Suferinţele tânărului Nego

  

Nicolae Balotă

  

L-am recunoscut după pălărioara tiroleză care înveselea de departe pâcla cenuşie adunată în strada Regală ca într-un canal. Eu veneam de sus, el venea de jos. Zgribulit în lodenul său verde, se opintea la deal, cu capul plecat, strâns între umeri. Pana de cocoş de la pălărie se agita, gata parcă să-şi ia zborul. Nego se grăbea amar-moarte. Mă oprisem şi-l aşteptam chicotind în sinea mea. Se risipise, la vederea lui, umoarea neagră din mine. Apropiindu-se, îi auzeam suflarea gâfâită şi vedeam aburii ieşindu-i din gură ca dintr-o locomotivă. Nu mă zărise, se uita în jos spre pârtia îngustă şi lunecoasă. Îi aţineam calea cu braţele deschise. Gata să se ciocnească de mine, ridică brusc ochii şi mă recunoscu, izbucnind în râs. Hohoteam voios pe două voci, de răsuna strada amuţită sub zăpadă. În clipa aceea, mi-am dat seama unde ne aflam şi i-am arătat vila cu bare de fier şi gratii la ferestre, în dreptul căreia ne întâlnisem, şoptindu-i: „Aici... – Ce-i aici?“, mă întreba el nedumerit. Când i-am spus, tot în şoaptă, s-a întunecat, m-a prins de mânecă şi m-a tras iute după el, luând-o îndărăt, la vale.

            Tatăl său aflase în dimineaţa aceea că mi se dăduse drumul, iar el alergase de îndată la noi acasă şi, auzind că plecasem la Institut, venea să mă caute acolo. „I-a spus chiar colonelul Barbu. Să ştii că omului îi pare teribil de rău că n-a putut să te achite. L-au obligat ăştia de aici (şi arăta în urmă spre vila Securităţii) să-ţi dea o condamnare. – Dar bine, dragă, condamnarea cu suspendarea pedepsei e ca şi cum nu m-ar fi condamnat. Sunt liber, cum vezi, mă rog…, liber ca tine. Şi asta graţie lui. Şi ţie, dragomanul meu perfect de la proces. Ţie ţi s-ar potrivi numele ăsta, nu mie. Ştii că Dragoman e numele de fată al mamei mele, deci oarecum şi al meu. N-am să te uit niciodată, cum tălmăceai…“ Nego nu mă lăsa să continui, ci cita cu patos una din frazele mele virulente, traduse la proces de el. Îmi spunea apoi că magistratul militar îl rugase foarte insistent pe tatăl său, ca pe un vechi coleg şi om de încredere, să-mi explice că fusese decis să mă achite şi se străduise din răsputeri să mă elibereze, dar că i s-a impus în cele din urmă o sentinţă de condamnare măcar formală, care să justifice lunile de anchetă. „Ce fel de anchetă? În lunile petrecute acolo în beciul lor, am fost interogat de două ori. Dacă se pot numi interogatorii… Oricum, nu numai că nu-i port omului nicio ranchiună, îi sunt chiar recunoscător. E un magistrat foarte demn; în puşcărie, preoţii mei îl vorbesc de bine, i-a ajutat pe unii dintre ei. Sper să nu o păţească.“ Şi îl rugam pe Nego să-mi mijlocească, prin tatăl său, o întâlnire cu colonelul Barbu, ca să-mi exprim recunoştinţa, dar şi să-l rog în legătură cu preoţii şi cu câţiva moţi din Apuseni care zăceau acolo, în închisoarea militară, aşteptând să fie judecaţi şi nădăjduind să-l aibă pe el ca preşedinte al completului de judecată. Doream de asemenea să-i atrag atenţia asupra lui Romi, arestat de curând, poate va reuşi, când i se va termina ancheta şi va ajunge la proces, să-i preia cazul. Eram mult prea optimist; nu ştiam că atunci când, câteva luni mai târziu, aveam să asist la procesul acestui văr al meu şi al lotului din care făcea parte, alături de Chitta, cel ce fusese avocatul meu, colonelul Barbu nu va mai putea interveni ori judeca, deoarece se va afla el însuşi sub stare de arest, dispărut, închis pe undeva prin celulele Securităţii, iar mai târziu în penitenciarul din cetatea Făgăraşului, unde i se va pierde pentru totdeauna urma. Când, nu peste mulţi ani, aveam să ajung şi eu în închisoarea din Făgăraş, aveam să întâlnesc printre camarazii de detenţie un fost procuror şi câţiva comisari de poliţie care îl cunoşteau, îl întâlniseră prin alte încăperi ale cetăţii, şi aflaseră apoi că ar fi murit în aceeaşi închisoare. De fapt, la numai câteva zile după procesul meu, i se luaseră toate dosarele şi fusese suspendat din activitate. În zadar am încercat să dau de el, nu primea pe nimeni. Ştia, desigur, ce îl aştepta. Aş fi vrut atât de mult să-i arăt în vreun fel recunoştinţa mea. A aflat, poate, de la fiica lui, cu care vorbiseră surorile mele. Nu e doar o întâmplare că, văzându-l pentru întâia şi ultima oară în viaţă în ziua judecăţii mele, am făcut o apropiere între figura lui şi aceea a tatălui meu. Îi datoram, poate, mai mult chiar decât credeam atunci, în primele zile de după eliberare. Nu doar libertatea, ci viaţa. Peste ani, închis la Jilava, când urma să aflu de la foşti „reeducaţi“ despre ororile „reeducării“ de la Piteşti, nu mă puteam opri să nu mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă atunci, în 1948, colonelul Barbu m-ar fi condam­nat la închisoare fermă, şi nu la cele câteva luni de închisoare cu suspendarea executării pedepsei. O condamnare oricât de mică m-ar fi trimis aproape sigur la Piteşti, locul de detenţie al tinerilor. Iar acolo aş fi căzut, cu toate probabilităţile, în infernul „demascărilor“ lui Ţurcanu (născut în acelaşi an, 1925, ca şi mine), ce începuseră în închisoarea de la Suceava în momentul miraculoasei mele eliberări şi aveau în curând să se desfăşoare sângeros la Piteşti. Din depărtările în timp de la care mă uit azi în urmă, ca dintr-un alt timp şi o altă lume, nu mă pot împiedeca să nu văd în colonelul magistrat Barbu o unealtă a Providenţei ce m-a ferit de acel lăcaş al perdiţiei şi astfel mi-a salvat viaţa, atunci când aceasta abia începuse.

