Cum a profeţit Silviu Brucan venirea lui Bogdan Suceavă?

 

Doru Pop

  

Faimosul oracol de la Dămăroaia a proclamat cândva că românilor le va lua două decenii pentru a înţelege democraţia. Nu ştiu dacă noi, ca popor, am reuşit să pricepem subtilităţile acestui concept atât de complex, complicat şi contorsionat, dar Bogdan Suceavă a reuşit ceva mult mai dificil în cel mai recent roman al său (Noaptea când cineva a murit pentru tine, Polirom, 2010). Autorul reuşeşte să surprindă un lucru esenţial despre noi ca indivizi, despre psyche-ul colectiv care s-a format în urma evenimentelor tragice de la sfârşitul lui Decembrie 1989 – faptul că ceea ce suntem azi este o consecinţă a ceea ce am fost în trecut. Trebuie să mărturisesc că scriu despre cartea lui Suceavă şi dintr-un impuls subiectiv, autobiografic. Personajul principal (care este Suceavă însuşi, suprapunerea de identităţi fiind aproape perfectă, eroul este student la Matematică, născut în 1969, elev la Câmpulung-Muscel, soldat la 0396 etc.) este prins de Revoluţia Română la numai câteva luni după eliberarea din armată. „Aşa am devenit ceea ce sunt“, spune personajul lui Suceavă, „răspunzând lumii de atunci“, iar această autodefinire m-a făcut să mă gândesc la o parafrază a deja celebrului citat al lui Flaubert. Personajul lui Suceavă sunt eu (şi el, Bodgan, fratele meu!).

Suceavă rămâne cu acest nou roman în acelaşi univers (imaginar) ca şi în Venea din timpul diez, totul are loc într-un Bucureşti aproape fantastic, cu o atmosferă suprarealistă, un Bucureşti „sluţit“, care este doar o fantomă a oraşului „luminilor“, un oraş pângărit de gloanţe şi îmbibat de mirosul Morţii, care se simte pretutindeni, nu doar din trupurile sutelor de morţi, ci şi din sufletul locuitorilor săi. Aceşti Bucureşti, spune autorul cu vocea personajului, „trebuie povestiţi aşa cum au fost, cu viscerele afară“.

Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, este un roman dublu articulat narativ. Pe de o parte, povestea principală acoperă o zi din viaţa eroului principal, zi care se încheie în noaptea fatidicei zile de 25 decembrie 1989. Pe acest palier, romanul are o structură aproape clasică, dispune de o unitate de timp şi spaţiu impecabil aleasă şi geometric construită. Istoria începe cu expunerea timpului („În dimineaţa de 25 decembrie 1989“), a locului („dinspre Piaţa Dorobanţi spre sud, spre Universitate“) şi a conflictului („ne transmiteau pe toţi la televizor, în direct pe toate canalele lumii“). Aparent, a scrie despre Revoluţia Română la 20 de ani după consumarea evenimentelor dramatice pare un gest de curaj literar, dar el este, mai degrabă, unul de maturizare personală.

Suceavă are capacitatea de a activa amintiri şi contexte care reprezintă surse pentru căutarea de sine şi pentru descoperirea identităţii (individuale sau de grup). Faptul că eroul lui Suceavă este fotograf amator, dar filmul său este distrus de un filtru „patriotic“ aflat în căutare de terorişti, face imposibilă recuperarea memoriei materiale, care este suplinită printr-un efort de recuperare mentală a unui moment altfel imposibil de capturat. Pentru el singura modalitate de a nu-şi pierde memoria (şi implicit identitatea) rămâne scrisul. Eroul însuşi mărturiseşte această pulsiune rememorativă: „dacă scap din nopţile acestea, trebuie să spun ceea ce am văzut“.

