Jocuri literare cu puterea

  

Constantina Raveca Buleu

   

Colecţia „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom s-a îmbogăţit în 2010 cu noul roman al lui Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil: Roman în şase tablouri, postfaţat de Radu Aldulescu şi aşezat sub patronajul Comentariilor la Porfir ale lui Abélard. Acestei tutele îi răspunde un palier ideatic substanţial în roman, concentrat pe variaţiile şi efectele unei puteri maniheist concepute şi virtual ubicue, deoarece – aşa cum spune autorul – „Cât timp un singur fir de nisip/ Se va împotrivi deşertului,/ cât timp un singur strop de apă/ se va împotrivi mării,/ Fiii lui Satan vor stăpâni pământul...“ Romanul este traversat de scheme constructive duale, de perechi formate din elemente vizibile şi mecanisme obscure, din actori şi regizori de culise, din fenomene tangibile şi principii mistice, de jocul dintre aparenţe şi posibile scenarii oculte, care dau savoare discursului şi captivează atenţia cititorului.

Construit pe formula clasică a povestirii în ramă, fructificând intens vectorul expansiv al povestirii care generează altă povestire, romanul lui Nichita Danilov este, în primul rând, o perfectă ilustrare a obsesiei pentru naraţiune, implicaţiile metatextuale ocupând palierul programatic al unui roman care, dincolo de istoriile sale aglutinante, vorbeşte despre condiţia romancierului, explicit teoretizată în pasajele despre memorie, materia primă a artei sale, şi implicit resimţită în backgroundul entuziasmului gradual al povestirilor desfăşurate. Sensurile extensive alocate memoriei în poietica de coloratură mistică, transparentă în dialogul naratorului cu poetul Evgheni Lein, verifică această ipoteză. „Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât îmi aduc aminte de mai multe“ – afirmă acesta din urmă în primul dialog matinal de lângă Turnul Shelly din Galway. El adaugă la memoria propriilor experienţe memoria unor evenimente pe care nu le-a trăit nici măcar prin intermediul altor povestiri şi găseşte întregului fenomen o explicaţie în care se aglutinează psihologia abisală cu mitologia:

 

Cred că există unele momente când mintea noastră devine extrem de receptivă. Eu cred că suntem, sau, mai bine zis, am fost înzestraţi cu simţuri care pot accede la memoria ancestrală. Numai că civilizaţia ne-a anihilat aceste simţuri. Din când în când, anumiţi centri de pe scoarţa noastră cerebrală se trezesc la viaţă. Şi atunci se produce revelaţia. Comunicarea cu trecutul sau cu viitorul. Sau cu prezentul îndepărtat în spaţiu.

 

Subprodusul necesar al acestei memorii inflaţioniste este seria de povestiri, legate magic laolaltă de coincidenţe ancorate în memoria iniţială şi împărtăşite unui spirit înrudit, cunoscut graţie accesării memoriei universale, reflex al legii fizico-alchimice potrivit căreia nimic nu se pierde, totul se transformă, rememorarea luând, în acest caz, forma discursului romanesc. Spiritul înrudit este avatarul naratorial al poetului şi romancierului Nichita Danilov, despre care poetul-jurnalistul-povestitorul Lein deţine o cunoaştere biografică detaliată, demonstrativ etalată în relatarea euforicei intrări în Bahlui după o seară la Bolta Rece.  

În prima istorie povestită de Evgheni Lein, memoria ancestrală şi reflexul de conservare al materiei universale condiţionează comportamentul anghilelor din Cartea întâia: Androginii, creaturi în care moartea se depozitează numai pentru a se transfera ulterior vieţii, deoarece, hrăniţi cu cadavre, aceşti peşti devin hrană tămăduitoare pentru oameni. În acest cerc magic al vieţii şi al morţii, intervenţia puterii sovietice rămâne oarecum superficială, străină şi incongruentă cu o economie existenţială mai degrabă abisală, acţionând mecanic asupra unor destine individuale şi ignorând incomprehensibilul. Ceva mai accentuată, dar tot paralelă cu semnificaţiile spirituale, puterea acţionează în Sfârşitul androginilor şi anihilează secta eteroscopiţilor. Însă, dincolo de firul detectivist al povestirii, cu inserţii documentate de istorie şi dogmă, esenţială rămâne incursiunea intelectualist-spiritualistă a lui Lein şi (pseudo)ritualizarea actului narativ în dubletul pe care acesta îl formează cu naratorul. Cei doi se întâlnesc în fiecare dimineaţă la malul mării, în faţa turnului construit din maşini avariate, trec pe la statuia lui Joyce, lăsându-i uneori ofrande materiale, şi povestesc bând cafea sau alcool şi fumând ca şi cum din fumul trabucului şi al pipei s-ar materializa cuvintele. 