            Din aceleaşi depărtări, ne văd pe Nego şi pe mine coborând în high spirits strada Regală şi cotind-o pe Avram Iancu. Mergeam voioşi şi nu prea în ziua aceea, ce ar fi putut să fie albă ca zăpada, dacă zăpada nu ar fi fost murdară în jurul nostru, o murdărie mai degrabă morală, mergeam prin oraşul nostru, din care am fi plecat bucuroşi, dar pentru a merge unde? Mergeam noi, aproape veseli, doi prizonieri în libertate, o libertate provizorie, dar totuşi încrezători că provizoratul acela va dura până când din temporară libertatea noastră va deveni sempiternă şi adevărată. Aşa mă văd, aşa ne văd dintr-o depărtare, ce pentru unul dintre noi a devenit deja infinită, fiind distanţa dintre timp şi eternitate, aşa ne văd ca doi tineri din Verona noastră clujeană, mai voioşi decât toţi posomorâţii din jur, căci pe unul îl aud făcând elogiul entuziast al esteticianului Volkelt, pe care tocmai îl studia cu nesaţ, mai ales că îi oferea sugestii fecunde în reflecţia sa asupra tragicului, iar pe celălalt, abia ieşit din temniţă, doldora de proiecte, grăbit să-i vorbească despre „speranţă“, una dintre temele asupra căreia a meditat acolo unde totul te îndeamnă să „laşi orice speranţă“ şi tocmai de aceea… Îl va relua pe Pascal, dar va reîncepe comentariul din altă perspectivă, căci viziunea i s-a schimbat întru totul.

            Eram, de altfel, amândoi schimbaţi, de parcă nu trecuseră doar câteva luni de când nu ne întâlnisem şi nu ne mai împărtăşisem ideile, impresiile, emoţiile, senzaţiile. Nego e exuberant, dar îmi dau de îndată seama că altceva decât plăcerea intelectuală a descoperirii esteticianului german se află la originea petulanţei sale. De altfel, încă printre primele nostre efuziuni, nu se putuse opri să nu strecoare febril: „Am să-ţi destăinui un mare secret“. Dar febrilitatea cu care e gata să-mi facă destăinuiri, pentru el de o importanţă capitală, e gâtuită parcă de o strângere de inimă, de parcă fericirea din miezul „secretului“ său ar fi ameninţată, periclitată, poate chiar abolită. De aceea, probabil, nici nu dă urmare destăinuirii, ci se pierde în relatări despre ultimele sale lecturi şi în veşti despre amici. Sunt şi eu dornic să aflu cât mai multe despre ei. E bucuros că de revelion i-a adunat pe aproape toţi vechii cerchişti la Cluj. S-a străduit să-i scormonească de prin „provinciile“ lor, mai bine zis din „străinătăţile“ lor. A venit Doinaş din satul lui, cu câteva sticle de vin, Deliu Petroi de la Arad, care le-a băut, Regman, fără vin, dar doldora de calambururi, sosind de la Bucureşti, sau Daneş, căci evoluează între satul părintesc şi capitală, unde se pare că va deveni un personaj important la „Sindicate“… Numai pe Radu n-a izbutit să-l „capaciteze“ să vină. A rămas în Sibiul său „tragic“, sau „patetic“, cum îi place lui, mai nou, să spună. Bietul Stanca e când pe scut, când sub scut. Nego sperase întreg anul ’48 să-i găsească un rost la Cluj. Făcuse tot soiul de demersuri, ţesuse intrigi şi cabale, pentru a-l plasa la Teatrul Naţional. În zadar. Au fost momente când credea că a izbutit. I se făcuseră promisiuni şi-l anunţase pe Radu că va avea un post de director de scenă. Dar Moga, directorul teatrului, după ce-i făgăduise să semneze în curând numirea, s-a mulţumit cu promisiunea aceasta verbală şi cu elogii grandilocvente la adresa lui Stanca, de numit însă i-a numit pe alţii. Bietul Corydon rămânea tot cel mai frumos, dar deocamdată doar în burgul său pustiu, unde nu mai putea să poarte graţios inelu-n ureche, deoarece risca să-l aresteze „ăia“. Ar fi venit cu entuziasm la Teatrul Naţional din Cluj, chiar într-un rol mai puţin prestigios decât acela al direcţiei de scenă; ar fi acceptat să fie angajat ca actor sau chiar sufler, doar în teatru să fie. În lipsă de teatru, de ce nu la Conservator, unde se alcătuieşte o nouă şcoală de artă dramatică? Dar nici acolo n-a reuşit. Fiind refuzat la Cluj, unde ar fi venit pentru a fi împreună cu noi, a încercat şi la Bucureşti. Acolo are un atu major, pe fratele său. Ştiam de acest frate mai mare, medic în capitală, dar nu înţelegeam în ce măsură îl poate ajuta pe Radu, al cărui domeniu de activitate este cu totul altul. Nego mă lămureşte. Acel Tavi e un ginecolog de mare prestigiu în lumea actriţelor. Lumea teatrului este o fecundă pepinieră pentru un doctor de specialitatea sa. Radu speră să facă legături utile prin mijlocirea lui. Din nefericire, până acum nici drumurile sale la acest frate din Bucureşti nu s-au lăsat decât cu vagi promisiuni. Perspectivele sunt cel mult incerte, sau nici măcar.

