Sexualitate, academism şi spaţiu virtual

 

Ovidiu Pecican

 

Un autor nou – deşi, poate, vechi, cine ştie în lumea asta de măşti şi farse în care trăim şi unde numai James Bond îşi mai permite luxul un pic fanat de a-şi declina onest identitatea – şi-a făcut apariţia, aproape simultan, la o editură clujeană, Indigo, în 2008, şi la Humanitas, doi ani mai târziu, arborând numele sau pseudonimul de Maxim Crocer. Aproape simultan (mai exact: din 2007), spaţiul virtual înregistra blogul Maxim Crocer Jurnal, unde, începând cu data de 27 noiembrie, însemnările cu un aer kierkegaardian, dar cu un vocabular cărtărescian, sensibil la neologistică, au început să articuleze prima carte, nici până astăzi publicată altfel decât în lumea virtuală, pentru că, pur şi simplu, viaţa ca text continuă.

Se poate afirma deci despre această nouă prezenţă descinsă în literatura română că ar coborî direct din virtualul învolburat de bruiajele ştiute ale traiectoriilor vieţii obişnuite, de la explozia sociabilităţii, prin reţelele de socializare – care te târăsc aproape instantaneu în Colosseumul populat cu mulţimi urlând şi holbându-se isteric la tine (peep show maximal, neîntrerupt, care bate ideea televizionistă de real life show tip Big Brother) – şi până la vieţile paralele ieşite din spaţiul plutarhian al istoriei şi al ficţiunii, trăite ca atare, printr-o drapare voluntară ce aminteşte de schizofrenica scindare a personalităţii, în Second Life (tot în lumea virtuală). De aceea, mi se pare important să observ, înainte de orice, că până să debuteze cu două cărţulii provocatoare în linia unui discurs-excurs în lumea erotismului, Maxim Crocer şi-a relevat, întâi, personalitatea reflexivă, deşi anonimă, ruptă de orice context real, în interiorul computerului.

Fenomenul nu ar atrage atenţia dacă, în chiar aceste zile, cea mai de succes interpretă de muzică din Japonia nu ar fi ajuns o… hologramă. Numele ei de vedetă este Hatsune Miku şi „este un avatar digital creat de firma japoneză Crypton Future Media. Holograma poate fi cumpărată de către oricine şi programată să cânte orice melodie în calculatorul personal. Japoneza are 16 ani şi este pasionată de muzică, dar creatorii ei nu au oferit detalii despre personalitatea sa“ (Rol.ro, vineri, 12 noiembrie 2010). Ei bine, schimbând numele niponei cu cel de Maxim Crocer şi domeniul de referinţă muzical cu cel literar, celelalte lucruri consemnate aici par să se potrivească de minune cu cazul de faţă. Nu este lipsit de importanţă să se analizeze cum s-au obţinut efectul artistic şi impactul considerabil asupra publicului de această „inginerie“: „Crypton foloseşte voci înregistrate de actori, pe care mai apoi le prelucrează cu ajutorul softului Yamaha Vocaloid. Vocea lui Miku a fost creată cu mostre din vocea actriţei Saki Fujita. Cariera hologramei 3D a luat avânt, iar fanii se înghesuie să o vadă live, în concerte, exact ca pe un superstar. Miku are deja un fan club, o pagină pe Facebook şi propria casă de discuri. De asemenea, micuţa japoneză a apărut şi în programe anime din Japonia“ (ibidem).

Revenind la Maxim Crocer, a cărui prezenţă printre ceilalţi nu pare să fi fost consemnată nicăieri, de nicio sursă, cu excepţia literaturii pe care o produce, până când el va apărea în persoană printre cititorii lui, nimic nu mă împiedică să îl încadrez în rândul clonelor de tipul celor kierkegaardiene (Johannes Climacus, Victor Eremita, Johannes de Silentio, Constantin Constantius, „A“, „B“) sau al celor poetice care au intermediat între lume şi Fernando Pessoa (Chevalier de Pas, Dr. Pancrácio, David Merrick, Charles Robert Anon, Alexander Search, Alberto Caeiro, Álvaro de Campos şi Ricardo Reis, Antonio Mora, Claude Pasteur, Vicente Guedes, Gervasio Guedes, Jean-Méluret of Seoul, Rafael Baldaya, Barao de Teive, A. A. Crosse… şi tot aşa, până la al şaptezeci şi nouălea nume consemnat într-o listă reconstituită de heteronime de-ale poetului din Lisboa).

