Verdictul, cu Iosef Hechter şi Ghiţă Blidaru

25 octombrie 2007. Universitatea Ebraică din Ierusalim

 

Ion Vartic

  

Am să încep ex abrupto prin a a observa că acela care a lipsit în mare măsură din ziua de ieri, de dezbateri pasionate – dar cam generale şi abstracte – despre autorul Accidentului, a fost tocmai omul Sebastian. De unde şi o atmosferă cam aseptică, „dezumanizat“-academică, iritantă. Am avut, în prima sesiune de comunicări, un Sebastian „dezomenit“ (cuvînt drag lui Ghiţă Blidaru, pe care discipolul continuă să-l numească, repetat, „profesorul meu“, chiar şi după ce Nae Ionescu i-a scris sentinţa-uvertură la roman). Ieri, la amiază, în restaurantul universitar, inundat prin pereţii înalţi de sticlă de lumina neverosimilă, sacră, a Ierusalimului, îi spuneam lui Leon Volovici că sînt surprins că nici măcar acum, la centenarul naşterii lui Sebastian, nu există nici o comunicare care să ne aducă date inedite despre biografia scriitorului şi că, persistînd în acest mod, în curînd nici n-o să mai avem de la cine şi de unde să le cerem. Pentru mine e de neînţeles de ce cercetătorii – mai ales aceia ai Centrului pentru studiul istoriei evreilor din România – nu mai au nici un dialog cu rudele pariziene ale scriitorului. Căci, în cazul lui Sebastian, biografia scriitorului e interesantă, la urma urmelor, nu atît pentru istoricul literar, cît pentru hermeneutul operei sale.

            Asta pentru că, scriitor altfel foarte inteligent, Sebastian este, cred, unul lipsit de imaginaţie epică reală. De aceea, cea mai substanţială operă a sa – De două mii de ani – devine atractivă în măsura în care romanescul convenţional al lui Mihail Sebastian, intermediat de narator, este pigmentat de autobiograficul lui Iosy Hechter, intermediat de acelaşi narator. Aici nu atît epica vagă, searbădă, a romancierului Sebastian dă sens ultim operei, ci biografia şi ascendenţa lui Hechter. Iată ceea ce Nae Ionescu, citind aşa-zisul roman, a înţeles foarte exact; de aceea el scrie prefaţa dîndu-i replica nu atît lui Sebastian, cît lui Hechter sau, altfel spus, celui care e mai mult Hechter decît Sebastian: „… să-i îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiţă Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter“. Amănuntele despre ascendenţa familială a lui Iosef Hechter sînt foarte importante în pseudoroman, deoarece pe aceste schele concrete se ridică justificarea apartenenţei dunărene a naratorului anonim şi, în ultimă instanţă, a lui Sebastian însuşi. Căci De două mii de ani reprezintă o carte autobiografică nu doar, „cel mult, prin sensurile ei“ (cum recunoaşte scriitorul), ci şi prin unele din „faptele şi momentele ei epice“ (cum nu recunoaşte acelaşi autor). Pentru a confirma această afirmaţie, ar trebui să avem posibilitatea de a compara ascendenţa aşa-zis ficţională a naratorului anonim cu aceea civilă a scriitorului. Dacă ele se suprapun, în ciuda negaţiei auctoriale polemice, într-o măsură decisivă – ceea ce eu şi cred – atunci naratorul fără nume şi-ar deconspira, măcar parţial, numele civil. Or, datele precare, lacunare, privitoare la ascendenţa familială a scriitorului ne împiedică să facem respectiva paralelă1. Iată de ce spuneam că sînt dezamăgit că în sumarul simpozionului aniversar lipseşte o comunicare documentară cinstită, cu date noi, sistematizate, despre familia scriitorului, şi care, prin revelaţiile sale implicite, ne-ar ajuta să desţepenim blocata, edulcorată, exegeză sebastianică. Fiindcă Sebastian face parte din acea familie de scriitori la care biografia, cu secretele ei, ne ajută să descifrăm secretele operei lor.

