Clovnerii năiste

Ovidiu Pecican  

 

 

Publicând Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei (Bucureşti: Humanitas, 2010, 166 p.) Liviu Bordaş, tânăr indianist debutat ca laureat al Editurii Polirom în 2006 cu volumul Iter in Indiam, calificându-se ca indianist de viitor, revine abrupt în viaţa noastră culturală în calitate de umorist involuntar. Desigur, autorul joacă rolul justiţiarului, părând că apără memoria filosofului şi profesorului universitar Nae Ionescu, dar la capătul lecturii nu mai poţi fi sigur că lucrurile stau chiar aşa, în pofida asigurărilor date pe coperta finală a cărţii de două nume prestigioase, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu.

Încă din titlu te întâmpină o anume mirare: volumul care promite să apere memoria lui Nae – şi, implicit, să îi re-legitimeze pe urmaşii acestuia – îşi desemnează protagonistul printr-o sintagmă sarcastică a lui Vasile Băncilă. Autorul nu se întreabă însă şi nici nu explică vreodată în cuprinsul eseului său de ce socoteşte, împreună cu Băncilă, că Nae a fost un apaş metafizic. Legătura lui Nae cu metafizica nu mai trebuie discutată, măcar pentru că aceasta din urmă făcea obiectul unor cursuri universitare ale sale. Dar apaş?! În mod ciudat, Liviu Bordaş nu se întreabă cu privire la acest calificativ şi nici nu oferă piste interpretative, preluând, dar necomentând spre elucidare, sintagma adoptată pe nemestecate. În ce mă priveşte, am o ipoteză în acest sens. Apaş înseamnă, în argou, ţigan, adică rom. S-a glosat destul despre posibilitatea (sau probabilitatea) ca Nae Ionescu să fi avut ascendenţă romă. Apaş metafizic ar putea însemna, în aceste împrejurări, pur şi simplu, ţiganul filosof; un mod oximoronic de a elucida ieşirea dintr-o condiţie socotită prin tradiţie – de la Budai-Deleanu încoace, cel puţin – marginală, derizorie, trivială prin ascensiunea la spiritualitatea şi reflecţia filosofică.

Ce alte sensuri putea avea strania alăturare în accepţiunea în care o folosea fostul admirator al lui Lucian Blaga, reorientat către Nae, în anii ’70 ai secolului trecut, probabil din spirit de frondă anti-comunistă, din fidelitate faţă de propria opţiune idealist-filosofică şi, nu în ultimul rând, din solidaritate brăileană (şi Nae, şi Băncilă fiind brăileni)? Sintagma tango apaş ar putea sugera că, dansând intim cu metafizica, Nae baleta în stilul tangoului apaş la modă în epoca interbelică, arborând un mod provocator, senzual şi poate chiar trivial (aluzie la cultivarea obstinată a genurilor publicistice minore în detrimentul scriiturii universitare) de a se mişca pe metaforicul ring de dans seducător. Şi aşa însă, apaş metafizic sună inadecvat, prin senzaţionalism ieftin, prin devierea atenţiei către chestiuni care nu sunt în chestie. (Şi ce dacă un gânditor, socotit de talie, a fost rom? Şi ce dacă la el piruetele frivole se aplică seriozităţii metafizicii? Astea să fie marile trăsături de revelat ale unei filosofii, blazonul ei?)

Oricum, aşezând în titlu aluzia cel puţin instigatoare, sau menită să intrige, la etnia romă sau la stilul controversat al tangoului pe care l-am menţionat mai sus, Liviu Bordaş obţine un efect contrastant cu pretenţia de seriozitate academică pe care textul lui o degajă altminteri. Efectul nu poate fi, cred, întâmplător, ci mai curând unul căutat, la un om de o atentă informare şi cu grija punerii în pagină, cum este dl Bordaş. De aici şi prima atenţionare a subminării ludice a discursului, în cazul textului pe care îl oferă spre lectură celor interesaţi.

O altă şarjă – sau tiflă – cu efecte umoristice te întâmpină în maniera ludică în care îşi intitulează cercetarea (serioasă, căci, în linii mari, redusă la o plicticoasă elucidare sursologică şi discutare a bibliografiei problemei): „mister medieval în trei acte, un interludiu şi un intermezzo liric, cu multe ilustrări din opere originale“. Nu este la mijloc nici un mister medieval, gen teatral sacru, performat în preajma catedralelor, pe scenarii biblice, nici măcar într-o interpretare distorsionată a genului. Interludiul şi intermezzo-ul liric vin, şi ele, să contrasteze bizar impresia unitară pe care demersul o lasă la lectură. Sugestia amestecării genurilor, caracteristică mai degrabă practicilor romancierilor, este prin urmare o altă indicare a concepţiei de circ sau paradă carnavalescă, probabil că adoptată de autor cu scopul de a epata scorţoşenia, chiar dacă ea rămâne exterioară şi străină naturii demersului ca atare.

