Dubla ieşire

  

Andrei Badea

  

            – Trebuie să plec, Fluturel, spuse Mototolea, înghiţindu-şi o lacrimă ce-i stătea în gât.

            – Pe mâine dimineaţă, prietene!

            – Pe mâine…

            – Iar o să-ţi fie greu…

            – Nu-i nimic. Am atâtea în jur care să-mi facă viaţa mai uşoară.

            – Să stai lângă mine, ca-n fiecare seară şi să…

            – O să stau, frăţioare, nu-ţi face griji, spuse Fluturel, şi îşi luă în braţe prietenul, ce deja adormise, căci Fluturel îi simţi pe mână răsuflarea grea, obosită, dar calmă. Îi privi îndelung faţa şi chipul său rozaliu se lumină pentru o clipă. De mult timp, din vremuri bătrâne, în care oştenii celor două împărăţii, de miazănoapte şi de miazăzi, se luptaseră în luptă cinstită, cu onoare şi vitejie, cei doi prieteni rămăseseră singuri pe acele meleaguri înverzite, cu coline vizitate de cerbi maiestuoşi şi seculari, cu haite de lupi ce vânau noaptea botul umed al căprioarelor care cădea sfâşiat, înroşind pământul, cu izvoare ce naşteau râuri şi apoi fluvii, bogate în peşte. Vânturile umede aduceau ploi torenţiale, care purtau, dansând, răvaşe scrise de mână de pe alte plaiuri, de unde fiinţe misterioase lansau celebrele zmeie cu viaţă lungă, de care erau agăţate mesaje lungi, mesaje de pace, scrise într-un stil poetic şi răsunător, aici, în această ţară unde nu mai fusese război de câteva sute ani, pentru că nu mai avea cine să-l poarte. Era un meleag stingher, departe de orice aşezare omenească şi de Împărăţia de Miazăzi, iar cei doi prieteni trăiau precum plantele, hrănindu-se cu apă şi lumină. Se izolaseră aici pentru că numai aici se puteau juca în voie şi se puteau bucura de fiinţa celuilalt, fără să fie nevoiţi să ducă o viaţă convenţională, care nu le-ar fi permis libertatea totală a prieteniei dezinteresate.

            Ajunşi la casa lui Mototolea, Fluturel deschise uşa cu piciorul şi îşi aşeză prietenul, care zâmbea în somn, pe patul de frunze, peste care era aruncat un cearşaf alb, găurit în mai multe locuri de trecerea timpului. Luna răsărise palidă şi Fluturel observă, prin geamul scobit în scoarţa copacului, o bufniţă cu un cap imens, care pluti lin şi ateriză pe o cracă, făcând-o să tremure.

            Fluturel ieşi prin deschizătura scorburii şi se aşeză pe scăunelul din dreapta copacului, aşteptând venirea dimineţii. Ca de obicei, îşi petrecu noaptea privind cum un muşuroi de furnici încearcă să-şi adune hrana în cuibul de sub pământ. Pândea momentul în care vreun cărăbuş apărea prin preajmă şi îi rupea toate picioarele, în afară de unul singur, după care îl punea pe pământ şi aştepta să vină furnicile. Le lăsa să-l mănânce pe dinăuntru, să rupă bucăţi din trupul lui şi să le ia în spinare, cărându-le către casa lor, dar, din când în când, îi plăcea să le zădărnicească munca, dezlipindu-le de pe bucăţile rupte din cărăbuş. Îl distra ambiţia lor, căci de fiecare dată micile fiinţe îşi reluau munca nestingherite. Fluturel părea că se distrează, dar era o amăgire. Destinul lui era şi destinul furnicilor, căci munca lor întreruptă şi reluată la nesfârşit era la fel cu prietenia celor doi izolaţi: frântă înainte de a fi început cu adevărat. Ştiau amândoi foarte bine că toată viaţa lor se va scurge între nesfârşite aşteptări ale răsăriturilor de soare şi ale amurgurilor repezi, că nimic pe lume nu va fi mai important decât acea jumătate de oră de dimineaţa şi cealaltă jumătate seara şi, cu toate astea, se încăpăţânau să se considere fericiţi, şi poate chiar erau, dacă n-ar fi existat gândul nepotrivirii lor cu lumea.