            „Dar tu cum stai? – îl întreb într-o doară. – Sunt şomer, dragă, dar mă tratez“, îmi răspunde el pe un ton mai degrabă voios. Simt însă în vocea lui subtonuri lejer angoasate. De altfel, continuă, destul de amărât: „Cel mai neplăcut este ca la aproape treizeci de ani să aştepţi de la părinţi un bănuţ de buzunar. Mai ales când ştii că nici ei nu dispun de acel ban. – N-o spun ca să te consolez, dar cred că şi eu în curând mă voi afla în situaţia asta penibilă. – Nu mai spune! Te dau ăştia afară? – Ce-ţi închipui, că are să mă lase Roşca să lucrez în voie la Institut, el, marele inchizitor al Universităţii, cel care şi-a ars pe rugul partidului toţi colegii? Nu, dragă, am înţeles din vorbele lui că după ce predau biblioteca Institutului, deci peste câteva zile, activitatea mea acolo încetează. Dar, ia spune, ce face Blaga? Am înţeles din vorbele aceluiaşi tartor al Universităţii că l-au dat afară şi pe el sau că va fi dat afară. – Ce face? Când l-am întâlnit ultima oară, căra lapte.“ Imaginea aceasta, a lui Blaga cărând lapte, m-a făcut să bufnesc în râs. Şi, ca de obicei, în întâlnirile noastre cu Nego, se declanşa un scurt dialog care deraia în absurd, spre delectarea amândorura: „Cum căra el lapte? – Foarte simplu, ca lăptăresele, într-o garniţă. – Îl cumpărase? Căci de vândut nu cred că-l vindea. – Nu, nici nu-l cumpărase, nici nu-l vindea. Laptele era muls. – De cine? Doar nu de el. – Venea de la muza lui. Foarte bine dispus. Mi-a spus că laptele era proaspăt muls. – De muză? – Da, era laptele ei. –Muls de ea sau de la ea? – Nu ştiu, dar presupun că muza are vacă sau vaci; e preoteasă, nevasta preotului Mureşanu de pe Bisericii Ortodoxe.
N-o ştii? – Nu, dar am auzit de ea; ca muză en titre a lui Blaga are deja oarecare vechime. – Da. În schimb, laptele ei e proaspăt.“

            În afara acestei imagini a purtătorului de lapte în garniţa de tablă, Nego nu dispunea de altele mai recente să-mi ofere, pentru a-l vedea pe filosoful nostru drag înainte de a-l revedea. Circulau veşti contradictorii privind scoaterea sa de la Universitate. Dar Nego fusese prea prins în ultimele luni („o penibilă obsesie“) de ceea ce numea el „pasiunea mea istovitoare“. Ajungeam, în sfârşit, la mărturisirea pe care, de cum l-am întâlnit, o simţeam venind. Urcam încet pe Calea Feleacului, lipsită de orice fel de circulaţie, vehicolele – chiar şi căruţele ţăranilor din Feleac – neîncumetându-se să calce pe şoseaua acoperită de zăpadă îngheţată. În jurul nostru, linişte. Când să înceapă destăinuirea la care mă aşteptam a fericirilor şi pătimirilor sale din pricina unei iubiri, Nego mă surprindea printr-o declaraţie bruscă: „Să ştii că m-am convertit la credinţa ta. Catolică… – Ce zici, când, cum s-a întâmplat?“. Începu prin a-mi spune că se simţea atras mai demult de tot ce înseamnă viaţa religioasă catolică. E adevărat că nu o prea cunoştea, neavând în preajma lui catolici. Îi părea foarte rău că nu eram „afară“, în lunile din urmă, ca să-l ajut. Preţuirea sa pentru catolicism era mai curând de ordin cultural, fiind hrănită prin lecturi din marii scriitorii, de la Dante la Claudel, prin admiraţia pentru arta, pentru muzica bisericească. Deşi n-a avut niciodată tentaţia ateismului, n-a fost nicidecum un credincios practicant. „Nu m-am născut, ca tine, într-o familie de oameni pioşi.“ Mama lui era fiică de preot ortodox, dar asta, în loc să-i alimenteze evlavia, i-a împiedecat-o chiar să se aprindă. Îl cunoscuse în copilărie pe acel bunic, protopop, consilier eparhial, cumplit de arghirofil, avar peste măsură, detestat şi hulit de nevastă, neiubit de copii. „Şi-apoi, ştii că nu pot suferi nici slavonia, nici bizantinismul ortodoxiei noastre; nu preţuiesc câtuş de puţin gândirismul, care în cele din urmă e tot o formă, chiar dacă evoluată, de păşunism.“ Ortodoxia nu l-a atras sub nicio formă, niciodată, nici chiar în perioada sucombării sale la tentaţiile legionarismului. „Am fost cuprins de fanatismul legionar, dar nu şi de ortodoxismul Legiunii.“ Însă în timpul din urmă – mărturisea el pe un ton grav, aproape patetic, pe care nu i-l cunoşteam – a simţit tot mai mult nevoia rugăciunii, „ca niciodată până acum“. A început să intre prin biserici catolice, mai ales cea de lângă Universitate, sau cea care a fost până de curând a franciscanilor, la ore când nu sunt slujbe, uneori spre seară, şi să se roage. „Nu ştiu decât Tatăl nostru, dar mă rog cu cuvintele mele – Sunt poate rugăciunile cele mai ascultate de Domnul. – Nu ştiu dacă pe mine m-a ascultat, căci… în sfârşit, nu vreau să-l mâniu pe Domnul, dar n-am primit niciun semn…“

