În laboratorul minotaurului ideologic (II)

  

Nicolae Balotă

 

(Urmare din nr. trecut)

 

Umilirea, torturarea celor mai eminenţi reprezentanţi ai şcolii medicale sau ai celei juridice din Cluj, a profesorilor de la Litere şi Filosofie, oameni de vârsta părinţilor mei şi pe care chiar dacă nu-i cunoşteam personal îi asimilam cu aceştia, mă jignea, mă durea, mă revolta chinuitor. Exasperat, trânteam uneori zgomotos ferestrele sau părăseam Institutul şi mă refugiam sub arborii tăcuţi ai Grădinii Botanice din faţă. Cred că îi plăcea şi-i displăcea totodată exasperarea aceasta vădită a tânărului care trecea încruntat prin faţa lui fără să-l salute, fără să scoată o vorbă ori să se uite măcar la el. Ce ştia băiatul ăsta despre faptul că savurarea chinului victimelor sale nu în secretul unui cabinet închis, ci afară, în faţa unui public, îi înzecea lui impudica desfătare a voinţei de putere, îl făcea să atingă orgasmul? Poate unicul orgasm la care avea acces.

Îmi treceau toate acestea sau măcar unele, învălmăşite, prin minte, în timp ce coboram pe scara interioară spre biroul de la parter al fostului director, pentru a aşeza în rafturi câteva volume luate de acolo şi rămase la mine în tot timpul detenţiei. Cunoşteam bine încăperea, unde mă duceam uneori, la îndemnul lui Goangă chiar şi în absenţa sa, pentru a lua vreo carte nouă, căci cele proaspăt sosite din Occident îşi făceau acolo, la început, un stagiu ce putea să dureze câteva luni, înainte de a ajunge sus, în biblioteca mare a Institutului, de care mă ocupam. Bătrânul profesor îşi propunea să le consulte, dar nu avea timp să o facă şi le uita pe rafturile micii biblioteci din biroul său. Poate tocmai pentru a avea şi noi, ceilalţi membri ai Institutului, acces la ele, uşa acelei încăperi era întotdeauna deschisă. Ea îmi devenise însă familiară şi dintr-un alt motiv, mai delicat intim decât acela al explorărilor mele savante. Profesorul plecând destul de des la Bucureşti, coboram acolo împreună cu Claude, mai ales în unele după-amieze ploioase. Era singurul interior din oraşul nostru în care ne puteam adăposti amorul. Clădirea era pustie, tăcută, fotoliile de piele adânci, strânşi unul într-altul ne pierdeam în ele, canapeaua Chesterfield bătrână, ostenită şi foarte primitoare. Întunericul, atât de lugubru îndeobşte, al biroului cu fereastra perdeluită, devenea în acele ore complicele nostru protector. Dacă ar fi aflat de această utilizare nu prea ortodoxă a cabinetului său, Goangă ar fi ridicat tonul împotriva tânărului, la care ţinea de altfel, şi-l preţuia într-atât încât cu un an în urmă se mândrise cu lucrarea lui de licenţă arătând-o amicilor săi liberali din Capitală, printre care lui Gheorghe Tătărescu, acesta cerându-i (cum mi-a spus-o Goangă la întoarcerea sa din Capitală) să i-l trimită pe clujeanul acesta isteţ la el ca să-l plaseze undeva la o legaţie în Occident. După câteva minute de vituperare clamoroasă, bătrânul s-ar fi potolit însă, căci şi-ar fi amintit – cu zâmbetul ascuns al foştilor curvari la bătrâneţe – trecutele sale după-amieze galante din acelaşi birou, pe aceeaşi canapea Chesterfield, şi printre ele îndeosebi cele cu nostima Madame Burtică.