            Se născuseră în acelaşi sătuc şi, la Târgul Anual de Copii Nedoriţi, rămăseseră nevânduţi. Atunci, părinţii amândurora s-au hotărât să nu-i alunge, însă i-au întrebat ce vor să aleagă: să scape de blestemul de a nu se putea vedea decât o jumătate de oră în zori şi cealaltă jumătate la apus, cu condiţia să nu se mai întâlnească niciodată unul cu altul, sau să rămână împreună, dar separaţi prin somn. Aşa spuneau legile date de Parlamentul Împăratului, iar cine nu se conforma era blestemat încă o dată de către Marele Vrăjitor Nesupus, să nu mai doarmă niciodată şi, în plus, să nu mai uite niciodată nimic. Erau câţiva în Împărăţia Îndepărtată care reuşiseră să reziste mai mult de cinci ani. Unul singur, un bărbat, care acum era moşneag, ajunsese la 90 de ani. Se vorbea despre bătrânul Lingură că, pe la vreo 75, a vrut să-şi ia viaţa, dar a primit în vis o Înştiinţare de Urgenţă că, dacă va mai rezista până la 76, va veni peste el Suprema Bucurie, şi asta era de ajuns pentru toţi ca să înţeleagă că bătrânului nu i-ar mai fi trebuit nimic altceva. Vecinii ştiau când a fost ziua mult aşteptată, căci Lingură a ieşit pe poarta grădiniţei lui, cântând şi bătând din palme. Copiii s-au luat după el, dar de-acum nu-i mai păsa. Şi tot Lingură, într-o seară călduroasă de iunie, le spusese celor doi părăsiţi că blestemul lor avea să se frângă, însă era nevoie de o moarte. Erau prea mici şi naivi şi n-au inţeles, dar din seara aceea ceva în sufletul lor s-a luminat şi era de ajuns, în momentele de Mare Tristeţe ce se abăteau peste inimile lor, regulat, ca secundarul unui ceas elveţian, să se gândească la promisiunea bătrânului, ca să se înveselească, aşa cum marinarii, pe timp de furtună, aşteaptă, cu sufletul la gură, atunci când simt că nu mai au nicio şansă de scăpare, ca cercul de lumină al farului să vină şi să le mai arate, încă o dată, drumul spre casă, chiar dacă acest drum este doar un val uriaş.

            Într-o zi, s-a întâmplat. Lingură a trimis un sol, sub formă de vrabie adusă de vânt, şi ei au înţeles că era timpul. Ajunşi în faţa lui, şi-au plecat capetele în semn de preţuire şi s-au lăsat mângâiaţi, semn că au acceptat, „… şi cine n-ar fi acceptat“ se gândeau ei. Dar bătrânul, cunoscând sufletele oamenilor de pe acele meleaguri, ştia că niciunul, în situaţia lor, n-ar fi acceptat, şi cu toate astea, era încrezător că acela dintre ei care va ieşi, în urma sorţilor, va înţelege că e mai bine să moară o secundă, neregretând şi glorios, decât să trăiască o viaţă de regret şi ruşine.

            Împăraţi cruzi din toate colţurile lumii s-au adunat să asiste la marele eveniment. Era o cinste pentru toţi să ia parte la aşa ceva şi să se împărtăşească, măcar vizual, de Marea Bucurie, căci cine murea pentru ca un frate să-şi recapete somnul şi uitarea nu murea, ci intra în Marea Bucurie. Şi, mai mult decât atât, sufletele împăraţilor şi ale celor din jurul lor aveau nevoie, din când în când, pentru a supravieţui, de asemenea dovezi de iubire, dar acestea nu ieşeau, din păcate, decât din inimi de copii. Însă aceasta n-o ştiau decât o mână de oameni, privilegiaţi, în special cei din conducere, care aveau legături ascunse cu Preoţii Misterelor Greu de Rostit, care, la rândul lor, ştiau cum stă treaba cu Marea Bucurie, dar nu reuşeau să pună în practică, căci ei se năşteau cu un handicap uriaş faţă de oamenii din celelalte categorii sociale: bancnotele, în nările lor, nu miroseau a carne de om, ci a gură de femeie tânără.