Conştient de faptul că viaţa este trăită pe fragmente, Evgheni Lein renunţă la a mai găsi concluzii integratoare la acest nivel şi recuperează prin exerciţiu intelectual vârfurile experienţiale relevante. Compensarea vine dinspre reflecţiile asupra lumii spirituale, teren pe care Lein apelează la Rudolf Steiner şi la C. G. Jung, convins fiind, ca şi ei de altfel, că simbolurile şi închipuirile nu sunt simple imagini, ci fac parte dintr-un „fond genetic“ universal, că „ceea ce se petrece aici pe plan fizic este de fapt un fel de proiectare, un fel de nuanţare a ceea ce se întâmplă în lumea spirituală“ (în termenii lui Steiner), că emergenţa arhetipurilor constituie o certitudine chiar şi într-o lume care a pierdut contactul cu transcendenţa.

Cartea a doua: Ambasadorul invizibil mizează pe jocul dintre puterea oficială şi puterea ocultă, cu toată gama de efecte paranoide şi de ipoteze care frizează teritoriul magiei. Fructificând experienţa diplomatică a lui Evgheni Lein, povestirea sporeşte gradul de senzaţional (deja prezent în primele două tablouri), mai întâi prin focalizarea asupra mediului panoptic al ambasadei, care reduce fiinţa la stadiul de cobai, pentru ca mai apoi să împingă lucrurile în sfera ocultului prin Vasilian Bantoş, şoferul ambasadei şi virtual „ambasador invizibil“, al cărui efort persuasiv sfârşeşte prin a-i induce lui Lein convingerea că disoluţia ambasadei se datorează sinuciderii sale bizare. Un alt „ambasador invizibil“ este Alexei (alias Lavinius din Cartea a treia: Sosiile), mesager mesianic al plicurilor galbene şi avatar autodeclarat al ţareviciului Alexei, ucis la Ekaterinburg, identitate deloc aleatorie (după cum arată partea a treia a romanului), Lavinius fiind arestat şi internat în copilărie nu atât pentru canibalism (practicat de comunitate sub imperiul foametei), cât pentru faptul că avea sub pernă o fotografie cu familia Romanov. În calitate de mesager pornit să salveze lumea, Alexei stăruie în distribuirea epistolelor, plicurile sale galbene ajungând la toate instanţele de putere, cu toate că el îşi imaginează că liderii lumii „fac avioane“ din scrisorile lui „şi le pasează unul altuia, aruncându-le pe fereastră... Elţîn i le aruncă lui Bill Clinton, iar Clinton, după ce se joacă cu ele, i le expediază lui Elţîn înapoi peste ocean. Astfel se desfăşoară dialogul la cel mai înalt nivel“.

Desfăcut, un asemenea plic galben conţine un manuscris cu titlul O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Romanovilor (închis într-o sticlă şi trimis, poate, în final, spre puterea opusă simbolic, spre America, acel „monstru ce poate înghiţi orice...“), un savuros pseudojurnal al zilei de 17 iulie 1918, în care reflecţiile lui Lenin sunt ritualic întărite de o voce care spune: „Eu, Alexei, eram acolo...“ Mai mult martor decât fantomă eficientă, Alexei are acces la forul interior al lui Lenin, la aglutinarea de preocupări mărunte, obsesii ideologice, strategii politice şi propagandistice, lecţii de putere, slăbiciuni erotice, angoase vag religioase şi impulsuri sadice care se încrucişează în mintea acestuia imediat după executarea familiei ţarului. Romancierul învăluie întregul pseudojurnal într-un climat ludic rafinat, rezultat al glisării dintre realitate, absurd şi imaginar.

Intensificând absurdul diseminat într-un imens labirint ludic, Cartea a treia: Sosiile rămâne concentrată pe scena puterii. Lecţiile de conduită politică eficientă date de preşedintele Letinski consilierului său Kuky Kuzin degenerează bahic într-un metateatru halucinant, în care acomodarea cu puterea are loc graţie spectacolului celor 999 de sosii (răsturnat ar fi 666!) ale unor personalităţi accentuate din istoria lumii (Shakespeare, Ivan cel Groaznic, Ceauşescu, Tolstoi, Cervantes, Kant, Moise etc).   

„Nu poţi să povesteşti la rece totul – precizează Lein. Te transpui. Şi în momentul când te transpui, o parte din propriile experienţe, cu sau fără voia ta, se transferă în poveste...“ La extrem, în siajul unei gândiri de extracţie nietzscheană, puterea ocultă supremă apare ca fiind romancierul însuşi, în calitatea sa de instanţă creatoare, pradă unui instinct ludic dezlănţuit gradual. În această logică, ecuaţia dihotomică din roman translează dincolo de perimetrul strict narativ, descriind maniheismul dintre romancier şi lumile create de el ca interfaţă. 

 

Constantina Raveca Buleu

Jocuri literare cu puterea (Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil: Roman în şase tablouri)

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)