Din istoria mai recentă: amintirile unui disident

 

Gabriel Andreescu, L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, dizidenţă, Iaşi: Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, 376 p.

 

La 20 de ani de la sfîrşitul comunismului autohton, unul dintre puţinii contestatari ai regimului în anii 1980, Gabriel Andreescu, a simţit nevoia unei recapitulări din perspectiva „filozofiei dizidenţei“. Scrisese în 1987-1988-1989 texte incluse în primii ani postcomunişti într-o culegere care ţintea către atare „teorie“: Spre o filozofie a dizidenţei (Bucureşti: Editura Litera, 1994). Reluate acum, ele ocupă ultima sută de pagini a cărţii. Pînă acolo însă – rememorarea întregului traseu, cu flash-back-uri pînă în copilărie şi adolescenţă, sub genericul folosit ca subtitlu general: Ani, oameni, dizidenţă (din care se ştiau doar secvenţele apărute într-un serial din cotidianul Ziua, în octombrie-noiembrie 2006).

E reconstituirea pasionantă şi cutremurătoare a radicalizării unei conştiinţe. Maniera o prelungeşte pe aceea atît de personală din multe scrieri din ultimii ani ale autorului (minus cele academice şi cele de expertiză în domenii precum drepturile omului, drepturile minorităţilor ş.a.): alternanţă de naraţiune şi reflecţie, combinaţie de pastă epică şi analiză istorică sau conceptuală. Rezultatul e discursul confesiv al unui om obsedat de adevăr şi de marile valori umaniste, de care se apropie cu mijloace – de fapt – literare, chiar dacă ni-l putem imagina susţinînd că n-a urmărit efecte estetice, ba chiar că ele ar fi indezirabile, căci ar bruia mesajul, distrăgînd atenţia de la esenţial. Un soi de „roman“, în sensul „dosarelor de existenţe“ despre care se vorbea cîndva; în limbajul actual: „nonfiction“, fireşte. Răul sistemului comunist e inventariat şi analizat pe baza unei simptomatologii trăite. „Factologia“ convocată în sprijin e foarte bogată: întîmplări şi observaţii din anii 1970-’80 (cîteva, la început, şi din 1950-’60), atmosfera din epocă, figuri de rude, prieteni, colegi, dar şi de „oameni de aparat“, conflicte, stări de criză, primele gesturi nonconformiste, acumularea sentimentului de insuportabilitate, disidenţa deschisă, confruntarea cu statul poliţienesc, arestările, anchetele, greva foamei, gama formelor de represiune – toate sînt recuperate narativ şi dublate permanent de interogaţii, generalizări, analiză, diagnostic, sentinţă, apoi iarăşi întrebări despre istorie, destin, sens, despre „cum a fost cu putinţă?“. Portretistica din capitolul de Prieteni, dar şi din alte secvenţe, e de-a dreptul formidabilă, făcîndu-le dreptate unor anonimi drepţi şi curajoşi, cărora – multora dintre ei – dictatura le-a amărît vieţile, dacă nu le-a zdrobit de tot. „Cartea în carte“ care este Ani, oameni, dizidenţă (are circa 270 de pagini) e unul dintre cele mai impresionante texte memorialistice care s-au scris vreodată în româneşte.

Urmează amintita secţiune reluată, Pentru o filozofie a dizidenţei, şi, la final, un articol din 1994 care dă titlul volumului: L-am urât pe Ceauşescu. Deopotrivă patetice şi precise, echilibru care-i reuşeşte mereu lui Gabriel Andreescu, paginile în cauză explică de ce fostul dictator nu poate fi nicicum absolvit de păcate. Concluzia: „A-l ierta pe Ceauşescu nu este o problemă personală. Eu l-am urât pe Ceauşescu pentru că ura reprezintă revolta mea mistuitoare faţă de răul interior făcut pe lume de acest scelerat. Iar Revolta nu-mi aparţine mie, fiinţei mele întâmplătoare. Revolta aceasta este chiar dovada, evident impersonală, că lumea are un sens“ (p. 369)…

 

Text publicat iniţial on-line,

în revista virtuală ArtActMagazine/www.artactmagazine.ro, nr. 50,

13 ianuarie 2010

 

Ion Bogdan Lefter

Din istoria mai recentă: amintirile unui disident (Gabriel Andreescu, L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, dizidenţă, Iaşi: Editura Polirom)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)