            Studiul biografiei creatorului, bine speculat, „explică şi elucidează produsul literar propriu-zis“. Acest gen de studiu, cum observă Wellek şi Warren, poate căpăta „valoare exegetică“, deoarece „el poate explica numeroase aluzii sau chiar cuvinte din opera scriitorului“. Or, tocmai acest Sebastian biografic – care înnădeşte asemenea aluzii şi cuvinte în frazele lui – absentează din simpozion. El are un anume dramatism nu numai prin condiţia lui de scriitor român de origine iudaică, ci şi prin condiţia lui umană întru totul particulară. De aceea am să încep prin a cita, amînînd s-o comentez încă, o însemnare a lui de jurnal destul de misterioasă şi lapidară din 18 aprilie 1935: „Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce ?“. Au fost pomenite, în dezbaterile de ieri, mai multe interviuri date de Sebastian, între care şi unul, realmente important, cu Camil Baltazar, prilejuit de apariţia romanului De două mii de ani. Nu e doar simplu interviu de lansare publicitară a romanului, ci unul dintre doi complici, deoarece Camil Baltazar cunoaşte, se pare, încă din timpul relaţiei sale cu tînărul Sebastian, secretul personal al prietenului său. Sau are, încă de pe atunci, măcar semne despre existenţa unui asemenea secret existenţial.

            De altfel, după accidentul mortal suferit de Sebastian, Camil Baltazar schiţează şi „cealaltă faţă“, ascunsă, marcată de „o frenetică instabilitate sufletească“, a „omului aparent atît de armonios alcătuit“, a celui care a stat de atîtea ori „la marginea sinuciderii“, fiind „bîntuit de o dramă intimă“. În diverse formulări leit-motivice, poetul îl evocă pe „insul ce trăia lăuntric, permanent, această dramă“, dar, loial prietenului său, se fereşte să dea vreun indiciu ce-ar putea lumina, cît de cît, substratul nenorocului lui Sebastian. Impulsul lui Sebastian de a se sinucide are, deci, o cauză somatopsihică strict particulară. E de prisos să precizez că, în interviul menţionat, nu există nici o aluzie la „drama intimă“ a scriitorului. În schimb, inspirat de sugestiile de morfologie a culturii din ultimele pagini ale romanului proaspăt apărut, intervievatorul vorbeşte în lungul său preambul despre drama colectivă a „scriitorilor români născuţi evrei“, care – deşi ieşiţi şi crescuţi organic din solul şi climatul autohton – nu sînt recunoscuţi nici ca scriitori români şi, în ultimă instanţă, nici ca români, rămînînd astfel în aer, într-o derută a dezrădăcinării, „umiliţi, în gură cu gustul coclit al sinuciderii“. Pe aceeaşi linie dramatică, intervievatul, de această dată, subliniază că De două mii de ani nu este o carte de strictă şi pasageră actualitate, ci una obsedant, organic-autobiografică: „N-am scris-o acuma (s.n.) şi mai ales n-am scris-o sub presiunea evenimentelor de acum. E un vechi, un foarte vechi proiect al meu. M-am gîndit de mult, din liceu poate, mai demult chiar, la o asemenea carte în care «să spun tot»“. Declaraţie imprudentă, cu consecinţe foarte atrăgătoare pentru cititorul de azi, care are acum posibilitatea să coreleze anumite pasaje din aşa-zisul roman cu altele din eseurile şi confesiunile scriitorului. Să observăm deocamdată că sintagma „să spun tot“ a autorului este identică cu aceea a naratorului din carte care notează şi el: „Lungă convorbire cu Ghiţă Blidaru. I-am spus în sfîrşit «totul», acel totul de care mi-era frică şi pe care el îl ghicise aşa de uşor, dintr-o privire “: „Ştiu ce vrei să spui. Vrei să spui «totul»“. În acelaşi interviu cu Camil Baltazar, Sebastian face o diferenţiere, dar şi o mărturisire, ambele importante: „De două mii de ani este şi (s.a.) un roman, dar este mai ales altceva, un lucru atît de intim, încît astăzi, la apariţia cărţii, mă întreb cu spaimă dacă n-am trădat prea multe lucruri dintr-o experienţă pe care mă mîndream multă vreme s-o ascund sub un surîs“. Ce poate fi acest „altceva“, acest „lucru atît de intim“ din carte, de care naratorului îi este „frică“ şi la care autorul se gîndeşte „cu spaimă“? Evident, cantitatea precumpănitoare de pagini „cu accent de jurnal intim“, autobiografice deci, care o surclasează pe aceea, atît de firavă, de epică propriu-zisă. De altfel, însuşi Sebastian răspunsese la această întrebare încă din vara lui 1930, pe vremea cînd De două mii de ani, ca roman, se afla doar într-o stare larvară: „Trebuie să scriu o carte care să fie a mea. Nu un roman, ci un jurnal (s.n.), o carte de descărcare personală“. În consecinţă, De două mii de ani ar fi trebuit să fie, conform proiectului anunţat, o pură defulare psihic-intelectivă şi ideatică, asemeni lui Nu şi Pe culmile disperării, cărţi apărute tot în 1934. Din păcate, însă, Sebastian se opreşte la jumătatea drumului: îşi înstrăinează propriul jurnal, obiectivîndu-l, aşa-zicînd, într-o manieră romanescă, asemănătoare aceleia din Întoarcerea din rai, roman apărut în acelaşi an.

