Exigenţa lecturii

 

Iulian Boldea

  

Preocupat constant de istoria şi critica literară, atras însă, deopotrivă, de fenomenul teatral, Liviu Maliţa are toate atributele cărturarului ardelean: vocaţia răbdării, sagacitatea, acribia şi, nu în ultimul rând, dramul de ironie şi de spirit ludic ce relativizează adevărurile literaturii, redându-le un relief al firescului şi autenticului. Cartea sa din 1997, Eu, scriitorul, cu subtitlul Condiţia omului de litere din Ardeal între cele două războaie, este notabilă prin interesul constant pentru restituirea istorico-literară. Evident, un astfel de studiu ce-şi propune să determine statutul scriitorului ardelean îşi află relevanţa nu atât în formulări sintetice, şi ele prezente, cât în investigaţia particularului, în cercetarea sociologică, uneori chiar pur statistică, tocmai pentru a se încerca restaurarea unei imagini cât mai aproape de adevăr a epocii şi a personajelor ei. Istoricul literar se opreşte, mai întâi, asupra noţiunii de scriitor ardelean, punându-şi, în Precizări-le preliminare ale cărţii, câteva întrebări: sunt scriitori ardeleni doar cei născuţi în acest perimetru geografic sau şi cei născuţi aiurea, dar care au publicat în reviste din Transilvania? Răspunsul e de o tranşanţă lămuritoare: „Unii sunt ardeleni pentru că s-au născut aşa, alţii pentru că au ales să fie. Te poţi, aşadar, recomanda ardelean printr-un certificat de naştere (teritorial) sau printr-un act de adeziune spirituală“. Înainte de orice, autorul studiului îşi deconspiră intenţiile şi imperativele metodologice, mărturisind totodată şi limitele „autoimpuse“ ale demersului său:

 

Prezenta investigaţie este circumscrisă, iar limitele autoimpuse. Am încercat să reconstitui o imagine a scriitorului român din Ardealul interbelic, aşa cum se reflectă ea în propriile lui mărturii, culese, în principal, din marile reviste culturale ale vremii, cu predilecţie din cele apărute în Transilvania. Acest portret marcat subiectiv este doar parţial corectat prin confruntarea mărturiilor scriitorilor cu opinii diverse, ale omului politic, ale istoricului, ale sociologului, sau cu date statistice. Dificultatea selectării, clasificării şi verificării informaţiilor, mai ales în absenţa unei munci în echipă, a necesitat formularea unor restricţii. Cea mai gravă dintre ele ar putea fi eliminarea din discuţie a scriitorilor maghiari, germani etc. din motive ce ţin de necunoaşterea limbilor acestor literaturi. Am limitat demersul la scriitori de limbă română din Ardeal. Nereflectat în oglinzile paralele ale acestui spaţiu multicultural, portretul obţinut este inevitabil ciuntit.

 

Criteriul (unic) cu care operează autorul studiului e cel al originii sau al mediului (regiunii) de recrutare. Scriitorii sunt grupaţi de Liviu Maliţa în trei generaţii, „arbitrar delimitate: vechea generaţie (născută până la 1865), generaţia matură (născută între 1866 şi 1889) şi tânăra generaţie (născută după 1890)“. O altă precizare pe care o face autorul e că a aderat, în clasificările şi observaţiile sale, la o „perspectivă activistă“, înţelegând prin aceasta că au fost selectaţi acei scriitori de limbă română activi în intervalul 1919 şi 1940, publicând „cel puţin un volum“. Numărul scriitorilor inventariaţi este de 111, autorul recunoscând dificultatea strângerii unor informaţii despre anumiţi scriitori. Interesant îmi pare capitolul A fi scriitor, în care ni se spune că, în perioada interbelică, imaginea scriitorului „suferea de o percepţie inadecvată“, el neputând fi integrat într-o categorie socio-profesională bine bine definită sau localizat în „structura societăţii“. Câtă dreptate avea Rebreanu, de pildă, şi cât de actual sună spusele sale dintr-un răspuns la o anchetă:

 

Statul şi societatea românească n-au găsit încă modalitatea de a integra definitiv pe scriitor printre categoriile de cetăţeni cu stare certă ca scriitori. Un actor îşi poate exercita arta pe cheltuiala statului [...]. Numai scriitorul, ca scriitor, nu poate râvni de la stat nimic niciodată. Soarta scriitorului nu interesează pe nimeni, cu toate că de opera lui, cartea, profită permanent toată lumea şi în primul rând statul însuşi.

 

Inventariind destine scriitoriceşti, fixând şi descriind rolul scriitorului ardelean de expresie română în contextul societăţii epocii, Liviu Maliţa efectuează, prin câteva observaţii pertinente, şi racordul cu epoca postbelică:

 

Nu ne îndoim, astăzi, că epoca dintre cele două războaie mondiale a conferit scriitorului român profesionalism, grandoare şi măreţie. Tot ea a fost însă cea care a semănat (ne ferim parcă a o spune) germenele marilor căderi şi demisii morale, pregătind translaţia de la figura mitică, ideală a scriitorului, la figura sa demonică din perioada postbelică.