Dar de ce avem nevoie pentru a ne recupera identitatea şi memoria a ceea ce suntem? Unul dintre răspunsuri îl găsim în argumentele bunului doctor Freud. El explica în ultima carte publicată în timpul vieţii (Moise şi monoteismul), cum că uciderea tatălui reprezintă un episod traumatizant cu impact major asupra formării psihice a comunităţilor, iar identitatea de sine vine tocmai din „uciderea“ ritualică a identităţii Tatălui dominator. De fapt, în sens profund psihanalitic, fără a înţelege trauma care ne-a format, nu avem nicio şansă să ne recuperăm memoria (şi identitatea); or, trauma comunismului este echivalentă cu trauma personală a fiecăruia dintre cei care au trăit în epoca represiunii statului totalitar. A vorbi despre Revoluţia Română ca despre un eveniment traumatizant este posibil nu doar datorită numărului mare de morţi (peste 1.000), ci şi datorită finalului barbar al acesteia – uciderea aproape ritualică a fostului preşedinte sub privirea camerelor de filmat.

În mod clar, moartea cuplului matern-patern (Nicolae şi Elena Ceauşescu) echivalează cu un episod psihanalitic profund, care duce la o explicaţie psihoistorică a cărei validitate în contextul românesc s-a confirmat în ultimele două decenii. Se poate spune că vinovăţia uciderii lui Nicolae Ceauşescu (în mod similar cu uciderea lui Moise) a marcat şi va marca mult timp de acum înainte mentalul colectiv al poporului român. Noua Românie postdecembristă s-a definit prin uciderea „Tatălui“, ucidere care are consecinţe în planul dezvoltării noastre „normale“ ca grup social.

În planul poveştii, această traumă este regăsibilă în relaţia fiului cu tatăl, centrală în dezvoltarea naraţiunii – tatăl eroului pleacă de acasă în uniforma „gri-bleu“, tatăl care crede în „ordinea socială“, tatăl a cărui evocare aproape conduce la arestarea sa din pricina numelui său, unul dintre „revoluţionari“ spunându-i: „Eu ştiu că tatăl tău e acum la comanda miliţiei“, iar această acuzaţie este aproape similară cu o condamnare la moarte în acel context. Revoluţionarii (şi implicit cititorii) se întreabă pe bună dreptate de ce traversează fiul unui colonel de miliţie Bucureştiul aflat în focul Revoluţiei. Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de complicat. Aparent, el vrea să ajungă la Facultatea de Matematică pentru a se implica în organizarea Ligii Studenţilor. În fond, el se află în căutarea de sine, căutare care depinde de asumarea „numelui tatălui“. Episodul de legendă urbană, unde apare Andruţă Ceauşescu, părintele dictatorului, alcoolic şi declasat, face trimitere la această degradare a „numelui Tatălui“, profund lacaniană, este degradarea simbolică din pricina căreia fiul (şi fiii) nu îşi pot regăsi identitatea.

În fond, Tătucul este mortul care se substituie fiilor care îi doresc moartea. „Marele mort“ al nopţii este Ceauşescu, la a cărui moarte studenţii aflaţi în clădirea universităţii dansează frenetic. „Aş fi vrut să-mi spăl mâinile în sângele lui“, spune eroul lui Suceavă, dar fericirea din prima instanţă, entuziasmul malign în faţa vederii celor două cadavre, ritul macabru greu de înţeles pentru cineva care nu a trăit acele momente, se transformă în „primii zori fără Ceauşescu“, dimineaţă plină de vinovăţia unor fapte care nu au fost încă făcute, dar a căror pedeapsă a sosit deja. De fapt, fraza cu care se încheie cartea („Ce a luat Ceauşescu în mormânt cu el?“) ar trebui reformulată astfel: „Ce a lăsat Ceauşescu în urma lui?“.

