Imaginea 3D şi omul 2D

 

Cristian Tudor Popescu

  

Ce vrea de 100 şi mai bine de ani un spectator standard mediu (ssm) contra costului biletului de cinema? Vrea să râdă, vrea să plângă, vrea să fie uimit, indignat, cuprins de groază, să respire uşurat, vrea senzaţie, sentiment, stare. Vrea să simtă în cele două ore cât nu simte într-un an din viaţa lui săracă în trăire.

            Iată de ce cinematografia, aşa cum o cunoaştem, este, sau cel puţin a fost, o artă populară. Ceea ce n-au fost vreodată pictura, sculptura sau fotografia – efortul de imaginaţie pentru a ajunge la stare în cazul acestui tip de mediu artistic static şi mut e prea mare pentru capacitatea mentală a ssm. Iar în cazul artei cuvântului tipărit e şi mai greu.

            Mişcarea, apoi sunetul, muzica, vocea umană, culoarea au apropiat de fiecare dată  filmul de ceea ce s-ar numi realificare, recrearea realităţii pentru toate cele cinci simţuri ale spectatorului. Care să înceteze a mai fi spectator.

            Acum suntem în deceniul 0 al Noii Ere 3D. Viziunea tridimensională, stereoscopică, încă un pas mare către idealul realificării complete, a fost lansată încă din anii ’50, cu mijloace tehnice modeste, prea scumpe, dar concurenţa televiziunii fiind ameninţătoare, patronii din industria filmului şi-au asumat riscul. Durerile de cap şi oboseala oculară a spectatorilor siliţi să poarte ochelari grei cu o lentilă albastră şi una roşie au scos destul de repede procedeul de pe piaţă. În anii 2000 el revine sub presiunea altui mediu în plin elan: internetul. Ca să ofere ceva accesibil doar în sala de cinema, investitorii s-au hotărât să reia 3D folosind noile tehnologii digitale, mult mai ieftine şi performante. După animaţiile 3D Chicken Little şi Meet the Robinsons, după succesul Călătoriei spre centrul Pământului şi concertului U2 3D prezentat la Cannes, marile studiouri intră în scenă cu Beowulf (Robert Zemeckis), Avatar (James Cameron), Up (Disney/Pixar), G-Force (Jerry Bruckheimer). George Lucas are intenţia să-şi convertească 3D toate cele şase filme Star Wars.

Studiourile Dreamworks anunţă că de-acum toate producţiile lor vor fi 3D. Calitatea proiecţiilor va fi garantată de ţipetele şi smuciturile în scaune ale spectatorilor asaltaţi de monştri, extratereştri sau cyborgi.

            Întrebarea mea de cinefil: va avea de câştigat sau de pierdut filmul ca artă în spaţiul 3D?  Filmele-reper ale mutului alb-negru nu sunt, după părerea mea, inferioare artistic capodoperelor sonorului color. Nosferatu de F.W. Murnau nu e sub The Shining de Stanley Kubrick, Timpuri noi de Charles Chaplin nu e sub Titanic de James Cameron, Metropolis de Fritz Lang stă oricând faţă în faţă cu Matrix al fraţilor Wachowski. Operaţia de colorizare a marilor filme alb-negru nu le-a îmbunătăţit câtuşi de puţin, dimpotrivă, le-a alterat estetic fundamental, ca şi cum ai vopsi o floare. Remasterizarea lor digitală creşte acurateţea imaginii, dar e o imagine rece, fără căldura peliculei. Cu cât e mai aproape de artă, cu atât o operă e mai greu transplantabilă de pe un mediu pe altul. De aceea, ideea de a transpune 3D capodopere 2D, care cu siguranţă va fi pusă în practică pe scară largă în următorii ani, mi se pare o aberaţie. În schimb, multe filme 2D de serie vor avea probabil de câştigat prin digitalizare 3D. Motivul e tulburător de simplu: filmul de artă se adresează spiritului, filmul de serie senzaţiei. O dimensiune în plus creează senzaţii noi, dar împuţinează grav spiritul filmului, dacă el există.

            Simt nevoia să fiu în ploaia din Camera Împlinirii Dorinţelor, cu Scriitorul, Savantul şi Călăuza prăbuşiţi în prag, ca într-un spaţiu 3D? Nu, nici gând. Nu-mi doresc ca imaginea tarkovskiană să fie mai reală, tocmai pentru că forţa ei stă în transcendenţa pe care o transmite folosind elemente de real aflate la îndemâna oricui. Nu vreau să miros transpiraţia lui Aleksandr Kaidanovski sau să pipăi paltonul purtat de Anatoli Soloniţân, asta nu mă va face să percep mai bine imaginea din sufletul lui Tarkovski, pentru că acolo, deşi nu apare niciun extraterestru cu coadă, nu e o imagine din lumea reală, e imaginea sufletului unui artist. Iar sufletul lui are toate D-urile spaţiului şi timpului.

            Punctul omega, punctul de fugă către care tinde realificarea, cu pasul ei actual 2D-3D, exclude arta. Pentru că arta înseamnă abstracţiune. Înseamnă a face abstracţie, a înlătura câte ceva din realitate. Toată arta este abstractă. O maimuţă albă cufundată până la gât în apa unui lac de munte asiatic, privind lumea cu aerul unui înţelept al cărui spirit s-a desprins de trup este artă, cu toate că realizatorii extraordinarului documentar Baraka n-au influenţat în niciun fel instantaneul. Dar l-au căutat îndelung şi l-au scos din peisajul planetei, focalizându-ne atenţia pentru câteva zeci de secunde doar asupra lui din toată realitatea Terrei.

            Sau a adăuga. Tarkovski obişnuia să vopsească pomi pentru ca peisajul să se potrivească atmosferei lui interioare. Antonioni a modificat toate culorile mediului din Deşertul roşu pentru ca industrialul să pară viu şi naturalul muribund, cenuşiu. Realitatea este pentru cineast asemenea culorilor din tuburi pentru pictor.

            Vor apărea cu siguranţă, ca în orice nou medium, şi creatori autentici în 3D, care îşi vor gândi opera de la bun început în funcţie de acest nou parametru tehnologic. Asta însă dacă va mai fi nevoie de ei, căci deja sloganul unor companii de hardware este: „Fă-ţi propriul film 3D la tine în sufragerie!“. Firma pdt din Manchester oferă webcamera  Minoru, care dispune de două lentile la distanţă aproximativ egală cu cea dintre ochii umani. Împreună cu un software distribuit gratuit şi o pereche de ochelari roşu-albastru, fiecare utilizator de computer îşi poate face filmul său personal 3D. Americanii de la td Vision pun pe piaţă un codec software şi un camcorder cu care orice clip obişnuit poate fi transformat în unul 3D. Într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare cetăţean va putea să-şi  regizeze propriul film 3D şi să fie unul dintre actori alături de hologramele din celelalte roluri. Unii nu se vor limita la sufrageria proprie, îşi vor proiecta producţiile pe scuarul din faţa blocului, ca să beneficieze şi vecinii...

            Singura problemă mi se pare, dar poate vârsta să fie de vină, că pe măsură ce imaginea câştigă o dimensiune, devenind 3D, omul pierde o dimensiune, adâncimea, transformându-se într-o făptură a superficiului, bidimensională.

 

Cristian Tudor Popescu

Imaginea 3D şi omul 2D

» anul XXI, 2010, nr. 12 (247)