Coborând scara destul de întunecoasă, am fost surprins deodată de un scârţâit de treaptă înapoia mea. Întorcându-mă brusc, am zărit sus, în capul scării, pletele plutind nepieptănate şi, holbându-se la mine, ochii mai bulbucaţi chiar decât îi ştiam ai Marianei Roşca. Stupoarea prin care capul acesta de gorgonă nu reuşea să mă pietrifice o încremenea în schimb pe ea însăşi. I-au trebuit câteva clipe, chinuitoare desigur, pentru ca să se smulgă din fixarea mea şi să dispară de parcă nici n-ar fi fost. Nu se aşteptase – era vădit – la apariţia mea acolo. Soţii Roşca nu aflaseră că fusesem eliberat şi nici nu le trecuse prin minte că aşa ceva ar fi cu putinţă. Am înţeles asta ceva mai târziu, întâlnindu-l pe bărbatul ei. Au fost desigur meduzaţi când s-au pomenit din nou cu mine înfăţişându-mă – comme si de rien n’était – acolo la Institutul lor. Cum adică, cele scrise de el împreună cu ea Tribunalului militar, întru apăsarea, nicidecum apărarea mea, nu fuseseră luate în seamă? Fireşte, aveau să se sfătuiască la repezeală precum complicii între ei, să se reculeagă, să-şi ia o atitudine, o mină cât mai detaşată, când aveam să dau ochii cu ei, ce dracu’!, nu era el stăpânul Institutului, ba al Universităţii, şi cine e Balotă ăsta decât un pui de reacţionar, burghez, un visător aiurit pe care-l vor da afară în doi timpi şi trei mişcări? Dar ochii exoftalmici ai femeii trădaseră siderarea ei la ivirea mea acolo, în penumbra scării. Eram ca o stafie, o umbră venită de dincolo, de acolo de unde, credeau ei, nu te mai poţi întoarce.

Departe de a mă contraria, stupefacţia atât de vizibilă a femeii mă înviorase. Reprezentându-mi-o holbându-se de sus, vedeam ochii aceia de broască speriată tremurând pe-o frunză şi-mi închipuiam gâtlejul ei de hipertiroidiană umflându-se spasmodic, ca la o batraciană. Dar buna dispoziţie îmi fu curmată brusc de descoperirea pe care o făcui intrând în biroul ce fusese al lui Ştefănescu-Goangă. El nu numai că nu mai era al fostului director, dar nici nu mai era un birou. Obişnuit să văd vechea rânduială, m-a izbit amestecul de mobile şi obiecte heteroclite depozitate acolo. Abia aici îmi sărea în ochi schimbarea petrecută în Institut. Încăperea devenise un fel de magazie a rebuturilor azvârlite într-o dezordine fără nicio noimă. Mă izbea pentru întâia oară ceea ce urma să mă şocheze de atâtea ori în toţi anii aceia, prin Universitate, prin muzee, biblioteci şi alte bătrâne oficii de cultură. „Revoluţia“ spărgea o ordine stabilită, uneori de o vechime venerabilă, dar întotdeauna funcţională, pentru a o înlocui cu o dezordine haotică. Acea paşnică tranquillitas ordinis, ce domnea în biroul cu perdele lăsate şi mobile vetuste, fusese spartă pentru a lăsa în loc urâciunea pustiirii, aidoma aceleia pe care o descoperisem cu câţiva ani în urmă în casa noastră din Cluj, la puţine zile după intrarea trupelor sovietice în oraş. Atât doar că soldatesca aceea scită ce trecuse în pripă ori poposise frântă de oboseală, toţi acei ruşi ori kalmuci ori uzbeci care spărseseră geamurile colorate ale marchizei sau cele de cristal bizotat ale glasvandului dintre sufragerie şi salon se uşuraseră pe unde apucau, mai bine zis pe unde îi apuca, lăsaseră vana din baie şi dormitoarele pline de scârnă, aprinseseră focul de găteje pe parchetul din salon pentru a încălzi oala de ciorbă pe pirostrii improvizate ori a frige carnea de berbec în proţap, lăsaseră în urma lor chiloţii rupţi şi însângeraţi ai fetelor violate lângă un cap de vită în care mişunau viermii, toţi soldaţii hoardei roşii purtau, nefericiţii, cu sine, pe unde treceau, pârjolul şi acea moarte la care ei înşişi erau osândiţi, fiind mânaţi de ea spre ea. Dar ceva mai bestial decât războiul şi neavând scuzele de înnebunitoare forţă majoră ale acestuia îi îndemna şi îi purta pe comunişti atunci când răscoleau saloane şi birouri, răvăşeau colecţii de gravuri, deşertau biblioteci universitare, goleau de in-folii mănăstiri şi seminarii teologice. Era un duh al nimicirii, în numele unei idei, nici măcar împărtăşite. Iar atunci când era adoptată, ingurgitată pe nemestecate, de acei Roşca ai epocii, care se considerau iniţiaţi, formaţi, superiori celor lipsiţi de „nivel ideologic“, ideea devenea alibiul tuturor nemerniciilor lor, o justificare a infamiei.