            Ajunsesem în Bolintineanu, ne apropiam încet de casa noastră. L-am întrerupt, invitându-l să ia masa la noi. A acceptat bucuros, dar m-a rugat să petrecem după-amiaza împreună, fără alţii de faţă, căci vrea să-şi continue confidenţele. „Mă simt foarte uşurat, de-a dreptul fericit că mă pot destăinui ţie. N-am vorbit nimănui despre bucuriile cum n-am mai trăit până acum, dar şi despre torturile teribile pe care le-am îndurat de câteva luni încoace, şi pe care le mai îndur. Când am aflat că te-au arestat, am fost consternat. Îmi părea tare rău, însă îţi mărturisesc că nu numai pentru toate câte le aveai de suferit, ci şi pentru că mi-am dat seama că erai singurul care m-ar fi putut înţelege. Le-am citit prietenilor noştri cerchişti câteva pagini din Jurnalul meu, despre dragostea şi suferinţa mea, fără să intru în detalii, dar n-au înţeles nimic. A fost o lectură care m-a dezolat. Dacă l-aş fi avut pe Radu aici la Cluj, poate că i-aş fi vorbit lui, a fost idealul meu interlocutor în anii sibieni. Dar în scrisorile pe care i le trimit din când în când, mi-e cu neputinţă să mă spovedesc. I-am făcut câteva aluzii, doar atât. Speram amândoi să vină la Cluj sau să pot merge la el la Sibiu, şi-atunci… Speranţe zadarnice. N-am bani nici măcar de-un autobus prin Cluj, necum de tren. Iar el, la fel. Porca miseria!“

            La masă, Nego redevenise amantul fericit al râsului, aşa cum îl numeam pe atunci – fără să i-o spun – în sinea mea. Surorile mele, ba chiar şi părinţii mei se amuzau copios ascultându-l interpretându-şi la modul caricatural, ca un bufon, rolul său la procesul meu. Şi nu numai pe al său, ci al tuturor, prezentând întreaga judecată într-o versiune burlescă. Mă bucuram să-l revăd redevenit tel qu’en lui-męme. Cu oarecare nedumerire mă întrebam însă unde, prin ce cotloane de hulă ale sale se ascundeau acele torturi ale amorului rănit la care făcea aluzie, în ce rezervă tăinuită a sufletului său dosise încăperea aceea secretă în tenebrele căreia, albastru de noapte, atârnau leşurile imaginare ale iubiţilor săi niciodată iubitori, ale adoraţilor care-l umiliseră şi-l obidiseră, îl răniseră de moarte şi-l sfârtecau prin indiferenţa lor batjocoritoare, când nu chiar prin batjocura brutală a scârbei lor?     

            Când, în sfârşit, după un prânz prelungit, ne-am retras în camera mea, în liniştea ce se lăsase în casă, Nego îşi începu povestirea. Era mai degrabă o lamentaţie decât o confesiune. Aflam, cu surprindere, numele celui ce-l făcuse şi-l mai făcea să sufere, după ce-i dăduse cele mai arzătoare speranţe de împlinire a viselor sale erotice. „Rămase doar vise, închipuiri înşelătoare, înşelatul fiind tot eu cel ce mi le făurisem. Am crezut pentru întâia oară în viaţă că mi-am întâlnit perechea ideală şi am făcut totul pentru ca între noi să nu fie nicio piedică, nimic care să ne împiedice să...“ (Aici, Nego, dacă ar fi fost el acela căruia i s-ar fi făcut această destăinuire, ar fi intervenit: „… să vă puteţi împerechea în voie“.) S-au dovedit însă zadarnice toate strădaniile lui. Sau poate nu întru totul zadarnice. „Căci tot ce am făcut pentru el, tot ce i-am dat, tot ce l-am învăţat, toată dragostea mea pe care i-am dăruit-o cu tot ce aveam mai bun, mai preţios în mine, n-au fost în deşert. Chiar dacă la toate acestea el a răspuns în cele din urmă cu o ingratitudine revoltătoare, tocmai şi numai dragostea mea respinsă de el, batjocorită, m-a făcut fericit. Pentru puţin timp, e adevărat, dar nespus de fericit.“

