poeme din adînc de Ioan F. Pop

drumul penumbrelor   

urmele acelor revolte de humă. lăsate în mijlocul uitării. peste care

s-a depus grăsimea de trei degete. nimeni nu ne mai naşte cu o  

singură replică înfiptă în cer. nimeni nu ne mai trece absenţele de

mînă strada, pînă în veselul cimitir de cuvinte. pînă în veselul cimitir  

de tăceri. nimeni nu ne mai întoarce celălalt obraz al hîrtiei. trecutul

despre care atîtea şi atîtea se zvonesc. din care se nasc membrele fricii,

coasta morţii de zi cu zi. drumul de întoarcere despre care penumbrele  

noastre nu ştiu încă nimic. pleoapele subcutanate, unde iarna îşi depune

luxoasa mocirlă. din care vor răsări mugurii altor uitări. ora picură încă  

un sînge molatic. tic-tacul măsoară plictisit aceeaşi noapte viermănoasă.

aceleaşi penumbre ce stau gata să ne nască iară şi iară din aproape nimic.

îngeri lichizi  

un tremur tîrziu cutreieră la pas veştedele imbolduri. trecute prin

zigzaguri, versanţi, unghiuri abrupte. prin tîmple ce huruie din ce în  

ce mai ruginit. privind la pustiul hîrtiei. din al cărei schelet s-a scurs

tot albul. tot negrul. întorc spatele amintirilor în care toate acestea au  

locuit. ore de rumeguş, cu vocea răguşită, prin cartierele cărora se

pare că am mai fost. în canale de rîmă, lichidele somnuri sapă răvaşe. 

în care ne scurgem mocnit. aşteptăm să ne înnămolim în lumină,

în vis. în rugina singurătăţii întinsă pe piele. cu amănuntele ei  

destrămate în cuvinte grele de atîtea tăceri. îngeri lichizi ce alungă

ecourile vieţii prin oase. vuietul morţii ce ne-ar putea naşte încă.

corpul poetic  

cel crescut direct din tăceri, din cuvinte trecute. din infinitul lor

obosit. din acea parte a absenţei care apasă pe inimă. care nu e

decît un punct din alt punct. de la unu pînă la doi se întinde vaga sa  

prezenţă. trecerea din pustiu în pustiu. din întuneric în întuneric.

prin ceea ce se poate vedea cu lumina orbirii. mormîntul acesta

de aer strînge corpul poetic. ceremonios, privirile îl compun şi  

recompun. vîntul negru cu aripi ce atîrnă în gol. păsări

geometrice zboară la pas pe cerul de vîsc. peste orizonturi roase  

de molii. peste părerea că aceste cuvinte-organe mă nasc încă viu.

în aceleaşi tăceri, în aceleaşi cuvinte  

piscurile ceţurilor erodate, umbrele calcaroase, rupte în coate,

în genunchi. îmbrăcate în duminicile de lucru. prinşi în interiorul  

acestor gelatinoase întîmplări. în cruda digestie a plictiselii.

nu ştiam cine ne cerne frigul în palme, cine ne plantează îngheţul  

în pumni. ce stele negre mai foşnesc între degetele pămîntului.

cu amănunte ce ne lasă tot mai vineţii. vine o vreme cînd viaţa

ne oboseşte cu îmbrăţişările ei. cu punctuaţia rău plasată între  

nopţi şi zile. cu atîtea clipe zăvorîte în pierdute priviri. cu atîtea uitări

ce aşteaptă alte şi alte aduceri aminte. vine o vreme, exact ca acum:

cînd viaţa şi moartea încap în aceleaşi tăceri, în aceleaşi cuvinte.  

vine o vreme cînd toate se duc ca şi cum ar veni. aruncate socratic

peste umărul zilei. vine o vreme cînd totul e iarăşi plin de nimic.

aşteptam soarele de pămînt  

lîngă zidul emisferic, cu bătăile pulsului proaspăt reglate. plin de leneşe

vegetaţii, hrănite cu începuturi de mişcare. aşteptam într-o reconfortantă  

blazare soarele de pămînt. lumina lui corozivă. mîngîierile placentare.

