Nevoia de armonie

 Iulian Boldea 

 

 

Într-o lume marcată de disoluţia semnelor şi a sensurilor, într-o lume dominată de zgomot şi de anomie, Ion Pop subliniază, în cartea sa de poeme Litere şi albine (Ed. Limes, 2010), imperativul nevoii de ordine, de echilibru şi de construcţie raţionalizantă. Viziunea poetică traduce un echilibru fragil: între angoasă şi înseninare, între zgomot şi armonie, între dizarmoniile fenomenalităţii şi utopiile muzicale ale poeziei: „În urechi, sunetele sunt cam aceleaşi. / În confuzul zgomot, în furia mlăştinoasă, e nevoie din când în când, nu-i aşa, / să se pună puţină Armonie, – / marele Metronom, limpedele, cumplitul, / n-o fi fost inventat degeaba“. Volumul poate fi privit şi ca o sumă de „exerciţii de supravieţuire“, sau de înseninare, prin care existenţialul e transpus în ecuaţia reculegerii şi contemplaţiei, accidentele fenomenalităţii sunt retranşate în relieful sinelui poetic, iar angoasa îşi atenuează rezonanţa afectivă („De-atâta vreme tot fac, / fac exerciţii de înseninare, / încerc să şterg din mine orice nor. / Până ce va veni o zi în care / vă veţi uita la mine ca la cer. // Ce simplu e! Şi nu / veţi mai vedea atunci / decât un cer / lipsit de orice nor, / de tot senin şi pur. // Doar cerul. Cerul“). Situat între viaţă şi text, eul liric cunoaşte subterfugiile şi dilemele acestei paradoxale alăturări, prin care biografia e alimentată de ficţiune, iar livrescul şi existenţialul se întrepătrund („un fel de emblemă, foarte poetică, / a comunicării, să-i zicem viscerale, dar şi inefabile, / dintre viaţă şi text, drept care / a şi fost aleasă apoi / pentru coperta cărţii mele Viaţă şi texte“). În acelaşi timp, viaţa însăşi e citită/deconstruită sub forma unui text, printr-o hermeneutică ce extrage sensurile unei existenţe agonice din perimetrul unei lumi carnavaleşti („Mă recitesc, sunt, iată, – / atât de deştept şi de inventiv, – / ce de ars combinatoria, / ce de subtilă hermeneutică, / ce de construcţie, deconstrucţie! // Când nu voiam, de fapt, să vă spun / decât / că sunt un biet om / care moare încet / printre atâtea chermeze şi dănţuiri“).

Al. Cistelecan are dreptate să scrie că „Litere si albine e un volum ce stă sub semnul sancţiunii, un volum de exerciţii cotidiene de «înseninare» şi acomodare. Asta e poetica existenţială, ca să zic aşa, a lui Ion Pop, transpusă redundant în mai toate poemele; transpusă însă cu autoironie compasională, cu o gramatică decompresivă, detaşată, anume pentru a nu stârni miezul de pathos din fiecare filă a acestui jurnal de pregătire. Dar miezul acela ocolit – şi chiar ascuns ori contrariat – e doar ocrotit, căci în jurul lui se învârt, de fapt, toate poemele“. Reacţia la elementele mundanului, asumarea realităţii sub spectrul gravităţii şi al unei etici subliminale pune în chestiune însăşi alcătuirea precară a lumii, cu sensurile ei dezafectate, cu ritmurile dereglate şi cu metamorfozele ei neliniştitoare: „O teamă ciudată, totuşi, / în acest început umed de primăvară – / merele din tablouri / au început de câteva zile să putrezească, / ogorul din Peisaj / se umflă şi începe să mormăie, / aud cum păsări pline de apă / se prăbuşesc cu zgomote-năbuşite, / încolţesc ierburi din pasta verde, verde, / iar sângele acelui apus de peste pădure / se prelinge din rame, / roşu, roşu. / Din icoane ies aburi, se evaporă / aureolele prea fierbinţi. // Să alerg până la prima frizerie, / să mă tund zero, / să caut repede foarfecele de unghii“.

