Cornişa cerului

 

Poate că sunt – cu adevărat – fiica ta, Cerule,

Fiindcă şi azi pot merge, firesc, pe Calea de lumină a mării,

Până la soarele ce-l laşi peste noi,

Ca pe-un măr în elegantă cădere...

Ştiu că pot urca oricând legată cu firul zilei,

Împletind razele prea arzătoare într-un leagăn

Şi strigând către zeul înălţimilor extreme:

„Lasă-mă să cad pe cornişa Alexandriei,

De unde pot vedea încă măreţia apei înfocate

Păzind farul în forma şerpilor mereu mişcători...“

Şi-apoi, mai tare, implorând:

Lasă-mă să mă scald în grota cea verzuie

Cu apă lăptoasă

Ca un smarald proaspăt inventat

(Înţeleg acum de ce Malaparte  şi-a făcut casa

În partea neumblată a insulei Capri,

Unde adastă această aureolă

Mai liniştită decât orice azur).

E uriaşă, magnifică, uşoară căderea din picurii luminii,

Precum cititul hieroglifelor în spuma valurilor întunecate...

În nicio altă noapte nu mi-a încremenit mai misterios inima

O prea blândă, pietrificată durere,

În unicitatea fiecărui val, a fiecărei frunze,

Sfârşindu-mă în irepetabilul oricărui fulg de nea,

Bubuind în vălul identităţii, la fel de surd, la fel de invizibil...

 

Rodica Marian

Cornişa cerului

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)