 

Eu, scriitorul e o carte care, după spusele lui Mircea Zaciu, „reînnoadă un fir al tradiţiei studiilor despre cultura şi literatura Transilvaniei“, o carte ce impune un cercetător atent, riguros, deloc afectat în aserţiunile sale sobre şi echilibrate, de o limpezime edificatoare.

În Alt Rebreanu (2000), autorul apelează la modalităţile şi metodele psihanalizei, căutând să clarifice unele dintre aspectele biografiei spirituale a lui Rebreanu, legate de relaţia dintre mamă şi fiu. Teza centrală a cărţii e cea a eliberării de modelul matern şi de pătrundere în „lumea bărbaţilor“. Identificarea unor aspecte, forme, manifestări ale feminităţii e realizată de autor cu minuţie, dar şi pe un ton apodictic, cum s-a mai observat, nu întotdeauna potrivit. Imaginea mamei este arhetipală, căpătând conotaţii ale centralităţii: „Mama devine un mare simbol central – termenul generic pentru un anumit tip de feminitate, în acelaşi timp posesivă şi ocrotitoare, protectoare. Ca şi viaţa însăşi!“. Pe de altă parte, criticul subliniază şi ambivalenţa identificărilor simbolice ale scriitorului ardelean, cu imaginea Tatălui, dar şi cu cea a Mamei: „Adevărata identificare, reală, intervenită la capătul unor dramatice experienţe iniţiatice, nu mai este unilaterală; ea înglobează într-o unitate şi sinteză veritabile atît figura tatălui, cît şi pe cea a mamei“.

Monografia Nicolae Breban (2001) radiografiază principalele dimensiuni ale universului epic al prozatorului, cu analize corecte şi motivate ale textelor sale fundamentale şi cu o situare în context bine argumentată. Interesante şi justificat comentate sunt inflexiunile dostoievskiene din proza lui Breban, pe care criticul le circumscrie într-o cadenţă măsurată, dar fermă a demonstraţiei, sau solitudinea esenţială sub semnul căreia stau unele personaje.

Teatrul românesc sub cenzura comunistă (2009) prezintă aspecte definitorii ale alcătuirii şi funcţionării cenzurii, ale acestui intrument de aservire şi pervertire a conştiinţelor, prin care autorităţile comuniste urmăreau transformarea artei, a literaturii, a teatrului, a culturii în general într-un insidios şi tenace aparat de propagandă. Liviu Maliţa întreprinde o analiză minuţioasă, documentată şi detaliată a organismelor cenzurii din sistemul teatrelor, de la Comitetul de lectură (care adesea provoacă dificultăţi în funcţionarea teatrelor, prin deciziile arbitrare, excesive care se luau, în încercarea de a se păstra „linia dorită de partid“), la Direcţia Generală a Teatrelor, organism care îndeplinea, pe lângă atribuţii de supervizare a altor organisme subordonate sau coordonate (printre care instituţia consilierului cultural judeţean, Comitetul de lectură şi Biroul repertoriilor), şi funcţii proprii. Liviu Maliţa înregistrează şi formele de rezistenţă, cele mai multe de natură mai degrabă involuntară, atitudinile nonconformiste, nonimplicarea sau duplicitatea unor autori. Partea a doua a cărţii, Instituţia cenzurii, înfăţişează aspecte şi detalii semnificative despre legislaţia cenzurii, despre organigramă, cenzori (recrutare, instrucţie, normă, sancţiuni, salarii şi recompense), despre metodologia cenzurii (cum se efectua cenzura: documentarea, referatul cenzorului, supralectura, referatele externe, decizia; rapoarte de intervenţie şi sesizări, preoceduri specifice de cenzură). Ultimul capitol din carte se referă la „pacienţii cenzurii“ (scriitori interzişi, recepţi, toleraţi), surprinşi într-o gamă largă de atitudini, de la „disponibilitatea spre compromis“ la gestul disident sau opozant (mai degrabă excepţii, cum se remarcă în carte).

Nu pot fi trecute cu vederea volumele de documente literare realizate de Liviu Maliţa (Dictionnaire des relations franco-roumains: Culture et francophonie; Viaţa teatrală în şi după comunism) şi ediţiile îngrijite (Ludovica Rebreanu, Adio pînă la a doua Venire, Cenzura în teatru: Documente sau Ceauşescu – critic literar). Prin sagacitatea analizelor şi rigoarea incursiunilor în trecutul literaturii române, Liviu Maliţa e unul dintre cei mai credibili istorici literari de astăzi. Cărţile sale dovedesc, dincolo de documentaţia vastă, perfect resorbită în detenta demonstraţiei, nerv şi plasticitate expresivă, precum şi o tensiune ideatică ce le conferă din plin girul autenticităţii, al unei exigenţe bine temperate a lecturii critice.

 

Iulian Boldea

Exigenţa lecturii (despre Liviu Maliţa)

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)