            Ofensiv şi, simultan, retractil, Sebastian evită, şi din motive strict personale, şi din intenţia de extrapolare a cazului său, să şi-l asume direct pe Iosy Hechter. El ilustrează situaţia definită de Wellek-Warren: opera poate deveni adeseori o „convenţionalizare“ artistică a propriei vieţi a creatorului ascuns sub o „mască“. Nu roman, ci jurnal personal, anunţase iniţial scriitorul, care părea, deci, că îşi asumă pactul autobiografic. Ca pînă la urmă, neavînd curajul exhibiţionist al lui Cioran şi Ionescu, să-şi numească, precaut, volumul drept „roman“, ferindu-se astfel să dea sugestia identităţii dintre autor şi narator. Cu alte cuvinte, Sebastian obturează lucrurile, impunîndu-şi, cum ar spune Philippe Lejeune, un (pseudo)pact romanesc. Impurificat, proiectul eşuează într-o operă-hibrid: nici roman adevărat, nici jurnal intim pe deplin asumat. G. Călinescu are dreptate: „... romanul De două mii de ani, foarte puţin roman în fond şi, în partea în care romanţează, incolor“. Emoţionează şi incită doar părţile incontestabile de jurnal intim, cu eseismul lor implicit, viu, trăit. De două mii de ani ar fi fost pe de-a-ntregul o carte unică, teribilă, dacă n-ar fi alunecat pe jumătate în direcţia Întoarcerii din rai, unde – deşi se cere programatic „Autenticitate; jurnal intim, spovedanie despre tot şi toate“ – Eliade se retrage într-o convenţionalizare completă de măşti romaneşti.