            Exaltându-se pe măsură ce vorbea, se roşise la faţă, se împiedeca uneori într-un bâlbâit repede depăşit printr-o precipitare a debitului. Povestea fără şir, sărea de la făptura de care se îndrăgostise la propriile sale trăiri, de la acestea la intervenţia altora din jurul lor. Mi-a trebuit un timp să înţeleg ce se petrecuse cu el în toate lunile din urmă. Lamentoul său tulbura în mine apele propriilor mele sentimente ce se scurgeau vâscoase, greu zăgăzuite, prin grotele mele ascunse. Îmi dădeam seama că, fără să fi ştiut unul de zbuciumele celuilalt, cunoscusem în anul din urmă, cu toate deosebirile dintre noi, delirurile fericitoare apoi mortificatoare ale unor iubiri patetice. Eu, care îmi impuneam în timpul din urmă regimul de austeritate al uitării, nu mă puteam împiedeca, ascultându-i tânguirea, privindu-i chipul ce trăda o extremă dezolare, să nu aud ca ecoul gemetelor înăbuşite din mine, să nu simt sub masca mea senină contorsiunile mâhnirii dureroase. Nu o dată, la amintirea câte unui moment de bucuroasă împlinire (care la el nu fusese însă niciodată decât promisiunea vană a unei adevărate împliniri erotice), sau dimpotrivă la evocarea dezastrelor rupturii, m-au năpădit şi pe mine, cu ascuţişul lor tăios, amintirile unor trăiri paralele. Ce ciudat – îmi spuneam, fără să-i dau lui pe faţă aceste gânduri pe care le ruminam ascultându-l –, ne întâlneam în vara trecută, înainte de arestarea mea, vorbeam despre cărţile pe care le citeam, comentam politicalele zilei care ne apăsau ori ne revoltau, bârfeam despre unii şi alţii dintre cei detestaţi, dar nu ne împărtăşeam nimic din ceea ce pusese stăpânire pe inimile şi simţurile noastre. El, măcar, o ştia pe Claude, ne văzuse de atâtea ori împreună, glumise fără prea multă discreţie pe socoteala noastră. „Miroşi a fiară după rut“, îmi şoptea când apăream din tufiş lângă bazinul de la stadion, după ce ne drăgostisem prin vreun cotlon ascuns al parcului, tăvălindu-ne aprinşi prin vreo căpiţă de fân. Fusese chiar acasă la familia Chappuis, la invitaţia ei, care dorise să-i introducă şi pe prietenii mei în casa lor. Pe el, în schimb, nu-l zărisem niciodată în tovărăşia lui Puiu Viehmann. Şi doar îl cunoşteam, chiar dacă vag, pe tânărul acesta, ştiam că studiază arhitectura la Bucureşti, îl întâlnisem uneori când venea acasă la Cluj, în cercul catolic al fetelor pioase, prietene ale surorilor mele. Da, era băiatul acela gentil, pururi zâmbitor, pe care-l zărisem în treacăt şi pe care-l descopeream acum, destul de surprins, în compania lui Nego, discipol al unui mentor pentru care amorul grec al adultului pentru eromenul adolescent se identifica cu formarea acestuia. Paiderastia se conjuga, pentru el, cu educaţia. „De ai şti ce ore delicioase am trăit, în camera mea, ghemuiţi pe canapea, citindu-i din liricii elini, răsfoind împreună cu el albumele mele de artă, sau ascultând la patefonul de la Institut concertul pentru mâna stângă de Ravel sau pe Elisabeth Schwarzkopf cântând lieduri de Schubert, acompaniată la pian de Edwin Fischer. Eram atât de fericit să-l am lângă mine, să-l simt lipit de umărul meu, în timp ce-i citeam din Symposionul lui Platon sau pe el citindu-mi din Wilhelm Meisters Lehrjahre. E german, după tatăl care e fugit în Germania. Era pentru mine o întrupare a lui Euphorion. Mă educam educându-l. Studiam Ontologia lui Hartmann, Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik al lui Max Scheler şi-l iniţiam şi pe el în aceste texte filosofice. Nu-ţi poţi închipui ce plăcere de-a dreptul sensuală să vezi deschizându-se prin cuvintele tale spiritul încă nedesfoiat al unui tânăr. Nu ştiu dacă tu ai trăit aşa ceva cu o fată, dar mă îndoiesc că e cu putinţă.“ Clătinam vag din cap fără să-i răspund, dar o vedeam pe Claude stând ca o viţeluşă blondă în faţa rafturilor bibliotecii mele, deschizându-şi botişorul umed cu naivă încântare la vederea unui cotor de carte de o culoare ce-i plăcea sau dimpotrivă strângându-şi-l cu copilărească ciudă în faţa unei cărţi a cărei culoare îi displăcea. Mângâia delicat marochinul vieux rose al uneia, mă îndemna să azvârl ŕ la poubelle tomurile în severă piele maro, „couleur affreuse de terre“, ale Summei Theologicae. Ca sub vraja unei baghete magice mânuită de degetele trandafirii ale iubitei, mă feream să sar în apărarea Aquinatului, şi preferam să savurez dulceaţa de fruct zemos a acelor buze ce proferau cu inocenţă orori, decât să le închid pentru a o instrui, perorând savant spre deflorarea spiritului ei virgin. Nu, eu nu avusesem, asemenea lui Nego, porniri pygmalioneşti faţă de Claude. Îndrăgisem un lujer de fată şi nici nu-mi trecea prin gând (şi mai ales prin simţuri) să fac din femeia care devenise ea o altă creatură decât era. Eram, oare, mai egoist decât el, sau dimpotrivă? – mă întrebam atunci, ascultându-i lamentaţia, şi mă întreb acum după ce timpul a refulat într-un veac defunct acele schiţe pasionale ale juneţelor noastre, pe care tot timpul avea să le desăvârşească mai târziu în alte, mai complicate pasiuni. 

            „În fond, dragă Nego, ar trebui să te simţi, dacă nu fericit, cel puţin mângâiat la gândul că, descuind – cum spui – spiritul unui tânăr, ai comunicat cu el întru cele înalte…“ Rostind aceste vorbe, îmi dădeam seama că nu-l puteau consola, că fără să vreau zgândăream o rană, şi aş fi continuat să ascult vocea ce-mi şoptea – precum Domnul profetului Isaiia – consolamini, consolamini, dacă nu mă întrerupea el amărât: „Aş fi preferat să comunic cu el în altele mai joase, dar în afară de câteva sărutări, şi acestea cât se poate de fraterne, n-am reuşit să obţin vreo altă îmbrăţişare. Ţi-am spus mai demult că mă tem să nu mor virgin“. Făcea o figură atât de comic dezolată, încât nu m-am putut abţine să nu râd. De altfel, mă secunda, făcând haz de necaz, obişnuitul nostru izvor al râsului din acei ani.

