Augustin Frăţilă: Poezie pînă la capăt…  

Ion Bogdan Lefter

 

Augustin Frăţilă, Vine cineva,

cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu,

Bucureşti: Editura Tracus Arte, Colecţia „Neo“, 2010, 46 p.

 

S-a stins pe 17 ianuarie 2010 Augustin Frăţilă, poet, trubadur şi boem îndrăgit al lumii noastre literare, cam de prin jurul anului 1980 şi pînă la sfîrşitul său prea grăbit. Cu mai puţin de două luni înainte împlinise 57 de ani.

            Născut la Aiud (pe 25 noiembrie 1953), mutat la un moment dat în Petroşani, unde şi-a făcut liceul, a ajuns să urmeze în Bucureşti Şcoala Tehnică de Arhitectură. A mai făcut un an de Politehnică, apoi a abandonat şi s-a angajat ca decorator, revenind în zona de intersecţie dintre formaţia exactă şi vocaţia creativă. Traseu atipic pentru generaţia noastră literară ieşită aproape in corpore din Filologii. Cultural vorbind, a fost – deci – un autodidact. Scriind versuri şi cîntîndu-şi-le, cu acompaniament propriu, „folkistic“, la chitară, a început să-l frecventeze pe Nichita Stănescu, în jurul căruia roiau junii boemi. De-acolo a ajuns la Cenaclul de Luni, probabil adus de unul dintre colegii noştri – poate Traian T. Coşovei, poate Ion Stratan – care-l frecventau pe mai vîrstnicul poet, cu toate că prin scriitura lor deja postmodernă îl contestau implicit.

            Acolo, la cenaclu, l-am cunoscut şi eu pe Augustin – sau Gusti, cum i se spunea. Patetiza şi „nichitiza“ în versuri, însă în rest era „de-al nostru“: figură ataşantă, băiat „de viaţă“ şi „de gaşcă“, simpatizat de toată lumea, cu atît mai mult cu cît, lipsit de teribile ambiţii de ascensiune în „clasamentele“ literare, cu totul şi cu totul neconflictual, n-a iritat pe nimeni, n-a tulburat cu nimic „competiţia“ din jur. Nu ştiu ce-a făcut din 1983, cînd Cenaclul de Luni a fost interzis, şi pînă la finele lui 1989. L-am întîlnit doar întîmplător în acei ani. Îi apăreau – cred că mai degrabă rar – versuri prin reviste, fără să reuşească să scoată o carte.

            După schimbarea de regim din 1990 a trecut prin cîteva redacţii de publicaţii culturale şi s-a fixat la Grupul Editorial all, unde a coordonat departamentul Allfa, specializat în literatură (marginal într-o operaţiune centrată pe cartea universitară, drept care Gusti a avut o marjă îngustă de manevră). Şi-a putut strînge poemele mai vechi şi mai noi în trei volume: Gramatica morţii (1995), El-Roi (1997) şi Plaja nudiştilor (1998). Uneori metaforic şi filozofant, alteori glumeţ, cînd abstracţionist, cînd narativ-baladesc, versurile lui exprimă cu ingenuitate bucuria de a fi poet, adeseori cu tuşe nostalgice sau jucat-dramatice. Autodefinire caracteristică: „sînt singura tristeţe cu cişmea“ (dintr-un poem-baladă inclus în prima carte).

            Un personaj tonic, căruia-i puteai ghici patetismul de fond: aşa a fost Augustin Frăţilă. La fel şi cînta, cel puţin atunci cînd l-am ascultat – doar de cîteva ori, în serile de lectură şi muzică de la Muzeul Literaturii Române, de pildă. N-am frecventat cercurile boeme în care-şi desfăşura tot repertoriul. Ştiu că în ultima lui perioadă, după apariţia unor noi tehnologii de multiplicare, a scos mai multe compact disk-uri cu cîntece proprii. Cînd ne întîlneam, pe lîngă vechea colegialitate cenaclistă şi de mediu literar şi după schimburile de noutăţi curente, ajungeam şi la un punct biografic comun: în Petroşani, oraşul în care-şi petrecuse parte din anii de copilă­rie- adolescenţă, locuiseră o vreme şi bunicii mei materni, drept care noi, nepoţii, păstrăm amintirea de neşters a lungilor veri de joacă în aerul cu miros vag de cărbune. Alt moment: mijlocul lui 2007, cînd m-a sunat de cîteva ori, în perioada de pregătire a Maratonului de poezie din toamnă, de la Sibiu, pe care-l organiza Andrei Bodiu ca proiect al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – aspro (s-a ţinut pe 5-6 octombrie). Gusti vroia neapărat să participe, să fie alături de noi în ceea ce se anunţa drept – şi a şi fost! – un mare conclav al poeţilor autohtoni (peste o sută de participanţi, cîţiva şi din alte ţări). Am stat şi atunci de vorbă îndelung, mult mai mult decît ar fi fost nevoie pentru micile detalii privitoare la Maraton: taclale scriitoriceşti, amicale.

