***

 

Mă rătăceam în propria-mi absenţă,

Încolăcindu-mă în păianjenii anilor, cu bucurie, continuu...

Când, foarte rar, deodată, fără s-o pot arăta cuiva

Şi chiar fără s-o cred,

Se furişa o străfulgerare umilă,

Ca o zdreanţă ori aşchie

Din bronzul formei mele veşnice,

Într-o curte interioară din Bruges ori dintr-un turn, la Rhodos,

Pe un pod acoperit din grădina Curţii de Argeş,

Ceva mai palpabilă, ca o frescă dezgropată,

Într-un patio pompeian sau

Palpitând, ca o blândă tragedie andaluză

în casa-muzeu a pictorului Sorolla,

dar

Încă o nălucă fără miros,

Până când

Ating întâmplător un obiect casnic

Din care ţâşneşte toată fabuloasa mea singurătate,

Urieşindu-se, precum năvăleşte spre cerul de poveste

Duhul ascuns în lampa lui Aladin

Şi grăindu-mi de acolo, ca un tsunami straniu îmblânzit:

– Acum te pot răsplăti, de-ai mai avea puţin timp...