            „Tu nu poţi înţelege suferinţa mea, pentru că pe tine nu te-a refuzat niciodată o femeie cu duritatea, cu brutalitatea cu care m-a respins pe mine cel pe care îl iubeam mai mult decât orice pe lumea asta, pentru care aş fi făcut imposibilul, aş fi jertfit orice… – Chiar şi propria ta dragoste?
l-am întrerupt eu, aproape şoptind, cât puteam mai blând. – Ce vrei să spui? Nu te înţeleg. – Iartă-mă, Nego. Mi-a scăpat vorba, dar am să te fac să înţelegi şi sper să nu te supere ce am să-ţi spun. E adevărat că eu în amorurile mele, mai mult ori mai puţin împlinite, n-am căutat niciodată, ca tine, să împodobesc spiritul iubitei mele, să o înfrumuseţez, să o înalţ, împărtăşindu-i ceva din toate acele valori pe care le cultiv eu, care alcătuiesc de fapt rostul vieţii mele. Dacă-i citeam lui Claude din romanticii englezi sau răsfoiam cu ea albume de artă, asta făcea parte din delectările blânde ale orelor noastre de dragoste împărtăşită, asemenea preumblărilor noastre din Hoia sau pe sub palmierii din sera Grădinii Botanice. – De ce vorbeşti despre ea la trecut? V-aţi despărţit? – Nu, dragă, lasă asta. Vorbim altă dată. – Ah da, am auzit că pleacă, dacă n-au şi plecat. Îmi pare rău pentru tine; îmi închipui că…“ Ştiam că voi scăpa greu de curiozitatea inchizitorială a lui Nego, dar nu voiam nicidecum să vorbim despre Claude, după cum îmi refuzam mie însumi cu străşnicie orice gând la ea. Această interdicţie nu putea împiedeca fulguraţiile amintirilor tulburătoare, cum era chiar în clipa aceea imaginea ei întinsă pe patul acelor de brad din păduricea de pe dealul Mănăşturului când, după potolirea momentană a îmbrăţişărilor noastre, se lăsase moale, încolăcită, cu şoldul cambrat ispititor şi cu capul plecat pe braţul ei stâng încovoiat sub părul blond despletit. Se făcea că doarme în postura preafrumoasei din tabloul Flaming June al pictorului britanic din epoca victoriană, Fredrick Leighton, pe care i-l arătasem într-un vechi album cu reproduceri din prerafaeliţii, mult dispreţuiţi pe vremea aceea, şi despre care îi spusesem că reprezintă pentru mine una dintre cele mai tulburătoare imagini ale vrajei feminine.

            „Să o lăsăm pe Claude. Dă-mi voie, Nego, să continui. Tu spui, şi poate că ai dreptate, că îi dăruieşti celui pe care îl iubeşti tot ce ai mai bun, că te dăruieşti chiar pe tine, cu totul, fără să aştepţi ceva în schimb. Dar îmi aduc aminte ce îmi spuneai altă dată, când te plângeai ca şi acum că nu ţi se răspunde cu dragoste la dragostea ta, că n-ai gustat niciodată voluptatea sexualităţii împărtăşite, iar eu te-am întrebat dacă n-ai întâlnit vreun amic care asemenea ţie să fie atras sexual de tine. Ai protestat atunci vehement; mi-ai spus că un uranist, care s-ar apropia de tine cu intenţii de seducător sau cu pofta sensibilă de a fi sedus de tine, ţi-ar produce oroare, că atingerea numai a unui asemenea specimen te-ar umple de silă. Şi râsesem amândoi pomenindu-l pe acel nagy tanár, «marele profesor» pe care ţi-l prezentase Rudi Schuler, care se învârtea pe înserate în jurul unicului pisoar public al Clujului, cel din piaţa Unirii. Ziceai că semăna cu un domn dubios care te-a acostat, adolescent, în plin centru al oraşului, încercând să intre în vorbă cu tine, iar tu ai simţit cu groază în înfăţişarea sa, în aerul său că e un detracat. Când i-ai luat mâna, o mână umedă pe care ţi-o întindea, te-a năpădit sila la gândul că e mâna unui homosexual. Binenţeles, tu nu eşti nici asemenea aceluia, ori a acestui nagy tanár, nici asemenea ipoteticilor lor amanţi de pasaj. Tu ceri, ba mai mult, pretinzi infinit mai mult de la cei de care te apropii decât această speţă de uranist comun, care se mulţumeşte cu mici atingeri obscure şi mângâieri obscene. Refuzându-i pe cei asemenea ţie, îţi trebuie efebi despre care ştii cu pertinenţă că nu sunt homo, ci hetero. Or, tu le pretinzi ca, purtaţi de valul pasiunii tale amoroase, de dăruirea ta, de sublimităţile învăţăturilor tale, să renunţe la sine, la ceea ce pulsează în sexualitatea lor, la finalitatea lor erotică. Tu, care eşti scârbit de atingerea unui homosexual, ceri să te iubească pe tine cu ardoarea cu care ar iubi o femeie. Vorbeşti despre fiinţa iubită, dar te-ai gândit vreodată dacă aceasta poate deveni, prin vraja iubirii tale, o altfel de fiinţă iubitoare decât este în sine?“