Mi se păruse ciudat, încă din vară, că după ce l-a dat afară pe Ştefănescu-Goangă şi dobândise, pe lângă celelalte atribuţii ale sale, aceea a conducerii Institutului, setosul de putere Alexandru Roşca nu se instalase de îndată în apartamentul directorial şi îndeosebi în biroul fostului director. Sfiala slugii de a intra în bunurile stăpânului, după ce l-a izgonit pe acesta? Nu, desigur. Modestie a băiatului din Călata de a-şi apropria lucrurile boierului? Nici atât. Psihologul acesta era, în acei primi ani ai acaparării puterii de către comunişti, prins în şuvoiul pustiitor al curentului. Inteligenţa sa mediocră era suficientă pentru a-l face să înţeleagă că acest şuvoi îl poate nimici sau, dimpotrivă, purta pe culmi. Întru totul mijlociu, nu era nicidecum făcut pentru escaladarea culmilor sau planarea în zone înalte. Îl consideram pe atunci un apter, dar nu numai aripile îi lipseau lui, cu care oricum n-ar fi putut face nimic, căci era o reptilă târâtoare. Avea, în schimb, instincte de animal rapace, devorator de hoituri şi dacă nu îndrăznea să se dedea la violenţe de răpitoare, era atras în schimb de prăzile lesnicioase, de cei doborâţi deja la pământ de partidul său tutelar. Mirosul cadavrelor îl atrăgea, excita apetiturile sale, fruste, de parvenire, ce s-ar fi mulţumit în epoci mai „normale“ cu ciolanele ce i s-ar fi azvârlit conform legii, cu dumicarea îmbucăturilor apucate şi mestecate cu o dantură destul de slabă. Or, instinctul acesta îl îndemna, în acea perioadă a tuturor începuturilor posibile, în care şi „Partidul“ privilegia devastarea, nu construcţia, să spargă ordinea, înainte de a se instala într-o nouă orânduire, să răvăşească cele aşezate, să profite de pe urma distrugerilor, a morţilor, ciugulind din leşuri.