            L-a răpus un cancer galopant. Vara trecută, cînd l-am văzut ultima oară, la Festivalul de Literatură de la Neptun, era după chimioterapie: un pic mai slab decît de obicei, totuşi încă puternic, graţie structurii lui de bărbat voinic, dar cu părul căzut, ceea ce-l făcea să poarte tot timpul pe cap o şapcă – despre care am scris după aceea (în aLtitudini) că era „şmecheroasă“: făcută din pînză albă, putea trece drept accesoriu de sezon, contra soarelui arzător, însă era evident de ce o poartă… Mai tîrziu, în toamnă-spre-iarnă, cineva mi-a spus că l-a văzut mult mai slăbit, semn că finalul se apropia. Pronostic – vai! – confirmat prea curînd. Am mai vorbit o dată pe 7 ianuarie, cînd m-a sunat ultima oară. Ştiind în ce stare se află, am avut sentimentul că urările lui de Sfîntul Ion erau un fel de „Rămas-bun!“. Am pălăvrăgit ca-ntotdeauna, pe teme scriitoriceşti, fără să-l întreb despre boală, fără să-i dau de înţeles ce gîndesc. Aşa mi s-a părut firesc să fim, pînă la capăt: colegi şi prieteni legaţi de poezie, de literatură…

 

La foarte scurt timp (nu ştiu dacă se făcuse primăvară), ultimele versuri ale lui Augustin Frăţilă au fost strînse într-o carte, prin grija lui Ioan Cristescu (editor) şi Tudor Jebeleanu (autorul desenelor de pe cele două coperţi; în interior – schiţe de Iulian Frăţilă, fiul lui Augustin).1 Titlul, Vine cineva, anunţă metaforic moartea. Bolnav, sub tratament, autorul era conştient că sfîrşitul se apropie. N-a lăsat – însă – o mărturie directă: a continuat să scrie în felul lui, pianotînd lejer, cînd descriptiv-narativ, cînd metaforic, drept care poemele au doar discrete tuşe aluziv-realiste, în rest plutind într-o atmosferă parabolică şi simbolică.

            Cartea e împărţită în două scurte cicluri, precedate de un poem cules cu italice (cursive) (intenţie a autorului sau decizie a editorului?): Războiul de hîrtie – poate în ideea că doar poezia mai poate fi opusă teribilei maladii, ultimă soluţie în confruntarea cu moartea. Text abia schiţat, metaforă după metaforă: viaţa ca „azil de bătrîni“ (figurare a stadiului ultim), abandonul („mă voi preda“), diluviul şi sfîrşitul – care va fi al scrisului, al poeziei, avalanşă sufocantă de litere şi explozie a hîrtiei; poezie pînă la capăt…:

 

„Căci şi trîmbiţa care dă un sunet şovăitor – cine

se va mai pregăti de luptă?“

revoltă într-un

azil de bătrîni – viaţa mea

Voi sîngera

mă voi preda, undeva,

la capătul distanţei

dintre mine şi ea

 

Vin apele mari, va

veni cineva

cu litere moi

peste noi…

 

Hîrtia grea

va

        exploda. (p. 5)

 

Tema morţii va fi o constantă, frapantă, chiar dacă tot aşa, aluzivă. Poemul titular reia anunţul ambiguu: Vine cineva – cine, oare? Răspuns în aceeaşi stilistică: „Vine cineva, o umbră mare/ peste casa ta“ (p. 11) – primul enunţ, după care versurile improvizează alert, prin succesiune de extrapolări şi paradoxuri. Final interesant, în care locul vechilor răspunsuri – se înţelege că metaforice… – la întrebările esenţiale e luat de nostalgia senzorialităţii:

 

Vine apoi, tîrzie, o vreme

cînd cineva îţi răspunde,

de undeva, de departe,

de niciunde, ca o lumină mare ce

te pătrunde

pînă la os,

la toate întrebările deodată,

în care ai înghesuit

viaţa ta toată

şi înţelegi că

răspunsurile corecte ar fi fost

auz, văz, gust, pipăit, miros. (p. 11-12; metafora „luminii mari care te pătrunde pînă la os“ – radiologică…)

 

Altundeva – o adresare retorică („argheziană“) către divinitate:

 

… Dar spune, Doamne, ce faci tu cu noi, cu

vieţile ce ţi se-aduc ’napoi?

