Mirea Eliade – în lumea viselor

 

Mircea Handoca

 

Visele fac parte, alături de mituri, rituri şi simboluri, dintre cuvintele-cheie ale operei lui Mircea Eliade. În 1957 apărea la Editura Gallimard cartea sa Mituri, vise şi mistere. Cu câteva decenii în urmă publicase mai multe eseuri, comentând drama lui Calderón de la Barca, Viaţa este vis, şi antologia cu aceeaşi temă a scriitorului italian Arturo Farinelli.1 Povestirea unor vise şi uneori explicarea lor se află în paginile memorialistice (Şantier, Jurnal I şi II), Jurnalul portughez şi Jurnalul inedit. Este vorba de visele propriu-zise, nocturne, precum şi de cele în stare de veghe (ręve éveillé).

            Prima relatare, de la Calcutta, e datată ianuarie 1929:

 

            „Mă deşteaptă servitorul din acel fericit vis care dura de câteva ceasuri... Mă visam împreună cu R[ica] amanţi...“

 

            „Visul de astă-noapte. A durat mult timp. R. se căsătorise, iar eu am asistat la slujba din biserică şi i-am felicitat pe ea şi pe mire. Am visat, apoi, că eram prieteni. După cununie i-am întovărăşit acasă. Sărăcie, mizerie cumplită, cu părinţi bătrâni şi neputincioşi.

            Luându-mi baia de dimineaţă meditam zâmbind asupra eventualelor semnificaţii.“2

 

Ar fi fost posibil să fie uitată cea dintâi iubire, rămasă în ţară? Ca oricărui îndrăgostit, încă de la început, fata i-a părut frumoasă şi enigmatică. Era unică în felul ei şi nu semăna cu niciuna dintre fetele cunoscute până atunci. „Avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul de personaj de roman englez.

            Îmi dădeam seama că sunt îndrăgostit şi, fără îndoială, R. ghicise aceasta poate chiar înaintea mea.“3

            Cu câteva zile înainte de plecarea în India, Eliade încheiase redactarea definitivă a romanului Gaudeamus. În final îşi imaginase nunta fetei. În realitate, Rica – numită profesoară la Strehaia – se logodise cu un ofiţer de marină. Totuşi continua să-l iubească pe Mircea, sperând că acesta n-o va părăsi. Departe de fiinţa dragă, eroul nostru şi-o doreşte alături. Doar visul i-ar fi putut-o aduce.

            În acest caz, suntem de acord cu interpretarea lui Freud, că visul ar fi împlinirea unei dorinţe refulate.

            În lunile următoare, insistenţele Ricăi devin agasante. Destinatarul începe să-şi dea seama de situaţia reală. Recitind misivele primite, nu poate fi de acord cu banalităţile şi lamentările lacrimogene şi scrie, propria manu, pe una dintre epistolele primite:

 

            „De ce mi-au căzut în mână paginile acestea? Sunt de o mediocritate înspăimîntătoare. Cum le-am putut suporta? Dar poate nu le-am suportat niciodată. Vezi caietul meu de note noi asupra Ricăi. Adevărul e că stupiditatea feminină e atât de vastă încât nu poate să nu ajungă fermecătoare“.4

 

Adnotarea e datată: „Calcutta, 25 iulie 1929“. Nu apăruse încă Maitreyi!

            Tulburătoarea poveste de dragoste dintre doctorandul lui Dasgupta şi fata acestuia nu mai e un fapt cunoscut într-un cerc restrâns. Au aflat de ea sute de mii (milioane?) de oameni din Europa, Asia şi America, citind două capodopere: Maitreyi de Mircea Eliade (1933) şi replica partenerei, romanul Dragostea nu moare, scris iniţial în bengaleză şi tradus (de autoare), în 1976, în engleză.

