Melancolia unui înţelept

Profesorul Octavian Şchiau la 80 de ani

  

Ilie Rad

   

Impulsul de a scrie despre fostul meu profesor de la Filologia clujeană, Octavian Şchiau, cu ocazia emoţionantei sale aniversări, a coincis cu invitaţia pe care mi-a adresat-o Doamna Marta Petreu de a marca acest eveniment şi în Apostrof. O voi face într-o dublă ipostază: de filolog şi de fost student.

            Profesorul Octavian Şchiau (n. 1930) a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii clujene, pe care a terminat-o în 1953. Imediat după încheierea studiilor, a fost reţinut asistent la Catedra de literatură română, specializându-se în literatura română veche şi premodernă, aceste preocupări materializându-se în cursul Istoria literaturii române: Epoca veche (în colaborare cu Georgeta Antonescu, 1978). În 1971 obţine titlul de doctor în ştiinţe filologice, cu lucrarea Circulaţia vechilor cărţi româneşti, care va fi publicată în 1978, cu titlul Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval (1978). Continuând tradiţia şcolii filologie clujene (Sextil Puşcariu, Vasile Bogrea, George Bogdan-Duică, Ion Breazu, D. Popovici, Iosif Pervain, dintre cei mai tineri – Ioan Em. Petrescu, Doina Curticăpeanu, Georgeta Antonescu), Octavian Şchiau s-a specializat în domeniul literaturii noastre vechi, în care a dat contribuţii notabile. Pe lângă cursul universitar amintit şi teza de doctorat, profesorul Octavian Şchiau a editat, în condiţii filologice impecabile, volumul Radu Tempea, Istoria sfintei beserici a Şcheilor Braşovului (1969, în colaborare cu Livia Bot), a fost colaborator la monumentala ediţie a Bibliei de la 1688 – Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament (coordonator: I. C. Chiţimia, 1988), tipărind apoi ediţia bilingvă a cărţii lui Nicolae Drăganu, Istoria literaturii române din Transilvania de la origini până la sfârşitul secolului al xviii-lea – Histoire de la littérature roumaine de Transylvanie dčs origines ŕ la fin du xviii-e sičcle (2003, în colaborare cu Eugen Pavel).

            A colaborat la importante publicaţii ştiinţifice şi culturale: Limba română, Tribuna, Steaua, Mitropolia Olteniei, Cercetări de lingvistică, Annales Universitatis Apulen-sis, Cetatea culturală etc.

            Contribuţiile sale ştiinţifice puteau fi mult mai numeroase, dacă profesorul nu şi-ar fi cheltuit o bună parte din energiile sale intelectuale pe altarul educaţiei propriu-zise, al formării a zeci de generaţii de profesori, prin cursuri postuniversitare, inspecţii de grad, lectorate în străinătate etc. Fiu de dascăli, care continua astfel din familie figura dascălului care se consumă luminând în jur, profesorul Octavian Şchiau a avut numeroase funcţii de conducere, într-o epocă plină de contradicţii şi privaţiuni, cum a fost cea comunistă. Ca prodecan şi decan al Facultăţii de Litere, fiind simultan şi director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ din Cluj-Napoca (între 1976 şi 1989), profesorul Şchiau a ştiut să împace, cu tact şi diplomaţie, vanităţile şi sensibilităţile exacerbate ale filologilor clujeni, mulţi scriitori remarcabili, dar orgolioşi nevoie mare, fiind asemenea lui Al. Rosetti, pe care G. Călinescu îl vedea

 

cu un zâmbet etern, circulând în toate mediile, de la Curte la cafenea, din cercul academic şi politic în acela al tânărului scriitor proletar, suportând cu delicateţă infinită cele mai omeneşti insistenţe şi stabilind o punte prudentă între adversarii literari, adunându-i laolaltă în aceleaşi colecţii, păstrându-şi cu fineţă libertatea şi nerenunţând la producţia unora de dragul altora.

