G. Călinescu în 1939

 

Al. Săndulescu

 In memoriam E. L. 

Era autorul cvasiunanim apreciat al Vieţii lui Mihai Eminescu şi al celor cinci volume despre Opera lui Mihai Eminescu, premiate de Academia Română, publicase Viaţa lui Ion Creangă şi romanul Enigma Otiliei, pregătea intens – o mare parte era scrisă – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, împlinea 40 de ani. Tot acum făcea să apară Jurnalul literar (prima serie, ian.-dec.), după ce participase la pregătirea revistei Sinteza (1927-1928), unde fusese şi colaborator, şi editase revista Capricorn (nov.-dec. 1930).

            Subintitulându-se Foaie săptămânală de critică şi informaţie literară, noua publicaţie se adresa scriitorilor din toate generaţiile, ideea directoare fiind supremaţia esteticului: „Era şi momentul de a învăţa pe tineri să se înflăcăreze de idei generale şi de creaţie artistică şi de a pune mai presus viaţa spirituală decât viaţa politică“ (Cuvânt pentru început). El pledează pentru „totala abstragere a literaturii de orice judecată străină de ea. Vrem să dăm tinerilor pasiunea curată a creaţiei“ (Avem un program, nr. 13, 26 martie). Cu excepţia unor poeţi şi critici mai mult sau mai puţin întâmplători (G. Murnu, Al. A. Philippide, Edgar Papu, Al. Claudian, Saşa Pană, Magda Isanos, Mircea Mancaş, foarte frecventă, a lui Mircea Pavelescu), a unora de planul al doilea (Eusebiu Camilar, Mihail Chirnoagă, C. D. Loghin, Bogdan Istru, Ion Sofia Manolescu) şi mai ales a unor tineri debutanţi, precum G. Ivaşcu (secretar de redacţie), Al. Piru, Viorel Alecu, Ştefan Aug. Doinaş, ce-şi vor proba valoarea, şi a numeroşi anonimi, revista e scrisă în cea mai mare măsură de G. Călinescu. El publică articole de direcţie, ca şi cele deja citate, contribuţii (fişe) de istorie literară, capitole dintre cele mai importante din Istoria literaturii române, ce tocmai urma să apară: Camil Petrescu, romancier, unde se face observaţia esenţială: între 1920-1930, „trei romancieri ocupă locuri caracteristice în literatura noastră: Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu [...]. Prin el [Camil Petrescu] romancierii de mâine vor medita asupra tehnicei romanului“; apoi, Duiliu Zamfirescu, romancier, Liviu Rebreanu, Titu Maiorescu, critic, Alexandru Macedonski, omul, Alexandru Macedonski, poetul, Al. A. Philippide, Hortensia Papadat-Bengescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Tudor Arghezi, Vasile Alecsandri, poet, N. Filimon, romancier, Poezia lui G. Coşbuc, G. Bacovia ş.a. Susţine „Cronica mizantropului“ (semnată Aristarc), pe care o reia din Adevărul literar şi artistic, rubrica „Prostologhicon“ (nesemnată) şi o serie de articole numai tangente sau care ies din sfera esteticului. Regăsim teme ca viziunea monumentală a unui viitor clasicism, care-l va domina toată viaţa pe G. Călinescu, a străvechimii poporului român (daci autohtoni romanizaţi), raporturile scriitor-public-editor, elogierea aşa-zisului „întunecat Ev Mediu“ pe care-l regretă, mai ales din punct de vedere artistic: „Oh, întunecat Ev Mediu plin de măreţe catedrale, de superbe mănăstiri, de sublime clopotniţe, de impunătoare ceremonii, de aurite manuscrise, de gălăgioase universităţi, de blânde depravări goliardice, de mari linişti cetăţeneşti, cât regret că nu m-am născut în bezna ta“. Aristarc subliniază importanţa propagandei prin cultură, aceasta fiind „al doilea şi cel mai solid teritoriu al patriei“ (nr. 39, 24 sept.).

            G. Călinescu publică în Jurnalul literar şi articole de atitudine politică, mai ales când presimte pericolul ciuntirii frontierelor şi al izbucnirii războiului. Criticul care apăra cu ardoare supremaţia esteticului coboară din turnul de fildeş:

 

Stăm în turnul de fildeş al artei pure cât patria e în siguranţă. Dar dacă norii se vor apropia de noi, ne vom coborî din turn şi vom face artă cu tendinţă, aşteptând cuvântul Regelui, care ne simbolizează şi ne apără. Dispreţuim profund pe scriitorii fără instinct naţional. Niciun mare creator (Dante, V. Hugo, Eminescu) nu s-a ruşinat să fie patriot. Fără o Românie independentă nu poate exista literatura română. (nr.13, 26 mart.)

 

G. Călinescu are mare încredere în Carol al II-lea, căruia îi aduce un suprem omagiu în articolul Nihil sine Deo, nihil sine Rege (nr. 19, 7 mai), numit în epocă şi „Vodă al culturii“, datorită unor importante facilităţi acordate scriitorilor, dacă ar fi să ne gândim numai la Editura Fundaţiilor Regale, cea mai prestigioasă din anii ’30, şi la Revista Fundaţiilor Regale, instituţii pe care le patrona şi, în parte, le subvenţiona. Carol se bucura de simpatia lui Tudor Arghezi şi, o vreme, a lui Rebreanu. G. Călinescu credea într-o legătură indestructibilă între principe şi artist, dinastia asigurând lungi epoci de stabilitate: „Sub regii Franţei au apărut marii clasici. Voltaire ar fi fost azi poate un Troţki, atunci însă a devenit un amabil disociator ironic“ (nr. 18, 3 apr.). Din păcate, Carol al II-lea n-a fost nici pe departe un Ludovic al XIV-lea şi nici măcar Carol I. Domnia lui, scurtă şi instabilă, s-a consumat sub semnul unei moralităţi execrabile şi al unui afacerism de o scandaloasă venalitate. G. Călinescu şi alţi congeneri se înşelaseră.