            Jurnalul parizian revine la marea pasiune de mai multe ori: în gânduri, amintiri, vise şi epistole. Apariţia versiunii italiene a cărţii lui Eliade (Passione a Calcutta) e un prilej de a se gândi la ea şi de a face următoarea însemnare, la 10 mai 1946:

 

            „Mă întreb ce mai face, ce mai gândeşte Maitreyi. Dasgupta a divorţat, s-a reînsurat cu o tinerică, s-a stabilit în Anglia şi poate, la ora asta, Maitreyi este o mare scriitoare bengaleză. Oare dragostea noastră n-a avut nicio influenţă asupra destinului fiecăruia? Dar acum, toate lucrurile astea îmi par «istorie». Nu mai pot fi reîncepute. Nu mai pot fi aproape nici retrăite“.

 

Şi totuşi, gândurile vin singure, mereu, mereu: în februarie 1949, în mai 1952, în septembrie 1954.

            La 21 februarie 1949: „Un vis de acum vreo zece zile, cînd pentru prima oară de 16-17 ani am visat-o lung pe Maitreyi. Azi-noapte o întâlnesc din nou. Imposibil să-mi amintesc acum amănunte. Dar azi-dimineaţă m-am deşteptat plin de amintirea lor, şi oarecum fericit“.

            În anul următor îl va cunoaşte pe Jung la Ascona şi vor discuta împreună despre interpretarea viselor. Sigur că, în timpul convorbirilor, lui Eliade i-au revenit în minte, cel puţin pentru o clipă, cele două... reîntâlniri cu fiinţa dragă. În această convorbire, psihologul elveţian şi-a dezvoltat teoria că visul este „autoprezentarea spontană şi simbolică a situaţiei actuale a inconştientului“.

            Lucrurile nu se opresc aici. La 16 septembrie 1954, căpitanul unui vapor îi relatează că, în anul precedent, s-a întâlnit la Paris cu o pereche indiană.

 

            „Aflând că e român, femeia s-a emoţionat şi l-a întrebat dacă ştie cumva de mine. I-a spus că am locuit la ei, la Calcutta, acum foarte mulţi ani. I-a dat o scrisoare să mi-o predea. E de la Maitreyi. Iat-o: «10.09.1953. Dragul meu Mircea Eliade. Am venit în Europa pentru trei luni. Am întîlnit un domn român, care mi-a spus că ştie adresa ta. Voiam foarte mult să te văd, dar din păcate, eşti plecat în Elveţia. Domnul m-a rugat să mai stau încă trei zile, dar mi-am luat bilete şi am făcut toate aranjamentele acolo şi, mai mult, nu ştiu dacă vrei sau dacă vei crede că este o pierdere de timp şi mi-e teamă, dacă eşti sau nu, acelaşi Eliade care a stat cu noi la Calcutta. Dacă eşti acelaşi, te rog să-mi scrii la adresa de mai sus. Vom veni în Olanda la sfârşitul lui septembrie şi am putea veni să te vedem, sau, dacă nu va fi posibil, poţi să ne vezi, sau în Elveţia sau undeva, în sudul Franţei. Vreau foarte mult să te văd – au trecut 23 de ani. Am doi copii, soţul meu este doctor în chimie. Aştept cu nerăbdare să te întâlnesc, nu este vorba de curiozitate. Voi fi tare bucuroasă să te văd. Toate cele bune, a ta Maitreyi Devi, fiica doctorului S. N. Dasgupta».“

 

Pagina Jurnalului continuă cu comentariul lui Eliade:

 

            „23 de ani. Cred că am văzut-o ultima oară în noaptea de 17 spre 18 septembrie 1930. Dacă aş reciti Maitreyi, aş retrăi, clipă cu clipă acele zile fără nume. 23 de ani – exact jumătate din viaţa mea. Am 46 de ani de când m-am născut, şi până la ultima noastră întâlnire a trecut tot atât cât a trecut de atunci şi până astăzi. Cum aş putea-o revedea, acum, că a apărut La nuit bengali, că acel căpitan român a aflat că am scris un roman care se intitulează Maitreyi? Acum înţeleg de ce cartea, deşi a avut succes în Franţa, nu s-a tradus în englezeşte: pentru că Maitreyi nu numai că trăia, aşa cum am simţit întotdeauna că trăieşte, dar pentru că destinul o aducea în 1953 în Europa, nu ar fi putut citi povestea noastră tipărită în zeci şi zeci de mii de exemplare. Nu îndrăznesc să dau ochii cu ea. Am adresa ei de la Calcutta. Îi voi scrie mai târziu“.