O prezenţă recurentă în acest volum este ideea evaluării realităţii prin reversul ei, cultura. Ficţiunea sau, pur şi simplu, resursele ordonatoare ale instrumentelor intelectului sunt cele care induc o stare de armonie şi de securizare a fiinţei, într-un univers marcat de aleatoriu, în care absurdul şi ambiguitatea se infiltrează insidios şi tenace („Iată cum stau, de fapt, lucrurile: / Dacă-aş avea o lunetă, un microscop, / aş fi, poate, ceva mai sigur / că lucrurile într-adevăr stau. / Însă mi-am pierdut şi luneta şi microscopul / […] / şi eu, bâjbâind, clătinându-mă, tremurând, / auzindu-mă dintr-odată / cum scot sunete necuviincioase, / atât de ascuţite, o, atât de / nelalocul lor. / Cum, din nebăgare de seamă, / încep să urlu / de durere, în toiul cântecului“). Desenul cu amprentă tragică şi autoironică, în acelaşi timp, din poemul Cactus, expune, în fond, poziţionarea eului faţă de propriile limite, faţă de propriul său destin, conştiinţa efemerului şi a fragilităţii propriei condiţii („– Uită-te bine la floarea asta, / îmi atrage atenţia fiul meu, / pasionat colecţionar de cactuşi, – / nu trăieşte decât o zi. // – Mă uit, îi spun, e ca o mână scoasă / de-un deţinut din geometria / ghimpată, din lagărul lui / verde, de concentrare. E-un bot / fragil şi catifelat, de aspru / arici vegetal. Ca un profesor pare, / ce-n mijlocul Marii Prelegeri / şi-ar arunca, surâzând complice, / cravata pedagogică. / Aşa va fi fost, gândesc, / neprihănita Fecioară / trezită din somn / de vocea Arhanghelului. O rană e, / deschisă foarte încet, pe dinăuntru. Un / trudnic gând / odihnindu-se, în sfârşit, o clipă / în oboseala lui luminoasă. / Un Drept, ajungând târziu / să vadă faţa lui Dumnezeu / şi pedepsit de îndată / pentru că-a îndrăznit s-o vadă. Un… / – Da, da… Dar uită-te bine / la floarea asta: / Nu trăieşte decât o zi!“).

Consemnarea suferinţei, a durerii, a revelaţiilor rănii, conjugate cu spasmele singurătăţii („Iată şi ora / când nici o durere / nu mă mai doare. / O oră în care / printre atâtea singurătăţi / nu mă mai simt singur“) e însoţită, în cele din urmă, de o conciliere cu propria condiţie şi cu elementele firii, care conduce şi la o regăsire a spiritului contemplativ, la recuperarea seninătăţii („Ca de un centru risipit / în pulberi de lumină, / abia mai pâlpâind, şi-ntr-un târziu, / de-atâta luminoasă osteneală / uitând încet, uitându-se în toate, / în aur tot şi pentru totdeauna“). Desprins de somaţiile bolii şi de avatarurile unui destin ce stă sub semnul unei istorii declinante, eul îşi regăseşte forţa de a-şi exorciza spaimele şi angoasele într-un discurs ce textualizează printr-o retorică subtilă teroarea existenţială, discurs care „se crispează el însuşi de durere pe măsură ce transcrie, fie direct prin notaţii, fie prin evaziuni metaforice sau asociative, condiţia sau situaţia concrete“ (Al. Cistelecan). Există aici şi versuri care circumscriu o postură marcată de religiozitate, de hieratism, de graţie a sacralului („În clipa asta, mă simt / Doamne, atât de uşor – / e ca şi cum Cineva / ar fi izbutit, în sfârşit, / să prindă acel vânt cu năvodul. // Îi va fi trebuit mult, – firele / sunt atât, atât de subţiri, găurile / ca largi ferestre, / cât uşile pot fi, deschise toate. // Dar, iată, a stat o dată şi vântul / stau crengile, frunzele stau,  poţi şi tu auzi albinele nevăzute / lucrând pentru Fagure. / Ca o sudoare de-argint / întârzie roua-n ierburi. // Se pare că Acela-i obosit, iar eu / mă odihnesc acum de truda lui“).

Carte în care „fostele rugăminţi se preschimbă în rugăciuni“, Litere şi albine cuprinde, cum scria Dan Cristea „poeme îndeajuns de misterioase, cu mijloace care ţin de subtilitate şi rafinament, de bun gust şi de simţ al nuanţelor“, într-o tonalitate elegiacă şi ironică, prelucrată prin filtrul unei memorii livreşti de cea mai bună calitate.

n

 

Iulian Boldea

Nevoia de armonie (Ion Pop. Litere şi albine. Cluj: Limes, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)