In Memoriam Viorica Z. Marinca 

S-a stins din viaţă în 22 august a.c. doamna Viorica Z. Marinca, distinsa noastră colaboratoare, a cărei prezenţă ne sugera splendoarea doamnelor transilvănene de altădată. Doamna Marinca a făcut parte din cercul de admiratoare şi prietene ale lui Lucian Blaga. Cu puţin timp înainte de moarte i-a apărut volumul de poezie Lirice (Editura Echinox, 2010). Publicăm în acest număr un portret pe care doamna Marinca i l-a făcut profesorului Ion Chiricuţă. Doamna Marinca a lăsat revistei Apostrof cîteva seturi de corespondenţă inedită între cunoscute personalităţi literare.

Apostrof

  

 

În amintirea profesorului dr. Ion Chiricuţă

 

22 noiembrie 1988

 

La Rita, ca întotdeauna, interiorul a apărut frumos, aglomerat, cu mobile, covoare persane, tablouri pe pereţi şi nenumărate obiecte de argint. Printre ele, un vas cu garoafe ofilite pe jumătate. Întreaga cameră degaja ceva foarte obosit. Doar mătasea azurie a scaunelor şi fotoliilor scânteiază viu, în timp ce într-un colţ al canapelei îl zăresc pe Fifiduş, căţelul îndrăgit al profesorului. Acum e apatic, foarte bolnav, întors cu spatele spre lume.

            La masă am resimţit profund absenţa profesorului. El o umplea impunător, îi stătea atît de bine, mereu, în fruntea ai. Toată masa era acoperită cu aperitive fin ornamentate, pe tăvi de argint, mari şi mici, în mijloc răsărea la fel de încărcată o tavă cu mânere grele, ovale, cu zimţi.

            Ce dureros au sunat cuvintele Ritei la masă, după ce doamna Macavei şi Dr. Boeriu şi noi am spus: „Dumnezeu să-l odihnească!“, câtă durere în glasul Ritei: „Acolo unde eşti, să fii fericit!“ A repetat acestea ca pe o urare, de parcă era vorba de cineva călător în depărtări. O lumină ceva mai caldă, de la focul arzând cu putere, se lăsa peste sufrageria veche de nuc, împodobită cu lucruri preţioase, fel de fel. De pe un dulăpior spaniol ieşea în relief o vază chinezească înaltă, din porţelan trandafiriu, diafan. Rita se armoniza nemaipomenit de bine cu interiorul ei. Faţa albă, ochii şi sprâncenele în linii drepte, părul negru, strâns pieptănat, îi împodobeşte mâna un inel cu piatră mov-închis, dispuse în jur briliante. Dedesubtul lui un inel masiv din aur, cu rubin. Îmbrăcată în negru, îl îmbrăţişează pe Fifiduş, îl alintă, îl sărută pe frunte ca pe un copil bolnav. Acesta stă ca adormit în braţele ei, coboară apoi pe covor, stă cu spatele spre noi. Pe urmă se retrage în cealaltă cameră, de unde îl auzim în răstimpuri plângând. „Ascultă maşina care trece pe stradă“, spune Rita. Îşi aminteşte de profesor, cum îi pregătea pacheţelul cu friptură, cum se bucura văzându-l pe Fifiduş că apare tandru şi că îi cuprinde piciorul cu lăbuţele. Înduioşat, repeta cum îi simţea lăbuţele calde pe piciorul bolnav. O groază copleşitoare am văzut ivindu-se în ochii Ritei când a spus cum se gândeşte la Fifiduş bolnav, că ar putea muri, apoi cu ea ce o să se întâmple şi cu lucrurile ei. Îşi aminteşte, în felul ei dureros, cum în dimineaţa zilei de miercuri – aici ochii i se măresc halucinant – i-a spus profesorului să rămână acasă, la pat. Profesorul n-a răspuns decât cu un grăbit „La revedere!“ şi apoi cele ce au urmat. Cum i s-a încreţit pielea pe braţe, pe măsură ce auzea momentele următoare, devenea cu încetul ca o stană de piatră. Nu a avut nicio presimţire, doar o nelinişte enormă, cu două-trei zile înainte.

            În timpul mesei a vorbit cu însufleţire despre străduinţele şi eforturile enorme ale profesorului pentru înfiinţarea Institutului Oncologic, tenacitatea neîncetată cu care a luptat pentru obţinerea aparatelor şi să-şi scrie lucrările. Dureros de parcă iarăşi i-ar fi intrat în conştiinţă dispariţia lui, a spus cu vocea plină de lacrimi: „Şi moartea aceea acolo...“

            Stăteam cu toţii tulburaţi în acelaşi decor ştiut, cu lucrurile tăcute la locul lor, cu portretul profesorului, cu privirea lui atât de îngândurată, cu expresia de dârzenie a feţei, pictat în nuanţe de ocru, de pictorul Corneliu Baba. Priveam cu întristare chipul aceluia care a fost o personalitate uriaşă, o forţă capabilă de înfăptuiri şi de opera eternă a Institutului Oncologic, pentru tratarea suferinzilor de cancer, şi acum viaţa lui întreruptă brusc, zguduitor, pentru totdeauna.

            În holul mic, un covor de rugăciune atârnă pe un perete, sus în vârf cu o inscripţie în litere arabe. Înainte de a ieşi privesc încă o dată covorul în brun-întunecat. Ce stătea scris acolo? Ce mesaj străvechi, tainic, ascundea? Pe stradă era întuneric, sus o lună ceţoşată. O tot văd prin geamul îngheţat al maşinii şi în închipuire silueta înaltă a profesorului, care ne însoţea cu Fifiduş alături, vesel, îmbrăcat într-o haină de iarnă. Înaintează împreună încet, se duc, se pierd de-a lungul străzii adormite, ninse.

 

Viorica Z. Marinca

***

In memoriam Viorica Z. Marinca

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)