            Nego tăcea, asculta cu capul plecat. Părea mai degrabă mâhnit decât iritat de spusele mele. Îmi părea rău să-l fi rănit. Voisem să-l consolez, căci mi-era milă de el, şi uite că-l făcusem să sufere mai rău. Tăcerea lui mă tulbura, aş fi preferat să riposteze violent, să ne confruntăm la rece, în afara sferei prea fierbinţi a suferinţei şi milei. „Te-am supărat?“ – l-am întrebat. „Nu, nu, dimpotrivă. Ai în fond dreptate, atât doar că nu întru totul. – Binenţeles, dragă, ştiu că omul nu este închis într-o carapace sexuală, cum nu este închis nici într-una socială. Şi îndeosebi în adolescenţă, vârsta maleabilităţii, a incertitudinilor. Nimic nu interzice definitiv unui tânăr trecerea dincolo de hotarele sexualităţii sale. Eros este prea puternic pentru ca uneori să nu le depăşească. Dar, trebuie să recunoşti că e greu de spart condiţia în-sinelui, pentru a deveni altul, şi aceasta pentru altul. Nu vezi că ceea ce pretinzi tu de la un tânăr este o adevărată mutaţie a condiţiei sale erotice? Poate că până la un punct reuşeşti să-l seduci, dar experienţa ta îţi arată că dincolo de acel punct tânărul se revoltă împotriva ta, ba chiar împotriva propriei sale – scuză-mă, nu vreau să te jignesc – împotriva trădării propriei sale condiţii fireşti, pentru a-ţi ceda adoptând-o pe a ta. Cred că iubirea homoerotică este posibilă, dar numai ca legătură între două naturi homoerotice. Şi mai cred că singura iubire pe care ai putea să o obţii din partea unui hetero, tu, Nego, care eşti homo, este una de specia filiei. Cu un an, ba nu, cu doi ani în urmă, ţi-am citit o pagină frumoasă din Etica nicomahică despre filia pe care o traducem atât de slab prin prietenie. Filia ca scop în sine e o virtute nobilă, e prietenia perfectă între oameni asemănători prin virtute. Găsisem la Sfântul Toma de Aquino o frază de interpretare a filiei lui Aristotel, pe care ţi-ai notat-o şi tu, despre prietenii desăvârşiţi care nu sunt buni doar în-sine, deci în sens absolut, ci sunt buni şi pentru prietenii lor, nu sunt plăcuţi numai în sens absolut, ci sunt plăcuţi şi relativ la prietenii lor. Spuneam atunci că această formulă s-ar potrivi amiciţiei noastre, a cerchiştilor. Tu însuţi mi-ai spus odată că nici nu-ţi poţi închipui să te apropii «cu gânduri necurate» de vreunul dintre noi – de Radu, de Doinaş, de Sârbu, Regman, ori de mine –, că ţi s-ar părea o monstruozitate, un fel de pornire incestuoasă să ţi se trezească o poftă libidinoasă pentru careva dintre noi. Şi aceasta nu doar pentru că ştii despre noi că nu avem constituţia ta, că suntem, ca să spun aşa, dedaţi femeii, ci pentru că – vorba lui Aristotel – ne doreşti desăvârşirea conform obiectului care se află la originea prieteniei noastre. Nu mulţi ar putea înţelege aceasta, dar sunt convins că tu înţelegi. De aceea, nici nu-ţi trece prin gând – cum spui tu – sau prin simţire să te apropii erotic de noi. Cred că la Sibiu, unde eraţi atât de legaţi unul de altul, voi doi, tu şi cu Radu, când eraţi nedespărţiţi, când vă părea rău să treacă o zi fără să vă întâlniţi, tentaţia de a face picant cu el ţi s-ar fi părut un fel de impietate faţă de prietenia care vă lega. Am sau n-am dreptate?  – Ai, binenţeles că ai – mormăia el abătut –, dar numai în privinţa aceasta. – Vezi, de aceea ziceam că, pentru a fi iubit de prietenul tău, ar fi trebuit să renunţi la iubirea ta, vreau să spun la dragostea ta ca apetit sexual. Ar fi trebuit să nutreşti pentru el ceva de natura filiei, să nu te uiţi la el ca la un amant posibil, ci ca un fel de prieten ideal. – Să ştii că am încercat aşa ceva, deşi mi-era aproape cu neputinţă. De aceea l-am urmat şi în Biserica lui, a ta. Dar lovitura cea mai cumplită mi-a venit tocmai dinspre aceasta, mai exact din partea unui preot al acestei Biserici – Cum aşa?“, l-am întrebat destul de intrigat.

            Nego începu să bâiguie. Explicaţiile sale erau destul de incoerente; nu-mi dădeam seama dacă nu vrea sau nu poate să lămurească de ce tocmai atunci când convertirea sa, vădit legată de prietenia cu Viehmann, părea să o purifice pe aceasta de scoriile ce o alterau, tânărul s-a rebifat şi l-a părăsit hulindu-l. Atras de superioritatea intelectuală a seniorului, flatat de interesul acestuia pentru el, vrăjit de tezaurele intelectuale pe care i le revelase, junele naiv ajunsese, oare, să înţeleagă ce se ascundea în dosul acestor surprinzătoare hatâruri ce i se făceau, să desluşească ce se aştepta de la el? Fusese, oare, brusc cuprins de acea silă care îl podidise pe Nego în adolescenţă, atunci când „domnul dubios“ l-a acostat în piaţa Unirii? Cred că în seara aceea de iarnă, când în bătaia lămpii de opalină verzuie de pe biroul meu îmi făcea tot mai febril aceste mărturisiri, sub imperiul suferinţei încă prea recente, prea vii, nu-şi mărturisea nici sieşi întreg adevărul adevărat privitor la destrămarea legăturii sale, apoi la ruptura violentă dintre el şi Puiu Viehmann. Împrejurările erau, desigur, cu totul altele decât cele ale blândelor, cu duioasă nostalgie evocatelor după-amiezi de plimbare împreună cu tânărul, sub arinii din parc, ori ale serilor de lectură şi muzică împărtăşite cu delicii. Apărea părintele Erös, un tânăr preot catolic despre care auzeam pentru întâia oară, dar intervenea în curând după aceea monseniorul Ghica, părintele charismatic din Bucureşti, a cărui faimă ajunsese mai demult la noi. Dacă despre primul Nego vorbea cu multă căldură, spunând că a fost cel ce l-a ajutat cu delicateţe să facă pasul hotărâtor al convertirii, despre bâtrânul prelat din Capitală nu părea să găsească cuvinte îndeajuns de dure. Pe venerabilul şi veneratul om al Domnului îl învinuia că distrusese prietenia dintre el şi Puiu Viehmann. Din ghemul de recriminări, proteste, ieremiade şi injurii la adresa Monseniorului am desluşit în seara aceea doar atât: preotul ar fi abuzat de autoritatea sa duhovnicească (era confesorul lui Viehmann), bârfindu-l pe Nego şi punându-l pe tânăr să-i promită că va rupe orice relaţie cu el. Intrigi, clevetiri, calomnii, scrisori între Bucureşti şi Cluj, o furtună iscată nu tocmai din senin a spulberat fragila fericire a lui Nego.

