Poezie şi sacralitate

 

Ştefan Borbély

  

Braşoveanul Cezar Boghici (Sacrul şi imaginarul poetic românesc din secolul al xx-lea, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2010; prefaţă de Ovidiu Moceanu) şi-a ales un subiect ambiţios de sinteză pentru lucrarea sa de doctorat susţinută pe malurile Cibinului, în primul rând datorită carenţei bibliografice din domeniu şi absenţei unor referinţe plauzibile în ceea ce priveşte estetica sacrului. De aceea, măcar cartea Mariei Daniela Pănăzan (Poezia religioasă românească, Alba Iulia: Ed. Reîntregirea, 2006) merita să fie citată în partea bibliografică, pentru a nu mai vorbi de alte „trufandale“, cum sunt Tradiţia creştină a lui Jaroslav Pelikan şi antologia Istoria literaturii creştine vechi şi latine, de Moreschini-Norelli, care trebuiau şi ele consultate în partea generală a tezei, dedicată articulării teoretice a unei estetici a sacralităţii. Nu apar nici Doina Butiurca (Introducere în estetica sacrului), Maria Mina-Rusu (Poetica sacrului) sau Constantin Jinga (Biblia şi sacrul în literatură), ceea ce-i complică autorului demersul, lăsându-l de unul singur într-o arie tematică practic inepuizabilă, în care – în treacăt fie spus – în Franţa s-a lucrat enorm şi sistematic (nu mai dau titluri...). E de remarcat, pe de altă parte, că Dna Ana Selejan, coordonatoarea tezei, nu e specialistă în domeniul pe care Cezar Boghici îl cercetează, ceea ce explică şi o masivă debalansare a multor analize înspre perioada de după 1945, când sacrul cade, în literatura română, sub ghilotina cenzurii ideologice şi politice, putându-se vorbi, cel mult, de o metafizică implicită, analogică, folclorizată, mimetică.

Strict tehnic, nici titlul cărţii nu este foarte scrupulos formulat, deşi putem accepta că ni se sugerează o identificare a sacralităţii în imaginar şi o analiză de ansamblu a întregului imaginar poetic românesc din secolul al xx-lea. În cele din urmă, m-am tot întrebat, citind cu interes cartea, de ce a preferat Cezar Boghici acest titlu în locul unuia care să trimită direct la ortodoxie, adică la tema pe care el, de fapt, o cercetează: teza se ocupă de incidenţele ortodoxismului în poezia românească din secolul al xx-lea, nu de sacru în general, ceea ce face ca şi blocurile religioase să fie aglutinate, ca şi cum totul ar curge în direcţia ortodoxiei, fără nuanţele diferenţiatoare de rigoare.

De pildă, în prima parte a celei de-a doua secţiuni, dedicată sacrului, sunt investigaţi foarte scrupulos – şi şcolăreşte... – Durkheim, Rudolf Otto, Caillois, Eliade şi inevitabilul Wunenburger, fără a se face distincţia dintre sacrul antropologic al majorităţii şi cel protestant al lui Otto, ca să nu mai vorbim de faptul că alte extensii sintactice ale domeniului – sacrul iudaic, de pildă, sau cel din sfera bizantinismului răsăritean – sunt lăsate deoparte, ca şi cum o acoladă generalizatoare ar explica totul. Vorbim – aşa cum autorul sugerează cu fineţe – despre două fenomene complementare, adică sacrul, pe de o parte, şi estetizarea lui, pe de alta, însă paradoxul teoretic al cărţii este că tocmai formele de estetizare răsăritene, din aria bizantinismului şi ale ortodoxiei, sunt analizate cel mai precar, esteticii icoanelor – de pildă – acordându-i-se doar câteva propoziţii de circumstanţă, în ciuda faptului că avem destule cărţi de specialitate traduse (Arta icoanei, a lui Evdokimov, de pildă), ca să nu mai vorbim de tratatele lui Vladimir Lossky (Introducere în teologia ortodoxă, respectiv Teologia mistică a Bisericii de Răsărit).

Nu vreau să sugerez că absenţa acestor volume este un păcat capital, însă, lucrare de doctorat fiind la bază, Sacrul şi imaginarul poetic românesc din secolul al xx-lea ar fi impus, poate, o documentare mai nuanţată. De pildă – îndeajuns de surprinzător... –, lipsesc din teză atât analiza micromonografică, sistematică a ortodoxismului românesc interbelic, în lipsa căreia reflexele poetice sunt mai greu de asimilat, cât şi inventarierea tematică a poeziei legionare, în care ocurenţele simbolice cercetate de autor (imaginea Tatălui Ceresc, a Îngerului, a lui Iisus şi a Maicii Domnului) apar în doze masive, uneori chiar excesive. Radu Gyr este analizat în repetate rânduri, dar cu preponderenţă ca martir al detenţiei: îndeajuns de ciudat şi de inexplicabil, autorul dă impresia că s-ar... teme de abordarea frontală a poeziei legionare, deşi în anul de graţie 2010 o asemenea prudenţă se cuvine să fie înlocuită cu detaşarea şi obiectivitatea, ambele ştiinţifice.