Le-mparţi în taină unor Feţi-Sărmani?

Cît poate ţine-o viaţă? Cît? Cîţi ani? (Haiku, p. 14)

 

În alt loc e pomenită şi „frica de moarte“ (Nordul copilăriei, p. 23), însă aş zice că tonul general e mai degrabă senin, de parcă eul poetic s-ar refugia, cu tot cu tema sa de acum, din biografie în poezie, într-un spaţiu trist, dar cumva epurat de concretul existenţei. Nu lipsesc mici pusee ludice, uneori sarcastice, alteori gratuite pînă la jocul morfematico-eufonic:

 

Asta fac eu, acum: aleg

grăsimea şi ghearele şi

tîrtiţa

măduva

pipota

îrtiţa

ăduva

ipota

iţa

uva

ota.

ţa! (final la Cina, p. 10)

 

În ciclul al doilea, Nu azi…, predomină adresarea către o persoană a doua numită din primul vers al textului prim, omonim: „Nu te trezi încă iubito“… (p. 27). Tot acolo „citesc Cartea/ şi mă-ntreb cine sînt“ (ibid.) – Biblia?; sau simbol generic al cărţii, al literaturii? Ultimele versuri ale poemului: „voi face curat/ în moarte…“ (ibid.).

            În textul următor: „Eu voi pleca iubito/ Va fi poate-n zori/ Poate în nori“ (Răzleţe, p. 28). Apoi: „Vine lumina care/ nu minte –/ calcă atent,// e un pod de cuvinte“ (Shambala, p. 30).

            Un „psalm“ (tot în sens arghezian): Vechi menuet, uşor jucat la început („Doamne“/„toamne“), după care devine grav, dezvoltînd o transparentă simbolistică a extincţiei:

 

Sînt toamne şi, Doamne, ce de

toamne mai sînt

sub frunzele ude mă-ngrop şi

sub ploi

pleoapele grele: pămînt – subpămînt, vai

vremea, măcar cu un mort

înapoi

Măcar de-aş putea, din

visare să fug

odată cu apele grele la

vale, cu preţul

curgerii mute s-ajung, în

pacea eternă din Marea cea

mare… (p. 33)

 

– cu final răzvrătit:

 

n-are rost să mai scriu, nu

mai vreau

să mai vii… (ibid.)

 

Urmează cinci balade – libere, tot cumva „descentrate“, dar tema centrală revine: „pămîntul care voi fi“ (Balada vieţii de veci, p. 37); „Voi trece prin ceruri/ cimitir plutitor“ (ibid., p. 38); „Astăzi şi viaţa-mi se frînge“ (Balada Iubirii de veci, p. 39).

            Ultime poeme (ultimele scrise?): Strigăt (p. 41-42) şi Nap(s)alm (p. 43). Cel dintîi – glumeţ şi tragic totodată, adresat divinităţii în ritm folcloric alert, parabolă a morţii ca despărţire de umbră şi ca intrare în Rai:

 

Hai, hai şi iar hai

cine vede umbra lui

cînd lumină-n ziuă nu-i

făr’ de umbra lupului

noapte-n gîndu’ omului?

Hai, hai şi numai’ hai

du-te Doamne, grij’ de Rai

şi de mine grijă n-ai. (p. 42)

 

Finalul celui de-l doilea, cu mixajul de „psalm“ şi explozibil letal din titlu – testamentar:

 

şi poemul acesta, el

doar îţi mai cere

încă o dată, iertare

şi eu,

că nopţile mele, de-atunci, mereu,

sînt

doar zile încremenite-n uitare… (p. 43)

 

Poeme impresionante ale aşteptării sfîrşitului, cu un anume aer de plutire stilistică în derivă, în jurul unicei, incredibilei certitudini…

 

Text publicat iniţial on-line, în revista virtuală ArtActMagazine/www.artactmagazine.ro, nr. 79, 4 august 2010.

  

Notă

1. Mic reproş la acest gest emoţionant de prietenie: probabil din graba publicării, lipsesc din volum informaţiile obligatorii la o asemenea editare postumă: provenienţa textelor ş.a.m.d.; nu există nici măcar o cît de concisă notă biobibliografică, încît un cititor căruia nu i-au căzut sub ochi anunţurile din presă despre dispariţia autorului să ştie despre ce e vorba.

 

Ion Bogdan Lefter

Augustin Frăţilă: Poezie pînă la capăt…(Augustin Frăţilă, Vine cineva)

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)