Românul s-a născut căpşunar. Sau poet?!

 

Doru Pop

 

Al doilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari (Apropierea, Bucureşti: Cartea Românească, 2010) este contextualizat în acelaşi univers ca şi primul (Cartea tuturor intenţiilor, Bucureşti: Cartea Românească, 2008), ba chiar mai mult, legătura dintre cele două este şi mai strânsă, pentru că, aşa cum spune autorul, romanul din 2008 a fost scris la „Córdoba, Andalucia, într-o rulotă ce-i aparţinea lui Rafael Ayuso Escobar“, acum personaj în Apropierea. Mălaicu-Hondrari ne duce iarăşi în lumea emigranţilor (români şi nu numai), povestea derulându-se într-unul dintre cele mai ofertante spaţii culturale, care marchează experienţa multor concetăţeni ai noştri, dar care, regretabil, nu a fost transferat în proză până acum. Statisticile din 2009 arătau că, în Spania, locuiesc peste un milion de români, iar Mălaicu-Hondrari şi-a însuşit, într-un pionierat binevenit, acest univers, iar acest univers l-a confirmat ca pe una dintre cele mai autentice voci din rândul tinerilor prozatori contemporani. Iar calitatea principală a scriiturii lui Marin Mălaicu-Hondrari este autenticitatea.

Marin Mălaicu-Hondrari este un autentic în cel mai profund sens al cuvântului. Nu caută autenticitatea şi nici nu vrea să o construiască. Nici măcar nu îşi foloseşte biografia doar pentru a o ficţionaliza, ci realizează un melanj de biografii şi identităţi, compuse şi recompuse din imaginile şi vieţile prietenilor săi, pentru a construi personaje romaneşti veritabile. De fapt, biografia lui Marin Mălaicu-Hondrari se intersectează cu biografia personajelor până la limita ştergerii diferenţelor dintre ficţiune şi realitate. După cum spunea autorul, într-un interviu publicat online şi realizat, cel mai probabil, de către un alt personaj din romanul Apropierea (Lidia, alias „madre de la poesia“, alias Ana D.), aidoma eroului principal, Mălaicu a stat în Spania între 2002 şi 2007, plecând din ţară după ce şi-a ars toate diplomele şi a tăiat toate punţile de legătură cu trecutul. Faptul că omul real Marin Mălaicu a locuit în Córdoba, că este îndrăgostit de Cortázar şi că a întâlnit acolo un poet dealer de automobile, Rafael Escobar, nu mai are nicio legătură cu faptul că personajul revine în roman cu numele de Rafael şi, la fel, nu mai este important dacă Adrian este alter ego-ul lui Marin Mălaicu sau dacă nu cumva este un altul dintre prietenii săi de o viaţă.

Desigur, dintre cele şapte personaje care „vorbesc“ în Apropierea, cele mai multe sunt biografice. Lidia este Ana D. (Poeta inspiraţie poreclită Stăpâniţa), Florin P. (cunoscut de prieteni şi sub numele de John) devine Dan Parfenie, iar Dan C. (în carte The Great) este berlinezul, scriitorul-poetul arhicunoscut. Apropierea dintre personaje şi persoanele adevărate este şi ea transparentă. Toţi sunt năsăudeni, aşa cum este şi Marin Mălaicu. Ştim că Adrian Petru Constantin e poet şi e născut în Năsăud, că Dan Parfenie e profesor la Maieru şi că şi el este poet, că Florin Roman, alias The Great, este poet respectabil în România. Ei se perindă pe la casa de cultură din Maieru, se scaldă în Someşul Mare şi fac studii la Cluj. Cu toate acestea, simultan, trăsăturile tuturor personajelor sunt perfect transferabile, pentru că fiecare dintre ei este identic, ca destin, ca idealuri, ca suferinţă cu toţi ceilalţi.