 

Nu i-a mai scris însă! Zarurile fuseseră aruncate la 9 ianuarie 1950, când se căsătorise cu Christinel.

            O vom vedea pe Maitreyi venind ea la Profesorul de la Chicago, în aprilie 1973.

            Nina îi apare pentru prima oară în vis la 29 decembrie 1944, în ziua parastasului – 40 de zile după moarte. Cu acest prilej şi-a amintit momente triste din ultimele opt luni de viaţă ale soţiei sale:

 

            „Ziua de astăzi am petrecut-o luptând să nu plâng de disperare. Îmi treceau din nou prin faţa ochilor nu scenele de fericire şi dragoste din ultimii unsprezece ani, ca până acum, ci frânturi din ultimele ei săptămâni, lupta ei admirabilă cu suferinţele, tăria şi încrederea ei, răbdarea ei îngerească, voinţa ei de oţel“.5

 

Nu şi-au găsit locul în escapadele onirice femeile cu un loc vremelnic în viaţa protagonistului: Jenny, violoncelista, în a cărei intimitate a fost câteva luni în sihăstria din Himalaya; Ruth, cu îmbrăţişările ei pătimaşe, în pensiunea Dnei Peris din Calcutta; belferiţa ce i-a făcut avansuri în Cartierul Latin; balerina alături de care a rămas până în zori într-un sordid hotel parizian. S-ar putea ca unele hetaire să-şi fi găsit locul în caietele cu destinaţie specială, ce s-au rătăcit printre manuscrisele păstrate în fondul special al Bibliotecii Regenstein a Universităţii din Chicago.

            În Jurnalul inedit a menţionat doar un curios şi absurd vis, datat 30 iulie 1964:

 

            „Gabrielle d’Annunzio îmi propune o «damă bine». Accept şi mă culc cu ea. A doua zi, d’Annunzio vine să mă vadă; îmi spune că trebuie să plătesc, dar nu ei, ci lui. Cât? întreb. 20 de ţechini – îmi spune... un ţechin valorează 5 dolari.

            În vis eram furios că mă lăsasem antrenat de «Poet» în această aventură stupidă. (Nu-mi aminteam nimic despre «dama bine» care mă costase 100 de dolari)...“

 

Numele lui d’Annunzio a apărut în vis probabil pentru reputaţia lui de Don Juan. Gurile rele spuneau că nici Eliade nu ar fi fost străin de un „prestigiu“ asemănător. Dar de ce poetul italian joacă rolul de proxenet – nu înţelegem!

            În anii exilului parizian, legăturile cu ţara natală erau rupte. Nu i se publicau cărţile şi nu era permis ca numele lui să figureze în ziare sau reviste. Imediat după 23 august 1944, se dezlănţuise o campanie furibundă împotriva sa. În aceste împrejurări, uneori nu-şi mai aminteşte conţinutul visului, ci numai durerea pe care a resimţit-o:

 

„31 august 1946

            Din nou acel vis straniu, din care nu-mi pot reaminti nimic altceva în afară de o strivitoare tristeţe revelată atât de total încât, în adâncimile somnului, fiinţa mea întreagă părea istovită de plâns“.6

 

Visul groaznic din 19 noiembrie 1946 va fi reţinut în zori. Se făcea că urca pe un deal pietros înconjurat de apă. Peste tot se aflau şerpi. Este muşcat de o viperă. După ce prietenii din preajmă consideră că va muri, se trezeşte „fără spaimă, fără dureri“.

            Să nu fie acest vis în legătură cu atacurile defăimătoare reluate de Oscar Lemnaru?