            Şi pe copertă, şi pe foaia de titlu, De două mii de ani are înscrise precizările „roman“ şi „cu o prefaţă de Nae Ionescu“. Iar naratorul, totodată personajul principal, rămîne pînă la capăt anonim. Crezîndu-se deci protejat de pactul romanesc, ficţional, Sebastian trişează. Or, faptul acesta nu i-a scăpat din vedere lui Nae Ionescu. Învăţăcelul păcăleşte, dar se şi păcăleşte, tocmai pentru că n-a prevăzut reacţia învăţătorului său. O reacţie de „umorist“ (dacă ar fi să justificăm formula lui G. Călinescu) sau una de „mare artist“ (dacă ţinem seama de complimentul pe care i-l face însuşi naratorul). Să subliniem mai întîi două lucruri esenţiale. În primul rînd, faptul că scriitorul neagă vehement, cu o indignare inteligent mimată, „caracterul autobiografic al cărţii“ şi, în consecinţă, şi faptul că ar putea fi vorba despre „un roman cu cheie“. Concede însă, în acelaşi timp, că Ghiţă Blidaru are un „model anumit din viaţă“. Onomastic vorbind, numele „Nae Ionescu“ are un son plebeian-urban; în schimb, echivalentul lui nominal, „Ghiţă Blidaru“ – inspirat ales şi, probabil, nu fără o anume maliţie, în ciuda adoraţiei pentru „profesorul meu“ – are un timbru ţărănesc. Sebastian trebuie să fi fost încîntat de găselniţa lui nominală, care fixează, ca o emblemă, „ţărănismul rumân“ al gînditorului. Căci numele „Ghiţă Blidaru“ e cît se poate de potrivit cu viziunea de viaţă a „plugarului“-filosof: „Omul acesta, care a trecut prin biblioteci, prin universităţi, prin metropole, se îndîrjeşte să rămînă, în cugetarea lui, un plugar. «Nici nu sunt altceva», îmi spune“. În sfîrşit, în al doilea rînd, să reamintesc că, în interviul menţionat, Sebastian îi mărturiseşte lui Camil Baltazar că, întorcîndu-se în iulie 1931 de la Paris, „primul lucru pe care i l-am spus profesorului meu, Nae Ionescu, a fost acesta: «Scriu o carte evreiască». M-a îndemnat bucuros s-o scriu şi s-o termin. [...] I-am cerut profesorului meu o prefaţă din 1931 şi, acum, în 1934, cînd mi-a fost gata cartea, mi-a dat-o. Ceream o prefaţă nu numai profesorului meu, lîngă care am învăţat să gîndesc, dar o ceream şi bunului cunoscător de probleme iudaice“. Cartea este, deci, concepută dintru început ca un diptic, avînd, din proiect, un destinatar. Sub masca anonimă a naratorului, Sebastian îşi montează, în De două mii de ani, fragmentele lui confesive, ideatice şi interogative cu gîndul la răspunsul viitor al prefaţatorului. O precizare întru totul semnificativă: în roman, alături de narator, provocate de el sau, dimpotrivă, provocîndu-l, toate personajele discută cu aprindere despre problema evreiască. Un singur personaj nu participă la aceste discuţii: Ghiţă Blidaru, care nu vorbeşte niciodată despre această chestiune. Pe de o parte, cum Ghiţă Blidaru are un „model anumit din viaţă“, naratorul (controlat de autor) nu-şi permite să-l facă pe acesta să expună ideile lui „Nae Ionescu, autor al cîtorva tulburătoare studii asupra iudaismului“, iar pe de alta Sebastian i-a rezervat, profesorului său, partea leului: prefaţa. Aici, însă, învăţăcelul n-a întrevăzut deloc reacţia sardonică a învăţătorului. Cu alte cuvinte, faptul că „stăpînului predestinat“ nu-i convine nicidecum să-i slujească „slugii“ într-un mod pasiv. În scenariul proiectat de „slugă“ îşi vîră coada „umoristul“ diabolic, care apelează la procedeele unui „artist“ (complimentat, de altfel, ca atare, în avans). Cu atît mai mult cu cît, dacă acceptă să fie recunoscut în pielea lui Ghiţă Blidaru, Nae Ionescu e, totodată, incitat, dacă nu chiar iritat, de eschiva lui Sebastian, care îşi acoperă „fiinţa lui originară, Iosef Hechter“. Aşa că i-o dă de gol, alegîndu-şi şi el un destinatar precis, arătat cu degetul. În termenii lui Philippe Lejeune, Nae Ionescu distruge pactul romanesc, dezvelind de pe fruntea naratorului indicele autobiografic obturat de autor. Prefaţa în întregul ei este semnată numai formal de Nae Ionescu. Căci lui îi aparţine strict doar paragraful preliminar, în care el îi împinge pe acelaşi plan ambiguu, real-ficţional, pe Iosef Hechter (în 1934 încă numele civil al lui Mihail Sebastian) şi pe Ghiţă Blidaru, după care îi lasă cuvîntul celui din urmă: „pentru că Iosef Hechter“ nu poate explica de ce suferă Iuda, „să îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiţă Blidaru să spună aci ceea ce nu a spus [pînă acum] lui Iosef Hechter“. Prefaţa, deci, constituie punctul de vedere, neexprimat în roman, al lui Ghiţă Blidaru şi îi aparţine acestuia, ca personaj tutelar din De două mii de ani. Nu interesează încă aici faptul că, prin tonul dur, kafkian, de damnator cu care el i se adresează damnatului Iosef Hechter, prefaţa pare o postfaţă, că prologul seamănă mai curînd a epilog. Ci faptul că lungul monolog (de teolog, morfolog al culturii şi istoric) al lui Ghiţă Blidaru umple o absenţă din interiorul cărţii. În consecinţă, prefaţa şi romanul fac un tot organic, ce nu poate fi despicat. (Aşa cum se procedează în ediţia postumă a cărţii din 1946, care, extirpînd punctul de vedere al lui Ghiţă Blidaru, devine una ciuntită.) Reînnoindu-şi cererea de a primi prefaţa în conjunctura politică legionaroidă a primei părţi a anului 1934, Sebastian, care nu era un naiv, a crezut că face o mişcare iscusită. Numai că Nae Ionescu a reacţionat şi mai iscusit, sustrăgîndu-se de la o implicare directă prin introducerea abruptă, în prefaţă, a unei echivocităţi de tip artistic, ce-i permite nu numai să-i dea cuvîntul lui Ghiţă Blidaru, ci şi să-l lege pe acesta de un narator căruia i se atribuie o identitate civilă reală: „... eroul nostru (n.n.: adică Iosef Hechter) sfîrşeşte prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghiţă Blidaru“. În felul acesta, prefaţa şi romanul plutesc, atingîndu-se, în acelaşi plan ambiguu. Astfel încît, deşi scrierea prefeţei urmează firesc citirii romanului, lucrurile par a se întîmpla pe dos, ca şi cînd prefaţatorul l-ar fi inspirat pe narator. Prefaţa şi romanul ajung astfel să pară legate printr-un cordon ombilical. În consecinţă, fraza finală a prefaţatorului-personaj – „... Iosef Hechter, tu nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?“ – pare să revină leit-motivic, ca un ecou sumbru, în primul paragraf confesiv cu care debutează, simbolic, aşa-zisul roman: „Cu un efort, aşi izbuti poate şi acum să-mi amintesc cele trei-patru zvîcniri interioare cu care începea noaptea mea, adevărate trepte ce mă coborau fizic în întuneric şi în tăcere“. Coşmar repetat, „în întuneric şi în tăcere“, avînd acelaşi sens ca adresarea nemiloasă din finalul prefeţei: dezorientarea metafizică a celui singur în întunericul de afară: „voind să strig şi neştiind cum şi după cine“.