În Apropierea, Marin Mălaicu vrea să demonstreze – şi reuşeşte pe deplin – că este un scriitor ale cărui instrumente se îmbunătăţesc, se cristalizează şi se nuanţează. Eliberându-se de multe dintre derapajele calofile ale romanului de debut şi simplificându-şi scriitura până la un soi de claritate tăioasă, autorul povesteşte multivocal experienţa emigrării, discută des-ţelenirea produsă de ruperea apropierii între oameni. În acest sens, titlul romanului este o capcană, apropierea este imposibilă în lumea lui Marin Mălaicu-Hondrari, acesta este un roman al îndepărtărilor, al distanţării oamenilor de propria lor identitate, al separării de destinul personal. Personajele romanului sunt într-o continuă navetă „Spania-România“, iar rezultatul este că „nu mai ştiu de ce mă aflu într-un loc anume şi ce limbă trebuie să vorbesc“. Aceştia sunt oamenii care, „dacă sunt în Spania gândesc româneşte, şi mă exprim în spaniolă, dacă sunt în România gândesc în spaniolă şi vorbesc româneşte“, fiinţe fără timp şi fără spaţiu, pentru că distanţa dintre Atlantic şi Marea Neagră este simultan imensă şi ireductibil de mică.

Chiar faptul că propoziţia de început („Fantoma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite) este o parafrază la o celebră formulă a lui Marx, ne poziţionează în miezul unei lumi a intersecţiilor. Intersecţii între poeţii crescuţi în România în timpul comunismului, ajunşi culegători de măsline în Spania capitalistă, între două argentinence care sfârşesc prin a face trafic cu maşini în Uniunea Europeană, ruşi care fac contrabandă cu prafuri şi droguri, o evreică şi o olandeză care adoptă un copil din România.

În această lume a amestecului şi a lipsei de apropiere, oamenii trăiesc iluzia legăturilor şi, în acelaşi timp, există de-conectaţi. Personajul principal, Adrian Petru Constantin, în România poet, pleacă în Spania pentru a face bani. Povestea lui Adrian este povestea a milioane de români: cu zece euro în buzunar, ajunge în Spania fără să vorbească altceva decât „hola“, umblă pe străzi cu un bileţel pe care scrie „busco trabajo“ şi sfârşeşte ca paznic într-un parc de maşini second-hand. După un timp, poetul începe să facă pe „transportatorul“ pentru Vanessa Murillo, care este traficantă de maşini furate,  fiind prins într-un continuu du-te vino între România şi Spania, între diverse slujbe şi diverse iubiri. Adrian este un om fără ţară, fără spaţiu de viaţă. Pentru el, ca şi pentru toţi românii „des-ţărinaţi“, Spania este ţara în care „românii sunt toleraţi“, în care chiar şi iubitele se plâng că se îndrăgostesc de „puto rumano“. Acolo românii sunt pretutindeni, la magazinul Lidl din Córdoba, „oricând intri, dai peste un român“, dar au idealuri diferite. Pentru unii Spania este prilejul de a citi în original pe Cortázar, pentru alţii, cum este Nicu (iubitul Danei), idealul de viaţă este să facă bani în Spania şi apoi să deschidă o afacere, o „sală de fitness la Buzău“.

De aici vine autenticitatea lui Mălaicu Hondrari. Din abilitatea de a spune povestea unor poeţi care trăiesc o viaţă de căpşunari, pentru că aceasta este şi povestea lui, şi povestea multor altora. Poţi fi poet şi căpşunar, poţi fi şi spaniol şi român? Cine eşti, la sfârşitul peregrinării continue care este viaţa? Evident, numele personajului principal este ales „programatic“ (aici este un mic derapaj calofil): Hadrian e împăratul roman născut în peninsula Iberică, care a abandonat Dacia romană.