Răspunsul îl găsim, împreună cu tânărul matematician (al lui) Suceavă, în comparaţia cu Bernhard Riemann, matematicianul care a petrecut, la rândul său, o noapte de gardă în Berlinul de vremea Revoluţiei de la 1848, moment când se pare că a pus fundamentele a ceea ce va deveni mai târziu teoria einsteiniană a relativităţii. Prezenţa lui Riemann în carte nu este întâmplătoare. Timpul, aşa cum e trăit de protagonistul cărţii, are limite extrem de laxe, amintirile pliindu-se peste acţiunile prezentului, iar personajele şi evenimentele suprapunându-se într-un ritm ameţitor. Întrebarea eroului lui Suceavă este, în fond, întrebarea fiecăruia dintre noi: putem controla ceva ce nu putem calcula? Putem să luăm în stăpânire destinele noastre, putem să alegem realitatea în care trăim şi, de fapt, cine creează această realitate?

Răspunsul se află în destinul lui Cristi, prietenul cel mai bun al protagonistului din timpul stagiului militar, care pierde admiterea „la douăzeci de sutimi“ şi pentru al cărui destin se simte responsabil povestitorul. Cristi este celălalt mort al nopţii fatidice. Această moarte provoacă suite de întrebări fără răspuns. Cu ce scop e totul? Care este finalitatea violenţei, a degradării umane, a pierderii de sine? Unul dintre camarazii de arme ai eroului răspunde acestei întrebări retorice: „Hai să-ţi spune eu ce este libertatea, măi fraiere! Libertatea e maica precistă a toate câte sunt, e ca un solo de chitară de Metallica“.

Dacă nu ar fi făcut Mitulescu Hârtia va fi albastră, cartea lui Suceavă putea să fie transpusă într-un scenariu cinematografic ce ar fi intrat direct printre subiectele „noului val“. Dar Noaptea când cineva... se asemănă cu Hârtia va fi albastră doar conjunctural, simplul fapt că ambele au loc în noaptea dinaintea Crăciunului, că tânărul (naratorul) făcuse parte din trupele de Securitate nu reduce conflictul interior. Chiar stilul lui Bogdan Suceavă este îmbibat de referinţe cinematografice: locotenentul trupei pare jucat de Sean Connery, un coleg de armată are mustăţile lui Freddy Mercury, personajele se mişcă de parcă ar juca „într-un film de Sergiu Nicolaescu“, militarii stau pe tancuri ca eroii din Cel bun, cel rău şi cel urât etc.

Dar mai important este că aici se construieşte al doilea palier narativ. Cartea este construită prin referinţe la experienţele de militar în armata României Socialiste, terist la trupele de securitate, unde cele nouă luni petrecute în sistemul cazon mioritic, din septembrie 1988 şi până în iulie 1989, aidoma lunilor necesare venirii pe lume, au provocat urme iremediabile. Trebuie spus că de la Anton Bacalbaşa nu s-au mai scris pagini atât de comice şi de profund svejkiene ca şi cele din romanul lui Suceavă (paraliteratura lui Radu Paraschivescu, Răcani, pifani şi veterani, nu poate intra în această discuţie). Suceavă face mai mult decât să portretizeze ofiţeri care dau comenzi absurde sau comice (capuladreapta), care fac controlul bagajelor şi trec la înlăturarea lui Brooke Shields din valizele de lemn, unde apar personaje ludice ca Sergentul Vulpe ori maiorul Paltin, considerat prea mic pentru a putea fi promovat, sau maiorul Dumitreana, care îi învaţă pe subordonaţii săi să realizeze bombe din borcanul cu marmeladă. Episoadele descrise, cum este una dintre situaţiile cele mai comice puse în ramă de Suceavă, în care soldaţii sunt convocaţi pentru a usca gazonul de pe stadionul Dinamo în mijlocul iernii şi, pentru că suprafaţa de joc nu se zvânta, comandanţii aduc un motor de avion cu reacţie pentru a obţine rezultatele dorite, cu un efect, evident, catastrofal, conturează o Românie profund malformată, una care în toamna anului 1989 părea scoasă din Toamna patriarhului, dar care astăzi pare o imitaţie a propriei sale urâţenii.

 

Doru Pop

Cum a profeţit Silviu Brucan venirea lui Bogdan Suceavă? (Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine)

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)