            Adresîndu-i-se pe nume naratorului anonim din De două mii de ani, Nae Ionescu restabileşte „caracterul autobiografic“ al confesiunii romaneşti. Există, la Sebastian, ca la naratorul său, ceva kafkian şi, deci, poate ceva tipic veterotestamentar în supunerea filială necondiţionată faţă de autoritatea paternă a „stăpînului predestinat“. De aceea, scriitorul nu îndrăzneşte să-l contrazică direct pe Nae Ionescu şi aruncă toată vina pe seama criticii literare: „Nu ştiu cum îl cheamă pe eroul romanului meu. Nu
l-am întrebat pînă acum. Totuşi, o parte din critică l-a denumit cu de la sine putere, după o sugestie a prefeţei, Iosef Hechter“. Am citat din anexa a VII-a a eseului polemic Cum am devenit huligan, unde Sebastian ştie cum să distragă atenţia cititorului de la problema caracterului autobiografic, extinzînd discuţia asupra romanului cu cheie. După care, brusc, revenind la prima chestiune, declară un lucru stupefiant: „Cît despre eroul central al romanului, îi refuz numele pe care critica i l-a acordat cu puteri discreţionare“. Ar fi fost mai cinstit ca scriitorul să tacă. Dus însă de vanitatea lui polemică, Sebastian nici nu mai stă să se gîndească la ce spune. Fiindcă, dacă îi refuză naratorului numele, înseamnă, implicit, că îi refuză acestuia şi autenticitatea ascendenţei sale, expusă minuţios în paginile excepţional de interesante ale capitolului al IV-lea din partea a doua a confesiunii. Înseamnă că, doar din dorinţa de a cîştiga temporar o polemică, pentru că, oricum, adevărul va ieşi cîndva la iveală, el îl reneagă pe biblicul „Mendel din Gropeni“, după cum îi reneagă pe bunicii paterni ai naratorului care au trăit toată viaţa „cu Dunărea în faţă“ şi îi dau acestuia dreptul să-şi revendice, ereditar, statutul de „dunărean“. Polemistul se prinde în cursa pe care singur şi-o întinde. Căci îl putem urma şi pe pista falsă pe care ne-o deschide. Naratorul nu este Iosef Hechter. Dar străvechea lui obîrşie pe pămînt românesc – ce coboară măcar pînă în „ultimele decenii ale veacului XVIII“ – îl face pe narator să se simtă în mod organic „un om de la Dunăre“. Sebastian, în schimb, care refuză această ascendenţă, îşi taie rădăcinile, ajungînd să încapă în formula reductiv-batjocoritoare a lui rabi Ghiţă: „evreu de la Dunărea Brăilei“. Apoi, dacă am lua în serios denegaţia lui Sebastian, consecinţele asupra destinului postum al scriitorului ar fi de-a dreptul ridicole. Căci ar însemna că monografii săi, dar chiar toţi!, care rezumă şi citează amănunţit din paginile respective din De două mii de ani, nu fac decît să difuzeze un debut imaginar, fantezist, al biografiei lui Sebastian. Ar însemna că ei au luat de bună o ascendenţă inventată.

