Cărţi formative

 

Constantina Raveca Buleu

 

Editura Humanitas a lansat la finele lui 2010 „un pariu nevinovat pentru adolescenţi mai mult sau mai puţin... miopi“, într-un volum coordonat de către un Dan C. Mihăilescu dispus să-şi expandeze ludic imaginea de rol dezvoltată mediatic în Omul care aduce cartea, a autorităţii provocate să furnizeze bibliografii pentru tineri fascinaţi de lectură sau aflaţi în căutarea motivaţiei de a citi. Geneza Cărţilor care ne-au făcut oameni ne-o povesteşte cu har el însuşi în prefaţă: „Şi când te gândeşti că totul a pornit dintr-o toană, o joacă, un capriciu subtil garnisit cu câteva plăcinte savuroase şi un pahar de vin roşu, în urmă cu câteva luni, când le-am povestit lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu istoria cu pricina. Prea multă lume îmi ceruse, de-a lungul ultimilor ani, liste cu cărţi fundamentale, de la părinţi şi bunici până la tinerii participanţi la proiectul «Mind the Book», cu care m-am întâlnit la Cărtureşti, ca şi cu liceenii din Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Focşani, Timişoara, Bacău şi Cluj, cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în ultimii ani!“ Aflând că şi convivii săi au cunoscut similare experienţe „de tandră presiune interogativă“, Dan C. Mihăilescu apelează la câteva personalităţi de primă mărime ale culturii române, invitându-le „să-şi mărturisească revelaţiile citirii fermecător-terapeutice“ într-un mod liber, sincer, pedagogic şi ... pro bono.

Astfel, în Fratele mai mic al lecturii (fragmente despre scris şi citit), Ana Blandiana permite accesarea reacţiilor sufleteşti şi a teoretizărilor participative ale unui om trăitor într-o lume esenţialmente scrisă, guvernată axiomatic de revelaţia că „numai ce poate fi citit există cu adevărat“. Lectura din copilărie apare aici ca un parcurs fluid, dezvoltat sub zodia unei fascinaţii stârnite de spectrul obiectului permis şi interzis totodată, drămuit de părinţi mândri, dar îngrijoraţi de excesiva pasiune pentru cărţi a fiicei lor. (Alex Ştefănescu suportă şi el aceeaşi îngrijorare maternă, consiliată psihologic, dar incurabilă.) În cazul Anei Blandiana, lectura ca aventură se decantează cultural şi devine o sursă de fericire, îndeajuns de pregnantă pentru a le conferi cărţilor o putere animistă.

Din viaţă şi cărţi reconstituie onest haosul lecturilor din copilăria lui Nicolae Manolescu, înregistrând în egală măsură atât golurile, cât şi vârfurile. În De la muşchetari la Maiorescu şi Hasdeu, Lucian Boia inventariază cu candoare evoluţia preferinţelor sale livreşti din copilărie şi adolescenţă, dezvăluind genealogiile câtorva gusturi convertite ulterior în judecăţi culturale. Aceeaşi atitudine marchează şi discursul lui Livius Ciocârlie (Nici prea-prea, nici foarte-foarte), bogat în referinţe memorialistice, unele surprinzător de vii şi de detaliate, recuperate cu umor şi largheţe. Autorul lansează şi un avertisment valid pentru părinţi şi profesori: „Riscând să trec drept elitist [atribut infirmat de microeseul din car­te], voi afirma că nu se va obţine niciodată ca toţi adolescenţii să citească marile texte de plăcere şi cu profit pentru formarea personalităţii lor. Siliţi, vor deveni adversari împătimiţi a tot ce se citeşte în şcoală“.

Mircea Cărtărescu evoluează sub semnul catedratic al alegoriei, Edificiul lecturii fiind o demonstraţie a evoluţiei cititului spre adicţia lecturii, spre stadiul în care „nu mai citeşti cărţi, ci trăieşti sub enorma lor boltă, construită din cărţi, dar depăşindu-le, aşa cum o catedrală e mai mult decât pietrele din care e făcută“. Că atingerea acestei stări de graţie e cu putinţă ne convinge rafinatul eseu al unui scriitor care trăieşte în centrul edificiului lecturii. Tot alegoric, decalogul vârstelor şi al cărţilor corespondente este dublat de lista celor zece cărţi recomadate de către Ioana Pârvulescu în Zece pietre dintr-un munte.

