Radu Mareş se întoarce

 

Irina Petraş

   

Mai nou, nu ştiu cum se face, tot descopăr (fandacsie curată!) trilogii romaneşti. În încercarea de a identifica versúra prozelor de autor, mi se arată organizări până mai ieri secrete. După trilogia deshumării, a Dorei Pavel, uite că trei dintre romanele lui Radu Mareş se lasă aşezate într-o serie – trilogia aşteptării? a întoarcerii imposibile? – slujită şi de celelalte cărţi ale sale – Pe cont propriu, Anul trecut în Calabria sau Manual de sinucidere. Născut în 1941, în Frasin/Suceava, Radu Mareş debutează în Tribuna clujeană, în 1959, face Facultatea de Filologie la Cluj (1964), pleacă în Dobrogea şi în Moldova, apoi revine în oraşul transilvan în 1971, ca redactor la Tribuna. Caii sălbatici şi Ecluza sunt romane ale (în)depărtării de origini, ale unui aproape exil. Tinereţea din Dobrogea şi maturitatea clujeană sunt trăite după ritmul rezumat în jurnalul calabrez: „N-am altă soluţie decât să aştept răbdător“. În aşteptare albă sunt scrise ambele romane, înainte de întoarcerea de acum.

Romanul Caii sălbatici investiga lucid trecutul, singurul teritoriu cert şi, paradoxal, perfectibil. „Confesiunea întârziată“ are acoperire în credinţa că „a povesti înseamnă a înţelege“. Îndrăzneala de a dezgropa un mort frumos, „întârziatul adolescent“, devine o datorie faţă de sine, romanul construindu-şi în subtext un antiroman sau un jurnal al genezei într-o fremătare continuă. Explicaţia de atunci: „Ceea ce urmează este o reconstituire. Nişte întâmplări [...] Abia scriind, adunând materialul divers cerut de orice construcţie, fie ea şi din cuvinte scrise pe hârtie, a apărut, apoi s-a consolidat sentimentul că pun în mişcare năluci personale, o lume, oameni inexistenţi, ficţiuni“, viza burgul septentrional şi satul cu apă dulce de lângă mare, ambele convenind proiectului tânărului, pe atunci, prozator: „Visez să realizez, în sens literar, principiul vaselor comunicante – în ambele nivelul intensităţii narative să fie identic şi simultan, un continuum“. Rezultatul e o altă realitate, în oglindă: textul mistifică, dar promite o certitudine, aceea a speranţei, a aşteptării. Am numit Ecluza un roman al celui de-al doilea „obsedant deceniu“. Prima încercare masivă de a ieşi din conul de umbră de după 1989. Bine scris, romanul transcrie un impas, o zvârcolire cenuşie, înainte de aşezarea (relativă) la care invită noul roman. Instrumentarul şi atitudinea (resentimentară) sunt încă ale romanului primului obsedant deceniu. Ficţiunea şi istoria nu par să-şi fi recăpătat autonomia, adevărurile sunt încă manipulate.

Cel de-al treilea roman – Când ne vom întoarce (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010, 464 de pagini) – e traversat de un aer proaspăt, înşelător, căci vânt de secetă sub sumbre prevestiri:

 

Vântul secetei care începu brusc, precum un ceasornic... Printre pleoape, ca să nu-l orbească lumina, cercetă azurul care începea şi el să-şi recapete culoarea şi – în minte – încercă să reproducă sentimentul de balans şi spaimă din copilărie când reuşea să trăiască foarte intens conştiinţa că e culcat cu faţa în jos, iar cerul e dedesubt şi că va cădea în acest abis translucid dintr-o clipă în alta. […] Sări în picioare ca împins de un arc şi încălecă. Abia atunci, înainte de a-i da pinteni armăsarului, descoperi că cei doi ulii se aflau exact în locul unde-i lăsase cu nu ştiu câte zile în urmă, tot deasupra capului său...

 

Radu Mareş valorifică remarcabil, cu o regăsită melodie a frazei şi un chef renăscut al povestirii, copilăria bucovineană. O face, desigur, în seama unor personaje, dar este evidentă împăcarea cu sine prin rememorare, chiar dacă, dincolo de cercul imperial şi marginal, deopotrivă, de Zwischeneuropa, se văd fisuri niciodată vindecate. Când ne vom întoarce îl readuce cu sine pe Mareşul Cailor sălbatici, adică pe arpentorul în stare să cartografieze pedant o lume, o vreme, un loc, să înregistreze psihologii şi relaţii, să reconstituie evenimente cu rădăcini greu sau imposibil de desluşit. Tot romanul e construit cu amestec de bună, tradiţională artă a povestirii şi discrete formule moderne, în straturi epice imbricate abil, cu reveniri iuţi asupra unor destine şi opriri în loc aproape poematice, creatoare de savuroasă atmosferă. „Cu câteva zile înainte de a împlini 25 de ani, în primăvara lui 1935 (sau 1936), Gavril M. primi numirea la fermă, ca administrator.“ Obişnuit cu Bucovina sa „de sub munte“, de acasă, se instalează la fermă urmându-i lui Wagner: „Acceptă până la urmă resemnat (cu toate că nu-l privea) că Wagner, austriac din Tyrol, fusese într-adevăr omul cu şcoala cea mai înaltă ajuns vreodată pe aceste meleaguri de la marginea lumii“. Profesorul Volcinschi e un fel de Rogojinaru pe dos, un sfătuitor cu minte limpede şi judecăţi severe:

 

– Ce avem? Pământ bun, cum nu e nicăieri. Atât! Aer şi apă. Pentru că pe ţăran l-au stricat până-n măduva oaselor arendaşii şi crâşmarii şi el va rămâne o povară pentru toate cârmuirile viitoare. […] Cine va vrea să schimbe ceva în ţara asta de la ţăran trebuie să înceapă. […] Cu toate că, pentru a fi cinstit până la capăt, nu-mi fac speranţe. Ca foşti supuşi austrieci, noi, cei din generaţia veche, am fost loiali coroanei imperiale până în clipa în care ne-am dedicat în totalitate cauzei naţionale […] Acuma vin eu şi vă-ntreb: voi pe cine slujiţi? Cui îi sunteţi credincioşi şi pentru cine v-aţi da viaţa?… În afară de Dumnezeu, voi în ce mai credeţi? […] Îţi spun asta numai matale: uite că acuma au venit românii şi au stricat rânduielile…

 

Ferma e o lume de hotar şi de trecere prin care mişună tot soiul de oameni, dar mai este sau ar putea deveni, sub lucrarea disciplinat-pătimaşă a agronomului, şi un univers de semne şi năluciri familiare, un acasă locuibil, substitut al satului copilăriei. Incursiunile în anii primi înregistrează plecările succesive de acasă şi dorul de întoarcere în pagini cu fin iz tradiţionalist, de răzvrătire contra Oraşului indiferent la durerea şi lacrimile copilului:

 

toţi oamenii din sat, nu doar el, veneau la târg ca-n ospeţie în casa altuia şi fiecare ştia că nu vine definitiv […] Căci până la urmă tot la ei în sat, în văioaga uitată de sub pădure trebuie să se întoarne. Învăţase destul de repede cât cântăreşte faptul că acolo sunt cimitirele şi că în cimitire sunt cei dinainte, din moşi strămoşi. O linie precisă, ca de foc, le însemnase astfel pentru totdeauna. Dar linia era şi un obstacol de netrecut.

 

Personaje memorabile valorează fresca epică. Ţiganca Tina aduce eresuri de proză eliadescă ori voiculesciană, bine întreţesute cu povestea fermei. „Gavril M. întâlni ochii întunecaţi, larg deschişi în care citi, fascinat, ceva ciudat. Spaimă nu era, asta e sigur…: – Ai văzut că ţi-am adus ploaia, domnişorule?“ „Ploaia îl înviase şi pe el şi îl şi curăţase. Şi, într-un fel de mică halucinaţie, care nu durează mai mult de-o secundă, se simţi devenind uşor ca fulgul şi curat ca un glonţ de puşcă ţâşnind de pe ţeavă. Timpul de fapt trecea pe alături, în viteză, dar fără să-l fi atins.“ Preotul ştie că „limba e un rău fără hodină şi că are, câteodată, chiar şi venin aducător de moarte“, fiind supusă interpretărilor infinite. Povestea de dragoste cu domnişoara Katria, nepoata morarului Schneider, şi „dorinţa nebunească, dureroasă, irezistibilă (ca o naştere) de a-ţi deschide sufletul şi a spune despre tine absolut tot...“ adaugă un fior magic în plus, însă pustietăţile înzăpezite de la Valea Lupului anunţă „altceva, mai grav şi mai fără leac decât nebunia“. Că „părintele Iliuţă Teologul“, duhovnicul, era legionar nu părea decât un amănunt biografic, fără legătură cu defilările „la trecerea cărora se trăgeau obloanele la prăvălii“ – „ordinea şi cadenţa, de fapt tot ce e marţial, grav şi solemn, le simţise totdeauna cu pielea, parcă, cea de la rădăcina firului de păr care se înfioară“. Prevestirea confuză a părinţelului, cum că „neamul românesc, care nu-i pregătit pentru vremurile noi, de cumpănă, e în primejdie să-şi piardă fiinţa păstrată prin veacuri“, o asculta cu indiferenţa lui Moş Onofrei, care „făcea parte din categoria celor prea obosiţi de câte ştiu despre viaţă şi oameni“.

Finalul tragic al cărţii capătă un bemol dinspre Vorobchievici, supravieţuitorul: „Tu nu vei înţelege niciodată ce-a fost cu adevărat. Istoria, mă tem că şi ea, şi-a creat aici un lapsus mincinos şi nu-ţi va fi de ajutor. Cât despre noi, noi, ştiutorii, când ne vom întoarce, nu vom găsi decât vidul“.

 

Irina Petraş

Radu Mareş se întoarce (Radu Mareş, Când ne vom întoarce)

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)