 

            „Ar trebui să i se ceară socoteală pentru atâtea idei pe care le-a pus în circulaţie, pentru atâtea erori pe care le-a lăudat, pentru atâţia prozeliţi al căror spirit obscur a fost dinamizat de scrisul necontestatului «şef al generaţiei sale».“7

 

Preocupările balzaciene din vara şi toamna anului 1947 (lecturi, comentarii, vizita la casa memorială, redactarea unei vieţi a scriitorului francez) îşi vor găsi şi ele reflectarea în lumea onirică:

 

„28 august 1947

            Visam către dimineaţă că devenisem din nou balzacian şi mă aflat în librăria din Rue Bonaparte, în faţa căreia de multe ori mă opream admirând volumele de şi despre Balzac expuse în vitrine...

            M-am deşteptat cu o poftă nebună de a citi Le cousin Bette şi cu amintiri despre Mihail Sebastian, căruia atâţia ani încercasem să-i insuflu pasiunea balzaciană, ca să aud că devenise balzacian în ultimii lui ani de viaţă“.8

 

La 31 martie 1948 a avut un vis ciudat. Era

 

„într-un salon de la începutul secolului trecut, undeva în Moldova. Aflându-se că sunt scriitor, se apropie de mine un locotenent şi mi se prezintă:

            – Alexandru Donici.

            – Poetul? întreb eu emoţionat...

            – Chiar el! Îmi arată un volum manuscris şi apoi alte ediţii ulterioare din operele lui.

            – Am scris versuri 10 ani înainte de naşterea lui Eminescu, îmi spune...

            Nu ştiu prin ce miracol încep să fac o călătorie în timp şi oarecum în spaţiu. Mă aflu în 1920 la Iaşi, apoi în Basarabia. Trebuie să înaintez mai mult, îmi spun. Să trec pe la Cristineşti, să văd pe Hasdeu. Ajung pe la 1900. Hasdeu era la Bucureşti bătrân. Cobor mereu mai adânc în timp (dar şi în spaţiu) cu Al. Donici lângă mine. 1880, 1850.

            Începuturile literaturii române. Ce formidabil salt am făcut, în mai puţin de o sută de ani! exclam eu. Donici mă priveşte adânc.

            – Dar e nevoie de Dvs., tinerii, să ne duceţi mai departe opera – spune el.

            Un răspuns dur, dat de peste alte vremuri nostalgiilor mele himalaiene“.

 

Comentatorul propriei „visătorii“ crede că preocupările sale indianistice (lectura unor texte tantrice) l-au îndepărtat de literatura română. Aceasta ar fi cauza declanşării plăsmuirii nocturne. În paranteză fie spus, documentarea „ficţiunii e ireproşabilă. Datele şi faptele corespund realităţii“.

            După întâlnirea cu Donici, paralel cu studiile de istoria religiilor şi orientalistică, Eliade redactează două eseuri despre Nicolae Iorga şi Sextil Puşcariu şi începe pregătirea primului număr al revistei Luceafărul.

            În următoarele trei decenii, Profesorul de la Chicago relatează câteva zeci de vise, dintre care selectăm o mică parte. Majorităţii lor – fie că sunt verosimile sau fantasmagorice – li se potriveşte caracterizarea lui Nietzsche: „Fiinţa noastră cea mai intimă, străfundul ce ne este comun tuturor – trăieşte visul cu voluptate şi cu sentimentul unei plăceri necesare“.

            Din când în când, Eliade primeşte „vizite“: Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian.

            În timpul scrierii Amintirilor i se pun întrebări (în vis) despre cursul ţinut la Universitatea din Bucureşti, despre romane şi lucrările de orientalistică (2 august 1962). Într-o casă necunoscută dintr-un oraş de munte are surpriza să-şi întâlnească propria familie:

 

„29 ianuarie 1961

            Regăsesc acolo pe nenea Mitache – deşi era foarte schimbat şi emoţionat – îi sărut mâna, apoi îl îmbrăţişez. Îmi arată pe mătuşa Didina, dar parcă era o imensă fotografie, mărime naturală – de sticlă. Mă apropii de ea, îi vorbesc – sărut sticla, dar nu răspunde şi nici nu arată că mă recunoaşte sau că e într-adevăr vie, «normală», inteligentă. Cineva îmi spune că este aşa pentru că a murit de mult, s-a depărtat de mult de mine“.