Dar dincolo de mici scăpări (unele chiar şi de limbaj, în română nu se spune „negoţ“ la „afaceri“, e un calc spaniol pentru „negocio“), romanul este construit impecabil. În sens narativ, Apropierea este un „roman-puzzle“, a cărui naraţiune (şi intrigă) se poate reconstitui numai după parcurgerea întregului text. Vocile, care aparent sunt monologale şi autosuficiente, încep să se lege, să se întretaie şi să recompună un timp şi un spaţiu comun. Firul central al poveştii ne duce printr-o serie de iubiri imposibile, „ca în telenovele“, amplasate în aerul fierbinte al Spaniei, în aerul rece al Berlinului sau în aerul stătut al României, unde toate se leagă şi se dezleagă din poveştile individuale ale celor mai importanţi „naratori“: Adrian, Dan, Lidia şi Maria, precum şi din poveştile „contrapunct“ ale personajelor cu rol „explicatoriu“: Vanessa, Dana şi Alexjandro. Unele voci sunt solitare, apar o singură dată – aşa este cazul Danei, care se îndrăgosteşte de The Great, sau al lui Alexjandro (sic!), care este fiul adoptiv al lui Myriam, care lasă nişte caiete în care spune povestea lui Adrian. Altele sunt recurente, cum sunt Adrian şi Maria. Trebuie să spun aici că, dacă Alexjandro este o licenţă literară nereuşită a lui Marin Mălaicu-Hondrari, Dana rămâne una dintre cele mai bine scrise bucăţi de proză din ultimii ani, cu un personaj feminin conturat magistral prin confesiunea la persoana întâi. Este foarte greu să gestionezi atâtea voci narative (şi, dacă ar fi să îi mai reproşez ceva lui Marin Mălaicu, atunci ar fi alunecările şi glisările uşoare ale vocilor, uneori personajele vorbesc cu „glasul“ altor personaje, iar pe alocuri devine strident, aşa cum se întâmplă cu Maria, care spune replici caracteristice personajului Dan Parfenie).

Dintre „vocile principale“, trei sunt poeţi, pasionaţi de Gellu Naum şi Borges, prieteni cu un alt poet consacrat, The Great, a cărui voce nu o auzim, dar a cărui identitate o întrezărim. Ei trăiesc din poezie, spaţiul lor vital este poezia. Indiferent ce fac, aceşti oameni expiră, respiră şi se hrănesc cu poezie. Aici Mălaicu-Hondrari reuşeşte să unească cele două paliere, cel al vieţii banale, chiar mărunte şi meschine, cu cel al aspiraţiilor ideale. Maria, iubita lui Adrian, este şi ea artistă şi cântăreaţă, preocupată de sculptură, boemă, solistă la chitară bass, dar care se îndrăgosteşte de acest „puto-poeta-rumano-de-mierda“, deşi este căsătorită şi fericită cu partenerul ei de artă, Javier. La un moment dat, vasul pe care Maria şi Adrian îşi trăiesc povestea de dragoste se numeşte, cum altfel, decât „Poesia“. Toţi trăiesc în poezie, dar suferă într-o existenţă banală, de culegători de struguri, de traficanţi de droguri, de şomeri, de paznici de noapte. Chiar şi Vanessa Murillo şi Myriam Rozenberg, cele două argentinence lesbiene traficante de maşini, sunt preocupate (şi salvate) de poezie.

Cu toate acestea, iubirea, ca şi apropierea, este imposibilă. Îndrăgostiţii comunică prin messenger, schimbă emailuri, vorbesc la telefon peste mii de kilometri, îşi beau cafeau prin intermediul camerei web, unul în Madrid, altul în România, prietenii află despre viaţa prietenilor prin intermediul internetului şi prin conversaţii telefonice, o mare dragoste se consumă pe fondul unui joc pe calculator. Unul dintre cele mai puternice momente narative este acela în care Maria conduce maşina cu laptopul pornit pe bord, pentru a putea să îl aibă pe Adrian alături de ea, de la mii de kilometri depărtare.

Iar, după ce reconstituim piesele construite de vocile personajelor romanului, înţelegem că totul are loc pe fundalul unei poveşti de gen thriller-policier, cu găşti de români şi ruşi care sunt urmărite de poliţie, cu o femeie care vrea să se răzbune pe bărbatul care a distrus viaţa părinţilor săi din Argentina, cu pistoale, cu urmăriri cu maşini, cu două lesbiene criminale şi pasionale, cu mulţi emigranţi în fundal. Totul învăluit în poezie şi iubirea de poezie.

Doru Pop

Românul s-a născut căpşunar. Sau poet?! (Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea. Bucureşti: Cartea Românească, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)