Procedural, autorul alege calea sintezei dificile, transmonografice, ceea ce este un bun câştigat al cărţii, însă, probabil, un sincretism metodologic l-ar fi ajutat mai bine, cu atât mai mult cu cât fiecare operă poetică reprezintă un univers aparte, cu o logică internă specifică. Adică, opţiunea de a structura partea analitică a cărţii pe ocurenţe sintetizatoare (imaginea Tatălui Ceresc, a Îngerului, a lui Iisus şi a Maicii Domnului la diferiţi poeţi români, de la Eminescu la Dorin Popa) se dovedeşte a fi, în cele din urmă, partea cea mai solidă a lucrării, însă ea ar fi trebuit combinată cu o schiţare a specificului fiecărui univers poetic în parte, fiindcă, altminteri, apar nivelări şi aglutinări axiologice nedorite. Am resimţit, în acest sens, o evidentă subvalorizare a lui Ioan Alexandru, însă foarte slab este analizat şi Blaga, care ar fi meritat, poate mai mult, în ciuda atacului lui Stăniloae, din 1942. Nu am înţeles absenţa inexplicabilă a Martei Petreu dintre optzecişti – nu numai la capitolul reprezentării Tatălui, fiindcă ne aflăm în preajma uneia dintre poeziile cele mai metafizice din toată gama optzecistă... –, însă sunt de bun augur recuperările lui Paul Emanuel sau Dan Damaschin, ultimul pe linia unui neoexpresionism cu irizări gotice, evident metafizice, despre care uită să se cam vorbească.

Nu înţeleg însă absenţa lui Aurel Pantea şi cea a lui Mircea Petean, pentru a ne limita la doi transilvăneni de marcă. E de precizat că Cezar Boghici este integral acaparat de valenţele pozitive ale sacrului, ceea ce înseamnă că, din start, nu e preocupat de satanism sau apostazie. Totuşi, atunci când vine vorba de îngeri, Lucifer e foarte greu de scos din ecuaţie; să respectăm totuşi premisele de lucru şi să-l lăsăm deoparte... Nu-mi pot explica însă absenţa unei legături structurale foarte profunde, de care criticii noştri s-au tot ocupat: de relaţia dintre creştinismul folcloric foarte blând, organicist şi reflexele sale poetice, vizibile mai ales în perioada de interdicţii de după 1945. Folclorul a constituit, atunci, pretextul perfect pentru introducerea în poezie a unei recuzite sacre, funcţionând totodată şi ca filtru de estetizare. I-aş mai reproşa autorului o prea pripită sete de generalizare, prin care nuanţele se estompează, într-o perioadă metodologică – dominată de studii culturale – în care tocmai nuanţele „fac muzica“, pentru a nu mai vorbi de „diferenţieri“. Astfel, în secţiunile teoretice ale cărţii iconoclasmul bizantin este expediat facil, nu se spune aproape nimic de neoplatonism, deşi, atunci când vorbeşti de genealogia culturală a „imaginii“, recursul la Platon şi la alexandrinizare s-ar fi impus, şi, în analiza diacronică a „canonului estetic“ creştin general, nu se pomeneşte nimic de Conciliul de la Trento, esenţial pentru replica dată aniconismului relativ de tip protestant. Să spunem că ezoterismul – şi estetizarea sa – reprezintă, în contextul tematic al cărţii, un domeniu marginal (expediat suveran...), însă nu-mi explic lectura unilaterală a lui Baudelaire, lăudat pentru... că-l „descoperă, după multe rătăciri, pe Dumnezeu“ (p. 25), dar nu şi pentru... Satan Trismegistos, din Florile Răului (horribile dictu!), ceea ce ar fi fost altceva...

Impetuozitatea îl caracterizează pe autor şi acolo unde o prudenţă minimă s-ar fi impus. De pildă, la pag. 31, el scrie: „Clasicismul marchează triumful inteligenţei, voinţei, ordinii. El e, prin urmare, depărtat de toate metafizicile“. Măcar Bossuet, sărac om al Bisericii, merita să scape de această anatemă (v. Gonzague Truc, Bossuet et le classicisme religieux, 1935), dar nu sunt convins că e adevărat nici pentru Corneille sau Racine, lucru de asemenea dovedit de cărţi franceze celebre. Unele citate sunt prea grăbite: dacă Vasile Alecsandri e „cel mai însemnat scriitor romantic“ (p. 20), ce ne facem cu Eminescu? Şi, dacă autorul tot îşi propune să inventarieze motive religioase coagulante din poezie (Tatăl, Iisus, Îngerul, Maica Domnului), de ce să nu ne oprim şi la grădină (hortus conclusus), unul dintre motivele religioase cele mai rezistente, măcar pentru faptul că reipostaziază o nostalgie a Paradisului?

În final, o concluzie şi un paradox:

1. cartea lui Cezar Boghici e cel mai chinuitor caz de eşec exemplar cu care m-am întâlnit în ultima vreme;

2. ... cu toate acestea, ea rămâne o lucrare de referinţă, pentru simplul fapt că sintetizează un domeniu pe care nimeni nu l-a investigat diacronic şi sistematic în exegeza românească.

 

Este însă o carte de la care porneşti, pentru a o corecta...

 

Ştefan Borbély

Poezie şi sacralitate (Cezar Boghici, Sacrul şi imaginarul poetic românesc din secolul al xx-lea, Sibiu: Ed. Psihomedia, 2010; prefaţă de Ovidiu Moceanu)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)