 

În afara ciudăţeniilor visului, reţinem obiceiul sărutării mâinii bărbaţilor – în semn de respect (chiar dacă unchiul Mitache îi era confident şi îl ajutase să plece în India).

            Dispariţia propriei biblioteci din ţară îl obsedează. Îndurerat, îşi clamează deznădejdea:

 

„20 octombrie 1961

            Din nou visul acela atroce pe care l-am visat de câteva ori anul acesta, dar pe care-l cunosc de câţiva ani. De fiecare dată mici, dar semnificative variante. Ultima oară (august?) se făcea că mă întorsesem acasă şi intram în biblioteca mea (nu era cea din strada Palade, nici strada Melodiei – şi totuşi era a mea).

            Încep să privesc rafturile şi descopăr repede goluri. Cu cât privesc mai îndeaproape, cu atât îmi dau seama că biblioteca fusese jefuită, redusă la a zecea parte. O imensă tristeţe, înţelegând că fratele meu, Nicu, vânduse cărţile în timpul absenţei mele (India, Portugalia, Franţa).

            Azi-noapte mă revăd din nou în faţa rafturilor aproape goale. Mă trezesc cu o teribilă tristeţe...

            Peste trei ani se repetă acelaşi scenariu. Lucrurile devin mai palpitante, deoarece a intervenit şi o complicaţie... sentimentală“.

 

„8 ianuarie 1964

            Fac curte unei tinere (pare orientală, japoneză). Mirat de succesul meu, fata mă invită la ea acasă. Pătrundem într-o odaie, un fel de anticameră – cu o uşă în faţă şi alte două la dreapta şi la stânga. Fata mă îndeamnă să intru în camera din faţa mea, să mă dezbrac, iar ea trece într-una din odăile alăturate.

            Intru: o cameră imensă, cu multe biblioteci. Privesc şi descopăr că sunt cărţi de-ale mele, din biblioteca de la Bucureşti. Cu cât cercetez rafturile cu mai multă atenţie, cu atât sunt mai fericit: cărţi indiene, italiene etc. – şi toate din biblioteca mea. Îmi spuneam, probabil, că au fost furate şi vândute persoanei care locuieşte în această casă. Dar sunt dispus să le răscumpăr. Nu mai ştiu ce a urmat. Fata mă aştepta în odaia alăturată, dar eu continuam să descopăr, fascinat, titlurile cărţilor mele, pe care nu le mai privisem din vara 1942.“

 

Cadrul unor vise pare desprins din nuvelistica fantastică eliadescă. Dau un singur exemplu:

 

„25 octombrie 1959

            Urmăream cum se coboară pe cer o lună verde-aurie, foarte frumoasă, aproape plină. Dar când a fost să apună, n-a dispărut, coborând sub orizont (aşa cum dispare soarele la asfinţit), ci a intrat în pământ.

            Nu ştiu cum s-a făcut de eram şi eu acolo, chiar pe locul unde intrase luna sub pământ. Se vedea foarte bine, pentru că pământul părea acum translucid. Luna se afla la câteva palme sub pământ. Am dat la o parte cu piciorul praful, ca s-o pot vedea mai bine...“

 

Se pare că visul nu e o bagatelă, un fapt divers, mai ales atunci când subiectul îi atribuie o semnificaţie existenţială, când îi lămureşte o problemă majoră.

            Într-o discuţie cu prietenii la Paris, Eliade îşi aduce deodată aminte de un vis din urmă cu 30 de ani:

 