            Îmi va trebui oarecare timp ca să mă lămuresc cum se petrecuseră lucrurile. Dar în lumea prealimbută a oamenilor nu sunt taine care să nu se destăinuie. Secretele ţi se oferă pe tavă, chiar şi atunci când de mult nu te mai interesează; e suficient să ai răbdare, să le aştepţi să-ţi treacă prin faţă. Unele le-am aflat în curând de la cei din cercul tinerilor catolici clujeni, altele mai târziu de la credincioşii bucureşteni ai Părintelui Ghica şi, în sfârşit, peste mult timp, de la însuşi Părintele Erös, pe care aveam să-l întâlnesc, să-l cunosc, de care aveam să mă apropiu, după anii detenţiei mele îndelungate, în domiciliul obligator din Lăteşti. Acesta, un adevărat slujitor al Domnului, vorbea cu deplina înţelegere a iubirii creştineşti despre toţi cei ce, cu vreo cincisprezece ani în urmă, fuseseră implicaţi în ceea ce aş putea numi „cazul Negoiţescu“, un caz ce-i adusese lui, tânăr preot plin de râvnă, proaspăt sosit la Cluj, multe necazuri. Dar nimic din amintirile sale depănate cu surâzătoare seninătate, în timp ce ne plimbam în fapt de seară pe malul mâlos al Dunării, nu era umbrit de amărăciune, necum de animozitate împotriva celui sau celor ce-l făcuseră odinioară să sufere. Căci aflasem de la alţii cât de aspre reproşuri îi făcuse monseniorul Ghica în scrisorile pe care i le trimisese, ce acuzaţii tranşante de a nu fi fost mai circumspect în judecarea acelui Negoiţescu, mai ferm în condamnarea relaţiei dintre acela şi tânărul Viehmann, şi îndeosebi de a nu fi fost mai lucid în depistarea motivelor ascunse ale convertirii insului periculos. Trecuseră vreo cincisprezece ani de atunci, dar spusele părintelui Erös, care şi el, ca şi mine, avea în urmă o lungă perioadă de detenţie, nu trădau nici cea mai vagă urmă de resentiment. E adevărat că se învinuia pe sine, dar numai pe sine, că fusese prea lipsit de clarviziune, de discernământ, de experienţă în cunoaşterea arcanelor sufletului uman, pentru ca să fie mai prudent în sfătuirea, în îndrumarea tânărului Viehmann. Nu, nu-l acuza nicidecum pe Nego, pentru care păstrase toată preţuirea, de a-l fi tras pe sfoară, arătându-se dornic de convertire, deşi înţelegea că această dorinţă se aprinsese în sufletul său şi prin dragostea (da, vorbea despre dragostea) amicului nostru pentru tânărul student, nici acela prea ştiutor, însă plin de elan şi cucernicie. Întoarcerea unui suflet spre Domnul, oricare ar fi bietele, mizerele motivaţii ale acelui suflet, este întotdeauna o întoarcere plăcută celui de Sus. Îi era, desigur, recunoscător monseniorului Ghica, care i-a deschis ochii, scriindu-i şi punându-l în gardă cu privire la primejdiile pe care le ascundea legătura dintre cei doi – „pentru ei amândoi“, insista părintele Erös. După primirea mesajelor Monseniorului nu l-a obligat nicidecum pe Puiu Viehmann să rupă cu Negoiţescu, s-a mulţumit să-l sfătuiască. „Tinerii sunt însă excesivi în toate, chiar şi în cele bune.“ Îi părea rău de suferinţele lui Negoiţescu, dar se bucura mult să afle de la mine că rămăsese un fiu credincios al Bisericii. Cel puţin aşa îl lăsasem cu vreo opt ani în urmă, când fusesem arestat.

            Toate sunt pure, pentru cei puri – mă gândeam în timp ce soarele agoniza majestuos acolo la orizontul Bărăganului, iar apa fluviului, tulbure în timpul zilei, se limpezea în amurgul ce venea dinspre răsărit. Ne vedeam pe noi doi, pe Nego şi pe mine, ieşind în noaptea de iarnă clujeană, mai împăcată şi ea, mai pură decât erau zilele noastre. Îl petreceam câţiva paşi până la colţ şi ne despărţeam sub felinarul aprins, într-un mic rotocol luminos, unde zăpada scânteia albă.

 

Fragment din Abisul luminat,

Cartea a doua

 

Nicolae Balotă

Suferinţele tânărului Nego

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)