furnicăturile rădăcinilor agăţate de trup. din adînc, soarele de pămînt

creşte în scutece de întuneric ce nu-l  mai cuprind. ar trebui poate să-i  

deschidem braţele, să-i oferim o ascunzătoare în loc de popas. bezna-i

strălucitoare ne învăluie fără ritm, fără măsură. aproape indiferenţi,

lîngă zidul emisferic, tot numărăm nopţile cu razele lor de pămînt. pe 

tălpi ne creşteau bătăturile neajungerii. umflătura drumului ce dospeşte

în auz. cicatricile acelor aşteptări ce ne împuţinează organele. le împing 

dincolo de zidul privirii. în urmele stinse de atîta şi atîta neumblat.

o plimbare prin realitatea fotografică  

o plimbare zilnică – prin mlaştina dintre ochiul stîng şi ochiul drept.

o ademenire în ceas de seară. priveliştea curbată, prelinsă printre 

unghiurile tîrzii. scoase cu gravitate de sub albul pielii. un du-te-vino

prin cartilagii marginale, printre oase de lux, printre respiraţii ce  

bulbucă asfaltul. foşnetul carilor ce poposesc în stern. drumurile

care se afundă în respiraţia umedă. chipul ce nu se reflectă nicăieri.

semnale de alarmă agăţate în focul depărtării, în cerul de apoi. dgetele 

muşcă iarba matinală, crescută pe trupurile argintii. din norul secetei

picură gustul acru de viaţă. gustul de dincolo naufragiat pe limbă. o 

plimbare prin realitatea fotografică – între orbitele cîtorva aşteptări.

huruitul întunericului  

huruitul prelung al amurgului, păşind peste nervii liliachii.

pupile hipnotizate, topite în aşteptare. amurgul cu crengile lui 

sfredelitoare. variante crescute direct din trunchiul îndoielii. din

definiţiile ce trec vesele strada. din umbrele umplute cu un nou 

conţinut. şi, apoi, certitudinea că vidul se naşte chiar din cuvînt –

uitat din ce în ce mai încet. gratiile somnului, pătratul aparenţei,

în care tot inventăm naşteri după naşteri, morţi după morţi.  

(poate că nu e vorba decît de o ciocnire între vechi porţelanuri.

de amînate toasturi de fum. de urări atîrnate în aer. de iarba  

încărunţită printre riduri. de huruitul asurzitor al întunericului...)

seducătoarele noastre absenţe  

seducătoarele noastre absenţe – ce anotimpuri mai pot invoca? ce

clipe, ne-clipe roase de carii? totul e încă o devălmăşie a trecerilor. 

care stau pironite între noi. cu inimi sătule de cuvintele care spun mai

mult decît pot suporta. cu transparente cărnuri în care timpul scurmă

benevol. şi, iată, chiar în momentul în care subiectul se gudură în 

propoziţie. cu mişcări de o lascivitate gramaticală. despletindu-şi

molatic privirile. vii tu, inexistenţă infidelă. mă îndemni stăruitor

să pronunţ un nume pe care nu îl pot inventa. să aştept melancolic  

cearcănele uitării. crescute din adîncul seducătoarelor noastre absenţe.

aripile ce nu se mai deschid  

în lung şi în lat, doar scurte senzaţii. întrerupte de scurte tresăriri.

imboldul de a umple spaţiile pînă la durere. spaima de a nu trezi

visele gelatinoase, melancoliile devoratoare. insomniile ce se scurg 

pe pereţi. răsuflarea ce mă bate timid pe umăr. acea stare în care

lucrurile mărginesc un soi de nemişcare. pe buze realitatea aşterne 

aceleaşi lucruri – în haine vechi, în haine noi. eu trec nepăsător prin

aceste rînduri, sporindu-le confuzia, dezgustul, darul zădărniciei.  

pentru ca amintirea lor să poată povesti exact neîntîmplare cu

neîntîmplare. golul să-şi poată exprima matematic prezenţa. deşi  

mulţi au mai trecut prin aceste banale enumerări, prin foşnetul acestor

biete cuvinte. praful lor zace încă pe aripile ce nu se mai deschid.  

Ioan F. Pop

Poeme din adînc

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)