            În realitate, cel care polemizează în eseul Cum am devenit huligan ştie că nu spune tocmai adevărul în această privinţă. De aceea, ezită: pe de o parte, neagă categoric identitatea naratorului, pe de alta, concede că, totuşi, De două mii de ani poate fi considerată „o carte autobiografică prin sensurile ei“, dar „în nici un caz prin faptele şi momentele ei epice“. Numai că Sebastian n-are imaginaţie epică. Şi, de altfel, ea nici nu e necesară în De două mii de ani, care, încă din stadiul larvar, nu este un roman propriu-zis, „ci un jurnal, o carte de descărcare personală“. Fiind o carte de catharsis intimă sub formă de confesiune şi de notaţii de existenţă cotidiană, partea a treia, în schimb, vag şi simplist romanescă, stă înfiptă ca un corp străin între celelalte cinci părţi. „Trebuie să scriu o carte care să fie a mea“, declară scriitorul, în 1930, într-un jurnal de creaţie, despre proiectul care, materializat, se va intitula De două mii de ani. Dar nu ştim deocamdată cui aparţine cartea. Deoarece pare că avem doi autori. Unul intern, fără nume şi prenume, care îşi montează în şase părţi fragmentele de jurnal, şi altul care semnează pe copertă, susţinînd că nu ştie cum îl cheamă pe primul. În schimb, între ei există, chiar şi la propriu!, concordanţe semnificative. De pildă, „străbunicul acela de la 1828 – Mendel din Gropeni, cum i se zicea“ îi înrudeşte pe unul cu celălalt. Pentru că tatăl lor, ce coincidenţă!, se cheamă tocmai Mendel, fiind nepotul biblicului strămoş: „Iată, eu am murit. Ai să ai un fecior şi ai să-i dai numele meu“, îi proroceşte, în vis, Mendel din Gropeni fiicei sale, de altfel bunica celor doi. Autorul de pe copertă
nu-l cenzurează îndeajuns pe autorul jurnalului, lăsînd acolo destule indicii autobiografice, aşa că nu-i de mirare că şi Ghiţă Blidaru, şi Nae Ionescu li se adresează şi unuia, şi celuilalt, pe nume. Apoi, stînd în vara lui 1930 pe ţărmul lacului de la Annecy, Sebastian vorbeşte deja la fel ca jurnalierul din De două mii de ani despre „sufletul meu de om de la Dunăre“. După cum, tot atunci şi tot în jurnalul lui francez de vacanţă, el pomeneşte de fobia sa faţă de plopul sumbru din „grădina tulburătoarei biserici a Sfîntului Petru din Brăila“, anunţînd de pe acum debutul enigmatic şi simbolic al „cărţii de descărcare personală“, legat „de al treilea plop din curtea bisericii Sfîntului Petru, misterios, înalt, negru“ ş.a.m.d. Să privim lucrurile şi răsturnînd perspectiva. Urmările sînt mult mai spectaculoase: dacă Sebastian declară că nu ştie cine este naratorul, naratorul, în schimb, ştie multe lucruri despre Sebastian; de aceea, în jurnalul său, numeroase date provin direct dintr-o realitate extraficţională, iar altele se întorc, bine ţintite, direct către aceasta, populată de persoane reale, lesne identificabile. În De două mii de ani pot fi detectate nu doar „reminiscenţe“ din realitate (cum afirmă „huliganul“, adică polemistul), ci referinţe la realitate, ce pot fi verificate şi confirmate. Iată de ce avem de a face, ca într-o autobiografie, cu un „text referenţial“, chiar dacă Sebastian refuză să recunoască „pactul referenţial“, reflex al celui autobiografic, negat şi el. (Dar această problemă, cu detaliile ei şi demascarea lor, merită un intermezzo aparte, independent.)