Încă o manifestare a pasiunii pentru mocherie (miştocăreală, ca să mă exprim în stil... apaş), de un gust cam îndoielnic, apare în înşiruirea titlurilor volumelor de versuri ale poetei Marta Petreu, al cărei nume revine în text în cu totul altă calitate, anume aceea de eseistă şi comentatoare de filosofie română contemporană, mai exact a plagiatelor repetate ale lui Nae Ionescu. Am verificat cu atenţie: între titlurile respective şi conţinuturile capitolelor de sub ele nu se conturează nicio corespondenţă, nici la propriu, nici la figurat. Rezultă de aici că, dacă nu vrem ca gestul ostentativ al lui Liviu Bordaş să fie interpretat ca plagiat – sub titlurile acelea neapărând trimiterea la autoarea căreia i le datorează –, atunci el nu poate fi decât o încercare de ironizare sau sarcasm prin pastişă. Sigur, a glumi cu doamnele – mai ales dacă ele sunt femei de spirit, care dovedesc o cunoaştere filosofică redutabilă – ar fi trecut, în Franţa sec. al xviii-lea, drept o dovadă de curtenie şi bon ton. Totuşi, asemenea glume nu au încălcat, pe atunci, flagrant, regulile politeţii şi bunului simţ, datorate oricui, în general, şi mai cu seamă doamnelor (în logica patriarhalistă europeană, poate cam sexistă pentru vremurile actuale, ale timpurilor invocate). Oricum s-ar raporta Liviu Bordaş însă la chestiunea genurilor sociale şi culturale, procedeul aplicat producţiei poetice a doamnei Petreu rămâne plebeu şi cam grobian, subminând, şi el, prin grimasă şi scălâmbăială, dorinţa autorului de a fi luat în serios.

Dovada definitivă că autorul se descoperă un glumeţ, pasiunea pentru hohotit şi brambureală bătându-i reflexele savante şi pretenţiile de seriozitate, o prezintă însă, în mod irefutabil, concluzia tentativei sale ce promitea mult, dar dă cam puţin: „Nici unul dintre acuzatori (cei ce văd în Nae un plagiator – n. O. P.) nu pare să-şi fi dat însă seama că simpla existenţă a plagiatului nu implică nici lipsa de valoare a celui învinuit (finalitatea epistemologică) şi nici carenţa de moralitate (finalitatea etică)“ (p. 143). Încerc să traduc, sperând că nu mă înşel: furtul ideilor sau expresiilor stilistice ale altora nu lipseşte de valoare contribuţia ta în cunoaştere şi nu te descalifică moral. Pentru Liviu Bordaş este perfect legitim să furi idei şi formulări fericite! De ce ar fi, oare, descalificant, în această logică, să furi, pur şi simplu, o şuncă de porc, pensia unei bătrânici sau pământurile cuiva? Autorul, de altfel, nu se declară nicărieri – nefiind vorba despre aşa ceva – împotriva furturilor materiale. Problema este că, justificând un tip anume de furt –cel intelectual – nu rezultă de ce oare celelalte şmenării, furtişaguri, dări cu jula (recurg iar la sugestii de vocabular apaşe) ar trebui condamnate.

Pentru Liviu Bordaş nu contează de unde ia un gânditor materialele sale de construcţie şi nici ce atitudine are faţă de ele. Că le distorsionează sau le foloseşte ca blocuri de piatră pentru propriile lui nazuri, e totuna. Important e produsul final, nici măcar originalitatea, ci efectele de sclipici şi fum pe care respectivul le obţine. Perspectiva, recunosc, este hilară şi mă face să râd niţel cam stingherit, dar dacă aşa stau lucrurile, promit să citesc circumspect, de aici încolo, ce va scrie indianistul Liviu Bordaş, fiindcă s-ar putea să găsesc printre ideile lui împrumuturi nedeclarate din Eliade, Nehru, Coomaraswami şi Eminescu alături de judecăţi schopenhaueriene din Nicolae Guţă sau Adi Minune (că şi maneaua poate fi pesimistă şi sceptică). Aiaiai!

 

Ovidiu Pecican

Clovnerii năiste (Liviu Bordaş, Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei. Bucureşti: Humanitas, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)