Gabriel Liiceanu sau universul elegant

 

Irina Petraş

  

Odată cu Uşa interzisă, Gabriel Liiceanu şi-a modificat modul de abordare a lumii. Până atunci, chiar şi în Jurnalul de la Păltiniş, se menţinuse în zona înaltă, rarefiată şi oarecum străină a lucrurilor mari. Tobă de carte, scria secondat de martori grei şi le urma paşii cu o privire aţintită şi lacomă, însă cuminte, fără a le contraria sistemul. Era, adică, un fizician lucrând după normele relativităţii lărgite, ondulându-şi geometric enunţul în funcţie de Gândirea pe care tocmai o frecventase conştiincios. Trecând pragul celor 50 de ani, se întoarce spre sine („Tot ce contează este să gândeşti pe cont propriu“) şi scrutează lumea lucrurilor mici, a interiorului său misterios şi neaşteptat de imprevizibil. Cu instrumentele mecanicii cuantice, descoperă forfota frenetică a unor euri puţin dispuse să asculte de sticloase legi eterne. Jurnalele sale (cel mai nou: Întâlnire cu un necunoscut, Bucureşti: Editura Humanitas, 2010, 372 de pagini) pot fi subsumate universului elegant al cercetătorilor fizicii moderne, cei care caută „legea totului“, sperând să împace ştiinţa străină acumulată din afară cu ştiinţa rebelă a fiinţei muritoare şi, da, necunoscute. Ceea ce atrage mai ales în paginile sale e dansul acesta al stringurilor, aş zice, surprinzător pentru sine şi pentru cititor, deopotrivă. Jocul infinitezimal al umorilor (câteodată negre şi „rele“), declaraţiile de autonomie ale unui trup în crepuscul, perversităţile minţii exersând uitări care s-o îmbrâncească cât mai aproape de adevărul propriu sunt ingrediente combinate cu o eleganţă alintată şi cu abia ţinută în frâu disperare. Fragmentul este calea aleasă şi nici nu putea fi alta. Doldora de corzi bulucite în căutarea unui sens unic şi împlinit, Liiceanu le înmănunchează într-o ordine aproximativă, volum după volum, cu răsuflarea tăiată, căci în orice clipă ele ar putea desena engrama ultimă, definitorie sau zădărnicia. Pentru Andrei Pleşu, cel din Jurnalul de la Tescani, 1993, fragmentul reflectă „procedura intimă a gândirii“. Gândim intermitent. Intermitenţa nu e numai „condiţia gândirii, dar şi igiena ei, ritmul ei real în planul omenescului“. Gabriel Liiceanu (Cearta cu filozofia, 1992) vorbeşte, apropo de scrierea filosofică adevărată, dar trimiţând, în fond, şi la orice scriere ivită dintr-un exerciţiu de luciditate, despre scris ca „diagramă a unei rătăciri în spaţiul gândirii: pentru că un gând nu se derulează niciodată într-o impecabilă linearitate“. Gândirea fiind fatal fragmentară, „singurul comportament onest“ rămâne: „a scrie fragmentar în orizontul unei singure idei“. Aş spune imediat că jurnalele sale respectă cerinţa orizontului unificator. Însemnările nu sunt niciodată fleacuri consemnate în dorul lelii, cum se întâmplă adesea să descoperi în presa literară ori chiar în volume întregi. Dimpotrivă, fiecare fragment conţine o didactică elegantă, are un rost şi un schepsis. O învăţătură care poate fi transmisă în formulări rafinate şi nu de puţine ori oraculare. Cel care se învaţă din fărâme, deprinzând Citirea în lucruri mărunte, presimte (şi pe urmele unui Dragomir, să zicem) că oricând se pot ivi, dacă nu încheieri rotunde, măcar reuniuni de sens („Scriu dintr-o anumită nevoie de coerenţă cu mine însumi“). Fragmentele sunt ordonate în perfectă stare de veghe („cei mai mulţi oameni folosesc cuvintele ca şi cum ar vorbi în somn. Doar puţini le folosesc treji fiind“). Aventura scrisului ca excavare este descrisă repetat cu o artă a suspansului bine stăpânită: „Faptul uluitor al scrisului este că el explicitează, articulând-o, o cunoaştere prealabilă (infinită) de care eu nu sunt conştient până în clipa scrisului“ (Uşa interzisă); „În fiecare dimineaţă îmi pândesc eul să văd în ce stare e şi încep cu el negocierile pentru ziua care e-n curs. De obicei, eu sunt cel care pierde“ (Întâlnire cu un necunoscut).

Parcurgând Întâlnirea… pagină după pagină, sunt tentată iarăşi să reţin, să transcriu, să „colportez“ urgent tot ce citesc, într-un simulacru de dialog liber, stârnită de zvonul de potenţialităţi al enunţurilor.

