Iniţierea în fericire

  

Maria Sârbu

  

Alain-Fournier este pseudonimul lui Henri Alban Fournier (1886-1914), scriitor francez mort la 27 de ani, cunoscut mai ales datorită romanului său Le Grand Meaulnes, tradus în limba română cu titlul Cărarea pierdută. Cartea a avut un succes instantaneu şi a ratat cu puţin acordarea Premiului Goncourt: a obţinut cinci voturi din cele şase necesare. În 1999, ziarul Le Monde le propunea cititorilor săi să aleagă cele mai importante o sută de cărţi ale secolului xx. Cărarea pierdută se afla între primele zece romane ale secolului trecut, alături de Străinul lui Albert Camus, În căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust sau Procesul lui Franz Kafka.

Augustin Meaulnes a descoperit că fericirea acestei lumi nu poate fi nici totală, nici solitară, şi că lasă mereu un „gust de pământ şi de moarte“. Şi François Seurel va avea această tragică experienţă la moartea Yvonnei de Galais. Pentru amândoi, fericirea se dovedeşte a fi cu două tăişuri. Meaulnes va descoperi şi că această fericire – luând chipul Yvonnei sau al Valentinei – rezidă mai mult în căutare decât în posesie. Seurel gândeşte la fel când îşi imaginează vechiul tovarăş noaptea, învelindu-şi fetiţa într-o haină şi plecând cu ea către noi aventuri.

Există în afirmaţiile lui Meaulnes speranţa unui altundeva; moartea nu e înţeleasă ca sfârşitul de nesuportat al unei fericiri pământeşti, întreruptă brutal şi pe nedrept, ci ca iluminarea dorită cu ardoare. Meaulnes îi scrie lui Seurel că aventura lor s-a terminat, că iarna din acel an e moartă asemenea unui mormânt şi că poate numai moartea le va da cheia, urmarea şi finalul acelei aventuri ratate. Cu altă ocazie, Meaulnes spune că numai în moarte va găsi poate frumuseţea acelei vremi. Doar reîntorcându-se asupra trecutului poate judeca valoarea imensă a ciudatei sale aventuri. Vorbeşte chiar de un „salt în Paradis“. Domeniul misterios e tocmai ţara minunată a copilăriei, pe care îţi dai seama că ai pierdut-o când ai părăsit-o şi despre care nu ştiai că era paradisul. Când o vom regăsi? „Poate mâine dimineaţă“, citim la sfârşitul capitolului al zecelea al primei părţi a romanului. Aceste cuvinte se găseau deja sub pana scriitorului în 1909, în povestirea Madeleine: „Poate mâine ne vom trezi pe tărâmul tainic; mâine la aurora minunată“.

Léon Cellier (în Le grand Meaulnes ou l’initiation manquée, Paris: Lettres Modernes, 1963, p. 25) afirmă că romanul se închide pe imaginea lui Meaulnes fugind ca un hoţ ducându-şi prada; plecarea sa la Paris semănase deja mai puţin cu o plecare decât cu o fugă; Meaulnes pare condamnat la o fugă eternă. Dimpotrivă, credem că imaginea finală arată că iniţierea în fericire a fost o reuşită pentru Meaulnes, pentru că acesta a învăţat că fericirea stă tocmai în căutare.

În ceea ce priveşte casa natală, constatăm că rezultatul căutării celor trei personaje masculine este conform cu ceea ce implica începutul romanului. Putem vorbi de un succes total pentru Frantz – a posedat tot, apoi a pierdut tot, pentru a-şi regăsi cel mai bine vechiul climat –, de o semireuşită pentru Meaulnes –  pe jumătate orfan la început, dar păstrându-şi casa natală, deţine în final o a doua casă şi găseşte o fiică, dar îşi pierde soţia – şi de un eşec complet pentru Seurel, care rămâne la fel de neajutorat, la fel de singur ca altădată. Seurel descoperă că trebuie să se obişnuiască cu singurătatea şi să caute fericirea în lucrurile simple pe care i le oferă viaţa. Îşi dă seama că bunăvoinţa nu e suficientă pentru a-i face fericiţi pe ceilalţi sau că ea nu duce decât la o fericire limitată. Frantz este singurul personaj care nu a cules fructele iniţierii în fericire. Fericirea pe care o regăseşte la sfârşitul romanului nu este rezultatul propriei sale căutări, ci al căutării lui Meaulnes.

Valentine află că nu trebuie să-i fie frică de fericire, că orice om este demn de fericirea care i se oferă. Ea descoperă că fericirea este o stare contradictorie, care poate domni în inima fiinţei în acelaşi timp cu suferinţa. Ea mărturiseşte la un moment dat că e mai fericită în urma sacrificiului ei decât dacă ar fi fost soţia lui Frantz. În 1910, Alain-Fournier îi scria lui Jacques Rivičre, gândindu-se la roman, că în spatele acestui gest de renunţare umană se va simţi tot regatul bucuriei câş­tigate. Afirmaţia este valabilă nu numai pentru Valentine, ci şi pentru Yvonne. Aceasta este conştientă de obstacolele pe care le presupune căutarea fericirii, dar îşi imaginează că sunt uşor de depăşit. Or, ea descoperă neputinţa de a învinge di­ficultăţile şi necesitatea de a se resemna. Şi pentru Valentine, şi pentru Yvonne, renunţarea nu a fost în van, căci prima îşi regăseşte în final logodnicul, în timp ce a doua descoperă o altă formă a fericirii, fericirea de a fi însărcinată.

 

Maria Sârbu

Iniţierea în fericire

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)