            În „Cronica mizantropului“, autorul face uneori aluzie la evenimente politice curente. Aşa, de exemplu, în Frigmania şi Bovenia (nr. 13, 26 mart.) alegoria vizează Germania hitleristă, care ocupase Cehoslovacia în 1938. Tot la ea, dar şi la Polonia se referă în Frigmania, Bovenia şi Loponia (nr. 36, 3 sept.), când afirmă aproape direct: „Frigmanii erau mereu în căutarea unui (cum s-ar zice azi, căci istoria se repetă) spaţiu vital“. În alte locuri sunt amintite Danzig-ul şi, explicit, Polonia, a cărei invadare se întrevedea iminentă încă din primăvara lui 1939. Şi faptul nu întârzie prea mult să se producă, la 1 sept. G. Călinescu, aşa cum promisese, coboară efectiv din turnul de fildeş, iniţiind o nouă rubrică: „Războiul – în recapitulări săptămânale“. Aceasta se constituie ca un fel de jurnal de front, nesemnat, însă, cel puţin pe alocuri, pana directorului este evidentă. Relatările, în genere, telegrafice, sunt zilnice, urmărindu-se mersul operaţiunilor militare şi, o vreme, al conciliabulelor politice dintre marile puteri. Transcriu: „La început polonezii rezistă deselor atacuri germane. Sunt mitraliaţi şi civilii. Danzig-ul e alipit la Reich. La 3 sept., trupele germane au forţat graniţa polonă pe toate părţile. Anglia se declară în stare de război cu Germania. Franţa rupe şi ea relaţiile cu Reichul“. Şi notează, cred că G. Călinescu: „Avem dar al doilea război european“. Care, de fapt, va fi mondial.

            La 7 sept. a căzut Cracovia, la 9 sept. „Germanii sunt la porţile Varşoviei“, „O bătălie mare este în aşteptare. Polonii sunt hotărâţi să lupte pe viaţă şi pe moarte“. Derularea galopantă a faptelor pune din ce în ce în ce mai mult în lumină patriotismul înflăcărat, eroismul polonezilor: „Luptă toată naţia, femei şi bătrâni de 70 de ani“. Apar şi surprize neaşteptate şi foarte periculoase pentru biata Polonie. La 17 sept., „uluire, la ora 6 dim., trupe ruseşti pătrund în Polonia, trecând frontiera pe toată lungimea ei“. Rusia îşi justifică agresiunea prin protejarea minorităţilor bielorusă şi ucraineană. La 18 sept., polonezii se refugiază în România. „Avioane şi soldaţi au trecut graniţa la noi. Guvernul face apel către populaţie de a da ospitalitate acestor victime ale războiului. Preşedintelui Mosciski i se dă găzduire la Bicaz, iar Mareşalului Ridz Smigly, la Craiova.“ Reţinem un portret de erou, schiţat, în mod sigur, de mâna lui G. Călinescu: „Cea mai impresionantă imagine a eroismului polonez este fotografia care ne arată pe comandantul garnizoanei de la Westerplatte prizonier. I s-a lăsat spada drept omagiu. Stă pe o bancă de lemn sprijinit cu bărbia de garda săbiei, cu un aer de copleşire sălbatică. Un mare sculptor ar trebui să eternizeze această mâhnire de soldat“. La 24 sept. aflăm că „ruşii sovietizează regiunile ocupate“; la 27, „postul de radio anunţă că Varşovia se predă. A fost o rezistenţă grandioasă, cum puţine au fost în istoria lumii, şi prin ea polonezii şi-ar putea câştiga biletul de intrare la conferinţa păcii“. Din păcate, n-a fost să fie aşa. În aceeaşi zi, Ribbentrop, ministrul de externe german, însoţit de 38 de personalităţi, soseşte la Moscova. Se dau publicităţii acordurile ruso-germane, se precizează că situaţia fostei Polonii cade în sarcina celor doi contractanţi. În fapt, e semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, care anunţa şi pentru noi tragica vară a lui 1940. Oraşul Przemysl, de la graniţa cu România, e ocupat de trupele ruseşti. Era un prim pas de înaintare spre Basarabia şi Bucovina de Nord, care vor avea soarta Poloniei peste nici un an.

            Jurnalul literar, prin directorul său, neîncetând să susţină supremaţia esteticului, se află, cum se vede, în mijlocul evenimentelor, coborât din turnul artei pure, „căci norii se apropiau de noi“. Şi în aceste condiţii tulburi, când prim-ministrul Armand Călinescu este asasinat de legionari, când ameninţarea frontierelor apărea din ce în ce mai evidentă, G. Călinescu făcea din Jurnalul literar un meterez de apărare, cultura fiind, cum singur spune, „al doilea şi cel mai solid teritoriu al patriei“. Istoria literaturii române, care umple covârşitor şi substanţial timp de un an (1939) paginile revistei, reprezintă argumentul cel mai puternic.

 

Al. Săndulescu

G. Călinescu în 1939

» anul XXII, 2011, nr. 1 (248)