            Sus, pe eşafod, călăul îşi potrivea masca, în timp ce Fluturel şi Mototolea urcau scările, râzând şi ciondănindu-se. Toţi ştiau ce urma să se întâmple, numai ei doi nu. Ajunşi lângă torţionar, tresăriră la vederea acestuia şi îşi acoperiră feţele cu palmele. Era la amurg, Fluturel îşi freca ochii, năuc de somn, pe când Mototolea începuse să caşte. Tocmai bine, îşi spuse regele, nici n-o să simtă că-i adevărat şi i se va părea o glumă proastă, iar celălalt e prea obosit ca să mai simtă ceva. Spectatorii îşi ocupară locurile. Se vedeau evantaiele mişcându-se cu graţie, ca un cârd de egrete gata să-şi ia zborul. Bărbaţii îşi suflecau mânecile a mulţumire şi îşi aprindeau ţigările, iar Mototolea vedea în depărtare miile de puncte din care ieşeau, silenţios, fuioarele de fum. Femeile îşi admirau copiii neastâmpăraţi, alergând şi împiedicându-se printre picioarele nerăbdătoare. Toată lumea aştepta. Nu urma să dureze mult, dar emoţia gândului de a se întâlni, măcar de la depărtare, cu Marea Bucurie făcea ca marea de inimi să vibreze fără putinţă de astâmpăr. Deodată, sunetul ascuţit al unei trompete se înfipse în timpanele privitorilor. Împăratul aşteptă să termine, după care luă cuvântul:

            – Dragii mei prieteni, începu el emoţionat, sunt deosebit de bucuros să mă aflu aici, printre voi, la acest eveniment aşteptat de mai bine de câteva mii de ani, de când avem informaţii sigure că a luat naştere brava noastră naţiune. Astăzi, în această zi însorită, sufletul meu râde şi se veseleşte să ştie că a sosit clipa când unul dintre fiii acestui pământ norocos se va învrednici să primească cu braţele larg deschise Marea Bucurie, mai ales că cel care va fi eliberat de blestemul Somnului Silit este unul dintre Copiii Nedoriţi. Să începem, dar, mai spuse, şi bătu scurt, din două palme scurte şi groase, înfăşurate în inele masive, pietruite cu nestemate verzi şi rubinii.

            Împărăteasa trase la sorţi şi călăul se pregăti de execuţie. Nimeni nu ştia care dintre cei doi va fi executat, cu atât mai puţin Fluturel şi Mototolea, care nici măcar nu aflaseră că unul sau altul va muri. Credeau că au fost aduşi în faţă pentru a fi aclamaţi că vor deveni, de acum înainte, un exemplu pentru toţi viitorii Copii Nedoriţi. Rezultatul secret călători din mână în mână, până în palma călăului. Citi numele, după care făcu semn unui ajutor de-al lui ca amândoi să rămână pe scenă. Copilaşii se bucurară enorm că nu trebuiră să se despartă, deşi ora era foarte întârziată şi, de-acum încolo, Mototolea putea adormi oricând. Şi, dacă spectatorii curioşi priveau mai bine spre eşafod, puteau vedea cum acesta îşi culca domol capul în poala prie­tenului său, care se aşezase pe butucul de tăiat capetele şi începuse să-şi plimbe degetele prin părul celuilalt, aşa cum făcea în fiecare seară. Şi cum stăteau aşa amândoi, nici nu observară cum Johnny Călăul îşi făcuse vânt cu toată forţa lui şi acum lama perfect ascuţită a securii zbârnâia prin aer şi-şi făcea loc spre capetele celor doi, aplecate unul spre altul ca într-o îmbrăţişare inconştientă de adio.

 

Andrei Badea

Dubla ieşire

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)