„20 iulie 1961

            Iarna 1930-’31, când mă aflam la Rishikesh, mă văd coborând în vis către Gange, unde mă aştepta barca bine ştiută, care trebuia să mă treacă pe celălalt mal, dar odată ajuns în barcă n-o mai recunosc. E mult mai mare decât în realitate şi, lipită de ea, o altă ambarcaţie, pe care n-o zărisem de la început, a cărei formă şi holecţie nu le desluşeam. Aproape fără să-mi dau seama, trec din barcă în această ambarcaţiune misterioasă. Şi deodată înţeleg. Totul devine de o claritate şi o simplitate extraordinară. Totul: viaţa, moartea, sensul existenţei. Dar mai puternică chiar decât această revelaţie, surpriza mea: cum de nimeni pe pământ n-a înţeles încă lucrul acesta, atât de extraordinar de simplu? Moartea, asta era ceva extraordinar de simplu şi evident. Îmi spuneam plimbându-mă în ambarcaţie: este de necrezut că n-a văzut încă nimeni, când lucrul este atât de evident... Şi deodată sentimentul că mi s-a transmis un mesagiu, că trebuie să ţin bine minte în ce constă evidenţa şi simplicitatea stării de dincolo de moarte, ca să-l comunic oamenilor. M-am trezit în Kutiarul meu cu această hotărâre în minte: nu cumva să uit ce-am văzut! Şi într-o fracţiune de secundă am uitat.

            Mai povestesc şi visul pe care l-am avut la vreo zece zile după moartea lui Nae Ionescu. Îl văd intrând la mine în odaie, zâmbind. Cu mâna pe clanţă îmi spune: Uite, Mircea, toată taina asta este: deschizi o uşă şi treci dincolo...“

 

În afara viselor nocturne, menţionez şi pe cele cu ochii deschişi. Două dintre „vedeniile“ din stare de veghe sunt de o deosebită pregnanţă.

            Prima dintre ele a avut loc la Ascona, în urma unei conferinţe ţinute de Eliade. Timp de jumătate de oră, straniile imagini se succedau vertiginos, împotriva voinţei sale...

 

            „Mă vedeam deodată vorbind sanscrita şi incapabil să vorbesc altceva. Vedeam ce se întâmplă în jurul meu; Christinel şi ceilalţi «afolaţi», Jung interesat etc. Trece o zi, trec două. Eu lepăd hainele, rămân aproape gol, şi mă instalez în chip de sihastru indian la marginea lacului. Nu mâncam decât un pumn de orez (aluzie la conferinţa mea: acel naga, care nu mănâncă decât un pumn de orez şi nu dormea aproape toată noaptea, şi totuşi avea un trup perfect atletic) şi nu dorm. Jung îl cheamă pe indianistul Abegg, cu care izbutesc în sfârşit să mă înţeleg, căci vorbea puţin sanscrita. Îi spun că mă numesc Narada (povestisem mitul lui Narada în conferinţa mea). Văd cum devine Ascona centrul atenţiei universale: mii de gazetari, de cinematografişti etc. Poliţia care păzeşte Casa Gabrielle. Dezolarea Christinei şi a prietenilor. Vine cu avionul Tucci, apoi Dasgupta, foarte mândru că am fost elevul lui şi că devenisem celebru. Uneori, umblu pe apă ca pe pământ. Fac şi alte «miracole» yogice (aprind focul cu un gest, mă urc pe o frânghie şi dispar, apoi zbor prin aer etc.). Biserica începe să se neliniştească de «cazul» meu. Nu recunosc pe nimeni. Trăiesc ca un perfect yoghin pe malul lacului. În discuţiile cu Dasgupta mă plâng că nu ştiu prin ce catastrofă am ajuns să nu dorm, să nu mănânc. Şi, după cincisprezece zile adorm – şi mă trezesc brusc, căutând-o pe Christinel şi foarte stânjenit că întârziasem de la conferinţa lui Jung (care avea loc mâine).“9

           

Iată acum împrejurările apariţiei celei de-a doua visătorii:

            În noaptea de 21 februarie 1955, eroul nostru se trezeşte brusc de mirosul sinistru al negului pe care-l avea la subţioara dreaptă. Puroiul, amestecat cu sânge şi miros de cadavru, îi provoacă o teribilă insomnie. Gândul la moarte nu îl părăseşte multă vreme. I se face operaţia şi timp de o săptămână aşteaptă rezultatul biopsiei. După ce află că nu are cancer, într-o după-amiază are un lung şi extraordinar vis în stare de veghe:

 

            „Sunt întins într-o după-amiază pe canapea şi m-am văzut deodată mort, aşezat în sicriu şi dus în Biserica română din Rue de Beauvois. Pe sicriu se aflau flori şi două mici drapele, român şi francez. În timpul slujbei, sicriul a început deodată să se înalţe în aer. Apoi a ieşit uşor pe uşă, fără ca o singură floare să alunece, a rămas câteva minute în stradă, suspendat la vreo zece metri de caldarâm, apoi s-a înălţat mai sus şi s-a îndreptat spre Institutul Pasteur, unde îmi făcusem operaţia. A plutit câtva timp pe deasupra Institutului, s-a înălţat la vreo cincizeci-şaizeci de metri şi apoi a pornit spre miazăzi.

            Mi-ar trebui multe pagini ca să descriu senzaţia pe care o provocase acest «miracol», miile de oameni care urmăreau pe străzile Parisului sicriul plutind pe deasupra caselor: maşinile, camioanele cu instalaţii cinematografice şi radiofonice, elicopterele care l-au întovărăşit când s-a depărtat de oraş. Ediţiile ziarelor de după-amiază anunţau localităţile pe unde trecea şi publicau noi fotografii. Sicriul se apropia de Alpi. Se înălţase la peste 1000 de metri şi florile şi drapelele nu se clătinaseră în pofida vijeliilor şi furtunilor. Nimeni nu ştia unde se îndreaptă. În câteva zile, sicriul a ajuns aici, la Casa Gabrielle, s-a coborât la câţiva metri deasupra terasei, rămânând neclintit în aer, aşteptând parcă să apară Olga. Când Olga s-a apropiat cu un trandafir în mână, sicriul s-a plecat destul ca să-l poată aşeza alături de celelalte flori. Apoi s-a înălţat din nou, a trecut Lacul şi tot fără grabă s-a îndreptat spre Italia, a traversat Adriatica, toată Jugoslavia, a pătruns în Bulgaria şi s-a oprit la Dunăre, în dreptul Olteniţei. Acolo a rămas zile întregi, aşteptând. Prietenii organizaseră un Comitet şi prin Crucea Roşie, ceruseră Guvernului de la Bucureşti asigurarea că sicriul nu va fi distrus. Când s-a obţinut această asigurare, sicriul şi-a reluat zborul lui lin şi s-a îndreptat spre Bucureşti. Îl urmărisem până atunci fără nici o dificultate peste munţi, peste ape şi oraşe, dar de data aceasta nu l-am mai putut urmări. Rămăsesem pe malul bulgăresc al Dunării şi-l priveam cum se îndepărtează, până ce nu l-am mai văzut“.10

 

Magistrală pagină a unei imagini de coşmar, în care fantasticul se întrepătrunde cu realul – aidoma ca-ntr-o nuvelă eliadescă.

            Firul epic al viselor şi decriptarea unor simboluri – comparate cu biografia spirituală a autorului – ne determină să-l parafrazăm pe Calderón, spunând că şi Visul este viaţă.  

Notă

1. Mircea Eliade, Arturo Farinelli sau „De eruditia“, in Universul literar, 19 iunie 1927; Farinelli hispanizat, in Cuvântul, 28 ianuarie 1928; La vida es sueńo, in Vremea, 15 octombrie 1933.

2. Mircea Eliade, Şantier, Bucureşti: Cugetarea, 1935, p. 13.

3. Mircea Eliade, Memorii, ed. a 2-a, Bucureşti: Humanitas, 2004, p. 110.

4. Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. IV, Bucureşti: Criterion Publishing, 2006, p. 89.

5. Mircea Eliade, Jurnal portughez, vol. I, Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 275.

6. Mircea Eliade, Jurnal, ed. a 2-a, vol. I, Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 80.

7. Dreptatea nouă, nr. 188, 3 februarie 1946.

8. Jurnal, I, p. 122.

9. Ibidem, p. 200-201.

10. Ibidem, p. 281.

 

Mircea Handoca

Mirea Eliade – în lumea viselor

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)