăsătură autohtonă.

            Muzician de amplă cultură, el trăieşte şi în climatul marii poezii franceze. Liedurile sale pe versuri de Verlaine, Rimbaud, Eluard sau Valéry sunt dovada unui gust literar elevat.

            Pe lângă marile sale reuşite ca interpret al unor autori de la Bach la Ravel, Lipatti a fost şi un constant tălmăcitor al lui Enescu şi Bartók. Avem, din fericire, câteva înregistrări-etalon cu George Enescu (Sonata a III-a etc.), dar şi Concertul nr. III de Béla Bartók, într-o înregistrare-document.

            Colaborarea sa cu viitoarea sa soţie Madeleine Cantacuzino a impulsionat câteva lucrări semnificative, scrise pentru două piane, printre care amintim Simfonia concertantă sau cele Trei dansuri pentru două piane. Alte lucrări semnificative, ca Fantezia pentru pian sau Aubade pentru Cvartet de suflători, vădesc o certă maturizare a compozitorului, mai ezitant încă în Şătrarii sau în juvenila Sonatină pentru vioară şi pian. În schimb, Simfonia concertantă şi Dansurile româneşti (acestea fiind dirijate de Ansermet cu orchestra Suisse Romande) ne arată un compozitor matur, pe deplin conturat stilistic, posedând o scriitură stălucitoare a pianului şi a orchestrei.

            Academia Română a ştiut să-l preţuiască, alegîndu-l ca membru post mortem. Totodată, Biblioteca Academiei posedă câteva manuscrise de mare interes, poate încă nu îndeajuns studiate.

            Boala necruţătoare care l-a secerat la doar 33 de ani l-a împiedicat să-şi desăvârşească unele proiecte importante, care – suntem siguri – ar fi consolidat şi mai mult imaginea compozitorului Lipatti. Printre ele se numără Toccata (1936), o Simfonie (1944) şi o Simfonie de cameră (1949).

            Din păcate, nu cunoaştem situaţia acestor manuscrise şi în ce stadii de elaborare se află. În eventualitatea recuperării lor, cum s-a întâmplat cu unele manuscrise enesciene, am putea avea noi mărturii ale evoluţiei sale.

            Lipatti a cultivat o prietenie strânsă cu muzicieni de mare valoare. Fiind un apreciat pedagog la Conservatorul din Geneva, a păstrat legături apropiate cu marea pianistă Clara Haskil, căreia îi spunea, cu tandreţe, „Clarinette“. Astăzi o Fundaţie Lipatti-Haskil păstrează vie moştenirea lor muzicală.  

            A fost un prieten apropiat al lui Constantin Silvestri. Destinul acestuia, de compozitor-interpret, ar fi arătat probabil altfel, dacă în condiţiile şicanării sale permanente pentru „cosmopolitism“ n-ar fi abandonat prematur compoziţia.

Lipatti a interpretat cu dăruire şi generozitate multe lucrări româneşti, fiind ambasadorul muzicii noastre în multe centre muzicale europene. Pe lîngă colaborările sale cu George Enescu, a interpretat şi muzica sa pentru pian, dar şi lucrări de Jora, Andricu, Paul Constantinescu, Sabin Drăgoi sau Mihalovici.

În timpul studiilor mele pariziene, am avut ocazia să aud multe aprecieri superlative la adresa lui Lipatti. Pe pianul Nadiei Boulanger cu care am studiat, se afla o poză a sa, alături de cea a lui Stravinski, iar la Ecole Normale, unde a fost elevul lui Cortot, se află un bust al său. Oare n-ar fi firesc să-l avem şi la noi?

În România există numeroase semne de preţuire la adresa lui, denumirea unor licee, o casă memorială, un fond de manuscrise şi tipărituri sau înregistrări de arhivă, concursuri. A avut loc şi un concurs internaţional, în anii 1993, ’95, ’97, desfăşurat sub egida unesco. Am avut onoarea să fiu preşedintele juriului la acest ultim concurs, regretînd că nu a mai fost continuat.

            Recentele manifestări sunt o firească ofrandă adusă unuia dintre cei mai mari muzicieni pe care i-a dat lumii acest popor, care, cum spunea Lucian Blaga, are „un murmur de neam cântăreţ“.

 

Cornel Ţăranu

Dinu Lipatti – compozitorul

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)