„Disciplina finitudinii“ – cea care îţi spune clipă de clipă că ai un timp limitat, că eşti vremelnic, descoperită în Uşa interzisă, capătă acum un plus de riguroasă concreteţe, dar şi o stranie seninătate: „Când capitalul nostru afectiv migrează către lumea celor morţi, argumentele noastre de a mai rămâne aici devin tot mai subţiri […] Pe nesimţite, începem să murim. Suntem «aşteptaţi»“. E vârsta la care cumpăna interioară poate fi/este desăvârşită. O parte din tine creşte în copiii tăi tineri şi puternici. Cealaltă parte e deja obosită de drum, apune dimpreună cu părinţii tăi. Moartea fiind o stare de spirit – nu o experienţă – şi tu fiind ceea ce te gândesc ceilalţi, cei legaţi prin sânge cu tine, vârsta de mijloc/de crepuscul seamănă cu o sfâşiere. Partea de moarte din tine creşte, însă nu macabru, nu înspăimântător. O mare tristeţe, dar şi o bogată seninătate, decurgând din „vina“ supravieţuitorului, a celui care ştie deja, te ajută să păstrezi echilibrul. Tulburătoare scena ultimelor clipe ale tatălui vegheat de un fiu deja părtaş al muritudinii.

Crepusculul, fie el al zilei ori al fiinţei, înfioară. E ceasul ambiguu, un între derealizând cadenţa calmă a trecerii. O conspiraţie a suprafeţelor amurgului lucrează misterios şi ameninţător, subminând încuibarea în sine a amintirilor, ba chiar şi „deschiderea luminătoare“ (heideggeriană) a omului ca singură fiinţă care poate să vadă cu ochii închişi, dar se teme de întuneric.

„Această carte este un Ersatz al cărţilor mele nescrise, o încercare disperată de a spune dintr-odată tot“; dar nu spune, desigur, căci „suntem singuri, zidiţi în nesinceritatea noastră. Nimeni nu poate mărturisi până la capăt“. Neputinţa nu e comandată doar de limitele cunoaşterii, ci şi de frâna estetică – sunt lucruri care, spuse, strică eleganţa discursului despre sine. Personaje privilegiate: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Tonul însuşi se schimbă când despre ei este vorba. Abia de îndrăznesc să interpretez, mulţumindu-mă să constat pur şi simplu o melodie aparte, pe corzi speciale, suspendată, pe cât de scoasă din lume, pe atât de obligată/datoare să revină într-un gest de răscumpărare filială. Ei şi alţi câţiva sunt martorii în numele cărora pătrund în carte şi câteva prea îngroşate descrieri de lume, ca şi cum Titivillus, diavolul copiştilor medievali, şi-ar fi vârât coada în tablou. Căci „oameni pociţi, mutilaţi, decăzuţi din specia umană“ au existat în şi sub toate vremurile, nu e monopolul comunismului, tot aşa cum nu doar el e „ciuma“ şi „crima universală la pândă“, iar ierarhiile omeneşti sunt mereu controversate. O ştie, de altminteri, căci spune la altă pagină: „Nu suntem niciodată atât de diferiţi încât să încetăm să fim asemănători“ şi „S-ar putea ca, deprimaţi de criza planetară care a început, oamenii să redescopere cultura, aşa cum am descoperit-o noi «în anii aceia», ca pe un colac de salvare, ca pe singurul mijloc de a evada dintr-o lume din ce în ce mai hidoasă“. Sau: „Istoria nu este o scuză pentru destinul nimănui; ea este destin. E fatalitate dobândită“.

Ici-colo, iuţi aparteuri despre credinţă, cea care pretinde că e pătrundere şi ştiinţă într-o zonă în care pătrunderea şi ştiinţa încetează: „m-am săturat până peste cap de intelectualii mistici autohtoni, păcătoşi patenţi care perorează despre lucruri înalte“.

Să mai reţin doar definirea istoriei culturii ca „memorie întreţinută“ şi precizarea: „Culturile minore sunt culturi fără comentatori“. Biografia începe când te (re)cunoaşte celălalt, credea Noica. De aici dorinţa de comunicare. Biografia se naşte dintr-o dorinţă de deschidere spre celălalt. Dar e de spus de îndată şi că dorinţa ta de deschidere se poate lovi de un zid, iar comentatorii culturii tale s-ar putea să nu aibă glasul destul de puternic. Nu neapărat din vina lor. Există la noi o anume crispare venind din obsesia culturii mici. Am numit-o discretă – gândindu-mă la o anume stare geopolitică asupra căreia nu prea avem putere –, nicidecum mică, fiindcă nu există culturi mici, fiecare trib, în cele din urmă, îşi are marea lui cultură care îl reprezintă şi îl slujeşte. Nouă nu ne-au murit lăudătorii, dar au ostenit să se tot lupte cu proasta noastră părere despre noi strigată pe toate drumurile.

 

Irina Petraş

Gabriel Liiceanu sau universul elegant (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Bucureşti: Editura Humanitas, 2010)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)