O maşinărie prăpădită şi omul

(relatare dintr-un pat de spital)

  

de Gabriel Chifu

  

N-am încotro: ies din trup

aşa cum cobori dintr-un autobuz hodorogit, când se defectează.

Gata, până aici a mers, chiar dacă nu până aici am plătit.

De aici trebuie să mă descurc o vreme fără trup.

Trupul îmi este dus într-un atelier de reparaţii.

După atâta folosinţă

are nevoie de o revizie într-un fel de service,

ca autobuzul.

 

– Oasele se mai repară, mai greu e cu capul,

m-asigură vecinul meu de salon,

un zidar neamţ din Sânnicolaul Mare, pe care l-au bătut unii

într-o seară, la crâşmă, până i-a plesnit splina.

 

– Aşa e, mai greu e cu capul, dar şi şi cu sufletul,

cu oasele se rezolvă,

completează celălalt vecin, nea Milan, un sârb care lucrase

la fabrica de mănuşi din Timişoara.

Şi-mi dă exemplul lui: şi-a rupt gâtul într-un accident de maşină,

l-au operat de două ori (după ce l-au tăiat prima dată 

a făcut o infecţie şi-au trebuit să repete!).

Îmi spune şi preţurile, ca să fie mai convingător:

câte sute de euro te costă doctorul,

câte sute de euro face plăcuţa de titan

pe care ţi-o prind cu şuruburi în gât.

 

– O maşinărie prăpădită şi omul, îşi dau cu părerea amândoi, în cor.

 

I-am cunoscut aici, în spital, am devenit prieteni.

E curios ce poduri imposibile reuşeşte să construiască suferinţa,

e curios câtă bunătate găsim în noi

când răsună aproape, pe culoar, paşii morţii. 

 

Apoi, tot în cor, mă întreabă

pe mine ce mă aduce aici, în atelierul de reparaţii.

Le răspund:

– Şase coaste rupte, fractură de bazin, atins şi plămânul.

Neamţul comentează:

– De, cum ţi-o fi norocul.

Nea Milan, mai înţelept, îl corectează:

– Nu de noroc e vorba în cazul nostru.

Suntem nişte bărcuţe pe o mare-nvolburată.

De fapt, suntem toţi în mâna lui Dumnezeu.

 

În sinea mea-i dau dreptate.

Dar nu zic nimic. Gândesc: dacă

n-o să se repare autobuzul din care am fost dat jos, trupul vreau să zic,

ce-o să se-ntâmple cu mine,

unde-o să m-adăpostesc?

 

Nicăieri.

O să plutesc un timp de colo colo fără rost

şi o să dispar încet ca aburul

care se ridică din pământ primăvara.

 

Gabriel Chifu

O maşinărie prăpădită şi omul (relatare dintr-un pat de spital)

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)