 

            O altă componentă importantă din activitatea de dascăl a profesorului Octavian Şchiau o reprezintă activitatea sa de lector de limbă, cultură şi civilizaţie românească în străinătate, în spaţiul germanic mai ales. Astfel, Domnia Sa a predat, timp de mulţi ani, cursuri de profil la universităţile din Berlin, Leipzig şi Tübingen. Cu ocazia prezenţei sale în Germania a descoperit şi valorificat, împreună cu Flora Şuteu, un fond de manuscrise provenind de la Mite Kremnitz, între care şi un faimos album cu poezii scrise de Eminescu însuşi, numit de către Perpessicius „caietul roşu“, şi care se află acum în păstrarea Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca, un caiet considerat pierdut. Am făcut eu însumi un interviu cu Georg Kremnitz, nepotul Mitei Kremnitz, care a apreciat eforturile făcute de profesorul Şchiau pentru ca acel fond documentar să revină culturii române. Tot ca lector la Berlin, domnul Şchiau a contribuit în mod decisiv la acordarea numelui lui I. L. Caragiale unei mari biblioteci din Berlin.

            După pensionarea de la Filologia clujeană, Octavian Şchiau a pus bazele învăţământului filologic universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia, secţie la care a atras nume importante ale culturii şi ştiinţei noastre: Vasile Fanache, Mircea Popa, Constantin Cubleşan, Mircea Braga, Mircea Tomuş, Alin Mihai Gherman, Eugen Beltechi şi alţii.

            Pentru aceste merite avute pe tărâm educaţional, în 2004, la propunerea ministrului învăţământului, preşedintele României i-a conferit Ordinul Meritul pentru Învăţământ în grad de comandor. A primit, de asemenea, titlul de cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca.

            Spuneam, la începutul acestor rânduri, că am avut privilegiul de a-l avea profesor pe domnul Octavian Şchiau. Mi-a rămas în memorie nu numai ca un specialist desăvârşit, stăpân absolut pe materia predată, ci şi în calitate de om. Profesorul Octavian Şchiau este pentru mine un mare caracter, ceea ce nu înseamnă puţin lucru în lumea de azi, cu scara valorilor răsturnată. Voi repeta de o mie de ori vorbele lui Eminescu: nu de inteligenţe duce lipsă România, ci de caractere! Or, fostul meu profesor este un asemenea mare caracter. Mă bucur să constat că şi alţi absolvenţi de Filologie au aceeaşi părere despre dascălul nostru de odinioară. Iată, de pildă, ce spunea poetul Horia Bădescu într-un interviu despre studenţia sa la aceeaşi Filologie clujeană: „Am avut la catedră pe aulicul Mircea Zaciu, pe neobositul scormonitor de frumuseţi cronicăreşti şi omul de rară delicateţe sufletească Octavian Şchiau, pe mult bântuitul de demonul logicii lingvistice Dumitru Draşoveanu, prinţul gramaticienilor români“.

            Mă întâlnesc, în ultimii ani, tot mai rar cu fostul meu profesor. Dar asta nu înseamnă că nu îl întâlnesc mult mai des, în spaţiile mele de cuget şi simţire. Este unul dintre puţinii cărturari care ştiu îmbătrâni frumos, înconjurat de dragostea şi preţuirea celor din jur, precum Vasile Fanache, Dumitru Pop, Romulus Todoran, Edgar Papu, Nicolae Balotă, Constantin Ciopraga, Paul Cornea – dintre cei cunoscuţi de mine. Mulţi spun că funcţiile de conducere erodează imaginea conducătorului, care nu poate mulţumi pe toată lumea. Octavian Şchiau ne oferă, iată, un exemplu contrar.        

            Astăzi, când se intâmplă atât de multe lucruri în jurul nostru şi cu noi, mă gândesc adesea cum ar judeca profesorul Şchiau o situaţie sau alta. Şi de fiecare dată ajung la concluzia că ar găsi cuvinte de apreciere pentru prieteni, bucurie pentru realizările lor, iertare şi înţelegere pentru spiritele
distructive, toleranţă pentru cei cu alte opinii. Este ipostaza omului care priveşte spectacolul lumii din jur cu melancolia unui înţelept.

            Peste vârstele care ne despart, îi urez, cu mult drag, „La mulţi ani!“

 

Ilie Rad

Melancolia unui înţelept. Profesorul Octavian Şchiau la 80 de ani

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)