            Secretul identitar schizoid din De două mii de ani, amplificat de prefaţa lui Nae Ionescu-Ghiţă Blidaru, are o asemenea forţă de perpetuare, încît, peste decenii, acest text referenţial a născut din apele ambiguităţii sale un alt text referenţial. Declanşator e tocmai jocul ulcerat de-a v-aţi ascunselea al prenumelor, datorită căruia Mihail şi Iosef bîntuie postum prin „romanul familial“ al fraţilor Hechter-Sebastian. După aproape şaptezeci de ani de la apariţia cărţii lui Sebastian, Michèle Hechter, fiica lui Pierre (Poldy), publică un incisiv eseu autobiografic, ce conţine „mon histoire avunculaire, mon M. & M. Story“. Dacă fiica lui Benu (André) Sebastian primeşte doar prenumele Mikaela, autoarea eseului, tot în calitate de „nepoată postumă“, moşteneşte, comemorativ, „două prenume dureroase“. Pe primul, Michèle, deşi îi displace, îl acceptă pînă la urmă, dar pe al doilea, Josepha, „je l’ai gardé secret tant il est ridicule“. Dar nu numai pentru acest motiv. Eseul, care adeseori se adresează direct umbrei unchiului său, reflectă refuzul ei de a se reconcilia „avec mon prénom caché, mon prénom indigne, mon second qui était ton premier“, pentru că Iosy Hechter, „un drôle de zigoto“, a pactizat cu extrema dreaptă, supunîndu-se, „comme galvanisé“, atît lui Nae Ionescu, cît şi acelui „Monsieur qui a l’air d’ętre le frčre du Nae Ionescu de la préface“, adică lui Ghiţă Blidaru. Reflex al „unei tîrzii lecturi avunculare“ şi al complacerii într-o „confuzie a genurilor“, De două mii de ani este citat şi examinat ca o autobiografie. Cu referiri la dubla ascendenţă a familiei, cu evocarea resentimentară a voluntarei bunici – „modestă pălăriereasă“ şi „yiddish mama“, adorată de fiii ei –, dar şi cu aceea a blîndului bunic Mendel, „mort de-abia ajuns în Franţa“ şi care, de aceea, „pluteşte pe lacul amneziei mele infantile“ ş.a. În prim-planul eseului polemic stă însă, bineînţeles, Iosy Hechter, interpelat continuu de „nepoata postumă“, care dezgroapă, cu acuitate, dar şi cu stupoare, din gîndirea celebrului unchi straturile contaminate de ideologia extremistă de dreapta. Michèle Hechter îl acuză, totodată, că şi-a ales numai „amitiés lamentables“, deşi „Bucarest n’était pas une bourgade dont les seuls esprits fussent des salopards“. Reproş cît se poate de exact. Se vede lesne că, într-adevăr, în romanul autobiografic, populat de atîţia radicali de dreapta şi de stînga, absentează indivizii (nefascinanţi?) de centru, adică „democraţii ăştia“ (cum îi numeşte dispreţuitor Sebastian, mai tîrziu, în Jurnalul său nemascat, deşi apelează, fără scrupule, la sprijinul lor, odată abandonat de năişti şi devenit „«simplu particular»“). „... que racontes-tu là, Yossi Hechter?“, exclamă nepoata postumă, iritată de atitudinea ambiguă a unchiului său, atît în De două mii de ani, cît şi în Jurnal, faţă de grupul năist de care, afectiv, nu se poate desprinde, chiar dacă, pînă la urmă, acesta îl exclude din rîndurile sale: „... tu n’es pas amoral, ce que je t’envierais, mais aveuglément immoral, parfois, au nom męme d’une morale affective“.