Andrei Cornea propune nu o lecţie, ci Un experiment menit să atragă virtualul cititor de literatură într-o questă nesfârşită pentru aflarea răspunsului la întrebarea „la ce e bună literatura?“. Un răspuns specializat la această întrebare furnizează Mihai Măniuţiu, atunci când mărturiseşte „Shakespeare m-a salvat deseori de la disperare“. Valeriu Stoica îşi retrăieşte dependenţa de lectură şi constată că „orice poveste are o aură magică“. Captivat magic, Neagu Djuvara povesteşte, în tonalitatea sa recognoscibilă, despre Biblioteca uriaşă din casa de la ţară, în vreme ce pictorul Ştefan Câlţia dovedeşte un nebănuit talent de povestitor în Scrisul ca o cale, melanj de oralitate şi simţ ludic, pigmentat cu ironii amare, care învelesc istoria haotică a lecturilor sale infantile şi aplecarea către îngemănarea dintre cuvântul tipărit şi imagine.

Că actorii citesc şi altceva decât teatru ne arată Irina Petrescu şi Victor Rebengiuc. În Acadele pentru furia galbenă, Irina Petrescu înşiruie propriile sale opţiuni de lectură, conştientă fiind de faptul că tinerii au suferit dintotdeauna de mania contrazicerii. Excesul şi rafinarea instinctului guvernează experienţa lecturii din copilăria şi adolescenţa lui Gabriel Liiceanu. Cum învaţă puii de oameni să vâneze jonglează cu scene savuroase şi reflecţii profunde, cu amintiri hazlii şi momente decisive de formare intelectuală, dar, mai ales, cu liste multiple de cărţi, propuse de către autor sau recomandate lui de către Constantin Noica.

Lecţia lui Horia-Roman Patapievici se axează pe identificarea Maeştrilor vârstelor, în vreme ce Dan C. Mihăilescu localizează, în O mansardă tapetată cu cărţi şi cititul la metru, reperele lecturii din amintiri, reţeta sa finală însumând zece serii de autori. Valorificându-şi nu numai cultura, ci şi experienţa psihologică, Ion Vianu analizează cu atenţie clinică lecturile esenţiale şi impactul lor asupra sa, atent la somatizări şi acumulări psihologice, dar, mai ales, perfect conştient de experienţele iniţiatice pe care le prilejuieşte cartea. Cu toate că nu minimalizează cititul organizat, Andrei Pleşu evită să ofere reţete de lectură, Cele 100 de cărţi? accentuând importanţa întâmplării, a cărţilor propuse de „soartă“ şi, „uneori, purtătoare de soartă“. Lecţia sa se adresează, cu luciditate, tuturor vârstelor: „Lecturile formative nu încap, toate, în perioada tinereţii studioase. Poţi avea revelaţii decisive toată viaţa“.

Oarecum surprinzător este faptul că listele de cărţi esenţiale în formarea autorilor înregistrează multe coincidenţe, fără afinităţi generaţionale sau de mediu. Apar, des, Poeziile lui Eminescu, Dialogurile lui Platon, Idiotul lui Dostoievski sau cărţile Bibliei, reveriile aventuroase ale copilăriei găsindu-şi reflexul în cărţile lui Jules Verne, Insula misterioasă câştigând detaşat o cursă în care contracandidaţii la cununa de lauri sunt muşchetarii lui Dumas sau personajele lui Mark Twain.

Dan C. Mihăilescu se apără preventiv de eventuale reacţii resentimentare generate de selecţia autorilor prin accentuarea caracterului inaugural şi deschis al proiectului, volumul reprezentând, în ultimă instanţă, „o minimă depliere de personalităţi dintre cele mai diferite ca temperament, specializare şi forme de manifestare publică“. Apărarea dă măsura calităţii de rol a omului care nu numai că „aduce cartea“, dar te şi persuadează să te laşi prins în paginile ei: „Acuma, citiţi domniile voastre cartea şi întoarceţi pe toate feţele răspunsurile. Nu se oferă ele ca o pradă minunată celor mai diverse aşteptări? Cine se aştepta să vadă 8 nume din 19 (Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Lucian Boia, Livius Ciocârlie, H.-R. Patapievici, Andrei Cornea, Valeriu Stoica şi Dan C. Mihăilescu) citind şi citând cu voluptate Insula misterioasă? Maaaare mister, de (psih)analizat intens pe viitor“. De altfel, tentaţiei de a (psih)analiza opţiunile livreşti grupate în volum îi cad pradă nu numai virtualii săi cititori, ci chiar şi autorii înşişi, confruntaţi cu obligaţia regresiei în copilărie şi în adolescenţă.

„Frumoasă carte a ieşit, zău aşa!“ – constată satisfăcut Dan C. Mihăilescu. Chiar dacă multiplicitatea propunerilor şi varietatea formulelor discursive ar fi putut să pericliteze ţelul întregului demers, noi îi dăm în cele din urmă dreptate... 

n

 

Constantina Raveca Buleu

Cărţi formative (Dan C. Mihăilescu, Cărţile care ne-au făcut oameni. Humanitas, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)