Desigur, intuiţia mea s-ar putea să dea greş, după cum, la fel de bine, se poate spune că numele nici nu contează cine ştie cât în discutarea calităţii estetice a unei producţii literare. Cu toate acestea, apariţia pe piaţa literară a unei opere presupune o dezvăluire de sine care, în unele circumstanţe – dacă nu în toate –, presupune şi o învăluire, măcar în convenţia unui ancadrament ficţional; ceea ce face importantă discuţia despre identitatea autorului şi împrejurările scrierii textului, chiar dacă se apelează în discutarea produsului la o convenţie critică ce preferă să nu uzeze de datele biografiei în explicarea sau tentativa de înţelegere a reuşitei sau eşecului literar.

În ordinea apariţiilor de până acum, aş înregistra pe seama lui Maxim Crocer cei trei ani de Jurnal (2007 – până astăzi, la http://maximcrocer.wordpress.com), Cavitatea (povestire, Cluj-Napoca: Ed. Indigo, 2008, 120 p. format mic) şi Amo(u)r (povestire, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2010, 174 format mic, cu ilustraţii de Felix Aftene).

După Felix Nicolau, Cavitatea este „un roman eseistic, care numai pare [subl. O. P.] şocant. […] Eseistica este, totuşi, uneori întreruptă de anecdotică. […] Vulgaritatea este inexistentă, perversiunea este mereu hermeneutizată, oarecum în tradiţia instaurată de Ruxandra Cesereanu, aş îndrăzni să zic“. Însă, continuă autorul, „întâmplările servesc doar ca motorină pentru avansarea eseului, atenţia nu merită focalizată asupra lor, ci asupra jaloanelor care constituie reperele ideaţiei“ (Luceafărul). Trebuie observat şi că aici fluxul narativ este contrastat de fişe clinice, procedeul amintind ca posibil model cele Şase maladii ale spirutului aparţinându-i lui C. Noica. De la o vreme însă, se produce metamorfoza, iar fişele devin scrisori adresate unor personalităţi ale artei contemporane, Pascal Bruckner şi Peter Greenaway. După cum se vede, recursul la formula literară a epistolarului –relansată cu succes la noi de G. Liiceanu, dar şi de Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler, ultimele mai apropiate de exerciţiul digresiv imaginar al lui Crocer – restaurează în drepturile lui dialogul inexistent în text, balansând tonul eseistic cu pretenţiile de naraţiune. Bine întâmpinat de Mihaela Ursa, Răzvan Petrescu şi semnalat şi de Alex. Ştefănescu, primul opuscul al lui Crocer nu a generat totuşi fervori deosebite. Pesemne fiindcă valul poliromilor nouăzecişti a ras caimacul temei erotice româneşti, fie şi la nivel de pluton, nu neapărat ca excelenţă individuală.

Amo(u)r este „un eseu rafinat şi fantezist despre erotism şi cerebralitatea acestei zone asociate, în genere, cu instinctele“ (Corso, 13 noiembrie 2010). În lectura unui alt blogger – perfect legitimă, de vreme ce se referă la opera unui coleg de formulă de expresie –, „o carte fin erotică: un tip îşi scoate din carne străbunica moartă – o cocotă franţuzoaică de lux –, o depune pe hârtie şi revarsă manieristic asupra ei toate obsesiile şi fanteziile sale sexuale. meta-sexualizează“ (autorul blogului Chestii livreşti, „pornache? sau fornicator?“, 1 iulie 2010). Dilema se instaurează, din nou, în toate drepturile: este vorba despre eseu sau roman? Elementele epice nelipsind, ele rămân, cu toate acestea, în echilibru cu procedurile unui alt tip de narativitate, să-i zicem eseistică, datorită laxităţii termenului. Într-un fel, noua croceriadă nu este decât o nouă reciclare a abordării scriptice de tipul celei practicate de Erasm din Rotterdam în Laus Stultitiae ori, poate, de Jean Anthelme Brillat-Savarin în Fiziologia gustului. Nu suntem, de fapt, departe nici de explorările – şi fizice, dar şi de şi pe hârtie – ale lui Sade, care însoţea emergenţa noilor geografii transcontinentale prin cea a spaţialităţii ascunse a trupului uman şi de interogaţia asupra plăcerii erotice. Este totuşi o altă vârstă a culturii, un alt context şi o altă identitate scriitoricească, iar locul unde Crocer se afirmă este România. Să nu se mire nimeni deci că cocoteria autohtonă este urmărită cu ochiul picantului Apollinaire, iar oedipianismul este ridicat la pătrat (obsesia se îndreaptă către bunică, nu către mamă, precum în teoria domnului Sigmund Vienezul). De citit neapărat; cu ochiul la ilustraţiile lui Felix Aftene.

     

Ovidiu Pecican

Sexualitate, academism şi spaţiu virtual [Maxim Crocer, Amo(u)r]

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)