            Pînă la apariţia traducerii franceze a romanului autobiografic, Michèle Hechter ştie puţine lucruri despre Sebastian, „figura avunculară a copilăriei“ sale, care o apasă cu povara celor „două urîte prenume ale sale (totuşi fermecătoare în română!)2“. Hechterii reuşesc să păstreze nelămurit, pentru nepoatele postume, profilul „fratelui enigmatic“. „L’«affaire»“ – adică prefaţa lui Nae Ionescu şi motivul deciziei lui Sebastian de a o publica – rămîne, de asemenea, neexplicată în vreun fel, învelită doar în „innombrables chevilles rhétoriques“. Despre Jurnal, atîta vreme cît acesta stă în „dulapul secretelor de familie“, nepoata postumă îşi face numai un vag „avant-goűt“, ascultînd traducerea orală, pe benzi de magnetofon, a mamei sale. De altfel, acest „faimos Jurnal al unchiului“ îşi conservă îndelung soarta de „inédit précieusement gardé par ses deux cerbčres de frčres“, căci aceştia sînt continuu „dévorés de doutes quant à l’opportunité ou l’intéręt de sa publication“. (În sensul acesta merită să mă opresc o clipă şi la Benu Sebastian, adevărat tip kafkian. Într-o scrisoare de răspuns către Eliezer Frenkel – care îi cere permisiunea de a publica, în Israel, De două mii de ani –, el desfăşoară o cazuistică de-a dreptul uluitoare, în care, după ce îl asigură pe destinatar că se bucură de posibilitatea ca romanul să apară în ivrit, încet, încet, argumentează, în abstract, imposibilitatea ca De două mii de ani să apară în Israel. Şi încheie circular-absurd: „Aştept cu nerăbdare momentul cînd cineva [din Israel] îmi va cere dreptul de a traduce şi publica De două mii de ani“.) La urma urmei, intrînd în scenă, hazardul a ţesut el însuşi o schemă kafkiană: De două mii de ani, prin fragmentele sale confesive, cu destinatar secret, constituie un fel de simbolică Scrisoare către tata, ce primeşte un răspuns violent, răsturnător de perspectivă, corespunzînd Verdictului, cu acel „Te condamn acum la moarte“. Sebastian pierde jocul de-a îmbrobodeala cu „comediantul“ Nae Ionescu. El joacă într-un adevărat scenariu kafkian: palid, aproape desfigurat, se duce la Eliade: „«Mi-a dat Prefaţa», mi-a spus. «E o condamnare la moarte», a adăugat, întinzîndu-mi manuscrisul Profesorului“. De aceea, repet, prologul „profesorului său“ este, de fapt, un epilog.

            Rama romanului autobiografic o închide Michèle Hechter, prin eseul ei polemic M & M. Dacă în De două mii de ani avem ascendenţa familiei, aici avem descendenţa ei (cu atît mai mult cu cît, alături de autoare, se implică, prin variate note de subsol, şi celelalte „nepoate postume“, sora şi verişoara ei). Încă din adolescenţă, pe moştenitoarea prenumelor o preocupă nu atît prefaţa (pe care n-o cunoaşte decît prin „citations rapportées“), cît motivul pentru care unchiul său a publicat-o. Explicaţia din Jurnal n-o mulţumeşte. Adolescenta intuieşte dintru început că Sebastian nu e inocent în toată povestea asta complicată (sau, cum va afla mai tîrziu, că în orice scriitor zace un „şarlatan“): „Eu, tînăra lui nepoată postumă, [...] citeam în afacerea asta, în secret, povestea unui tip mînat de o sălbatică ambiţie literară, care prefera prefaţa infamă a unei celebrităţi decît nimic“. Dincolo de formularea prea accentuată, adolescenta avea dreptate. Cu siguranţă, romanul autobiografic, neînsoţit de aceea „immondice“, n-ar fi încins spiritele în aceeaşi măsură. Dar nu e numai atît. În atmosfera tulbure, cu accese legionare, a epocii, Sebastian vrea, poate nu întru totul conştient, să-l mînuiască pe Nae Ionescu, convins că, ţinînd seama de relaţia lor afectivă, acesta va face o excepţie pentru el, justificîndu-l şi, totodată, protejîndu-l în prefaţă. E clar că, la rîndul lui, „profesorul său“ a priceput pe loc jocul, simţindu-se mînuit: aşa se explică, măcar parţial, sentinţa lui excesivă, triumfătoare, savurată şi de anti-năişti, şi de antisemiţi. Curat Kafka: „Vrei să mă îmbrobodeşti, dar eu nu pot fi îmbrobodit“. Chiar şi decizia lui Sebastian de a-şi tipări, „ca galvanizat“, condamnarea la moarte poate fi considerată tot un gest halucinat-suicidar de tip kafkian.

 Fragment din eseul Singur, ca Iosef Hechter 

Note

1. Notă ulterioară: asemenea date privitoare la ascendenţa sa familială au apărut exact la un an după simpozionul de la Ierusalim, datorită lui Geo Şerban, în articolul documentar Sebastian – mândria brăilenilor, în Realitatea evreiască, nr. 304-305, din 30 septembrie-27 octombrie 2008.

2. În eseul ei, Michèle Hechter foloseşte forma „Iosif“ iar nu „Iosef“.

 

 

Ion Vartic

Verdictul, cu Iosef Hechter şi Ghiţă Blidaru

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)