Urcam treptele pe care le coborâsem mai înainte, când ridicându-mi privirile zării din nou în susul scării ochii bulbucaţi, încremeniţi şi spânzurând în jur şerpii pletelor nespălate. O clipă şi arătarea pierea ca o închipuire rea. „Mă pândeşte Meduza“, îmi spuneam amuzat de această apariţie şi dispariţie instantanee, din care nu rămânea să plutească în aer nici măcar cât rânjetul pisicii din Cheshire. Bine dispus, intram în bibliotecă, unde de asemenea nu mai domnea ordinea de pe vremea când bibliotecăream acolo. Nici biroul meu nu mai exista. E timpul să dau ochii cu perechea nefastă – îmi spuneam îndreptându-mă spre cabinetul lui Roşca. Ciocănesc la uşa lui, nicio vorbă dinăuntru, repet şi, neprimind niciun răspuns, intru. Plecaţi amândoi peste un ditamai cărţoi deschis pe masă, erau scufundaţi în contemplarea pioasă a unei imagini înfăţişând un câine cu tuburi atârnându-i în bot şi legat prin numeroase cabluri de aparate dispuse în jurul lui. E dulăul lui Pavlov – am recunoscut eu animalul-fetiş al ştiinţei sovietice, cea mai înaintată din lume. Pe care alt zăvod ar fi putut ei să-l privească cu adulaţia asta în priviri! Păreau atât de concentraţi, încât se făcură că nici nu remarcă salutul meu la intrare. La un moment dat, psihologul catadicsi totuşi să mi se adreseze, fără să se uite la mine: „Ia uită-te aici, domnule Balotă, ce carte ne-au trimis tovarăşii noştri de la Moscova. Sunt cele mai recente cercetări ale şcolii sovietice referitor la reflexele condiţionate“. Pauză. Aştepta probabil, din partea mea, măcar un ţâţâit admirativ. Îl întreb dacă acum poate să o citească; ştiam că, cu vreun an în urmă, se apucase să înveţe limba rusă. Nu răspunde. Poate e ofuscat de întrebarea mea. Răsfoieşte mai departe opul, sub ochii lucind de admiraţie ai Marianei, şi se opreşte, ca şi copiii neşcoliţi, la paginile cu chipuri. Figura bărboasă a savantului în halat alb apare din când în când. Lungă pauză. „Poate să-ţi pară rău, domnule Balotă, că nu mi-ai urmat sfatul. Îţi aduci aminte când ţi-am spus să studiezi reflexologia lui Pavlov. Dar nu..., dumneata îi studiai pe Husserl, pe Heidegger şi mai ştiu eu ce alţi filosofi nazişti!“ Continuă, adresându-se consoartei sale care ricana şi ea ironic: „Fenomenologie, auzi ce-l interesa pe dânsul, ce voia să facă dumnealui!“ Sarcasmul tonului mai dădea oarecare culoare vocii sale atone. Reptila se descolăcea, îşi înălţa capul şi-şi scotea limbuţa bifurcată. Foarte probabil, aceste consideraţii ale sale făcuseră parte şi din scrisoarea pe care o adresase Tribunalului. Dar despre închisoare, proces, despre eliberarea mea nicio vorbă. Nu mă ascultă, pare să nici nu audă când îi spun că, în orice caz, evreul Edmund Husserl nu poate fi bănuit de vreo simpatie pentru naziştii care l-au persecutat până la moarte. Continuă să peroreze despre Pavlov. Se vedea că mai citise câte ceva în această materie. Era mai la curent decât se arătase cu vreun an în urmă când, în acelaşi birou, îmi reproşa de a nu fi „îndeajuns de pozitivist“ ori „materialist“, de a fi „prea metafizic“, şi-mi dădea ca un contraexemplu ce se voia zdrobitor teoria lui Pavlov. Tocmai studiam pe vremea aceea lucrările savantului rus, în cele două volume traduse în limba franceză, şi găseam destul de limitate cunoştinţele lui Roşca pe acest plan. Mă văzuse citind „Excitarea psihică a glandelor salivare“, articolul din 1910, publicat în Journal de Psychologie, şi folosise acest argument pentru a mă seduce, cum credeam pe atunci, sau pentru a-mi întinde o cursă, cum cred acum. Citesc în Jurnalul meu că, într-o convorbire cu el din decembrie 1947, după reproşul său care suna mai degrabă a acuzaţie: „te gândeşti încă la valori absolute!“, se lansase într-o apologie a lui Pavlov şi a ştiinţei sovietice, strecurând, cu abilitatea sa de primitiv rudimentar culturalizat, dar suficient de şiret, ispita unei burse sau a unui post în străinătate, printre secreţiile condiţionate ori ba ale câinelui, acuzaţiile de idealism şi misticism („Citeşti teologie, auzi domnule, da’ ce, vrei să te faci popă? Cine mai citeşte azi vechiturile alea?“), pe lângă alte condamnabile fapte ale mele. Procedase atunci cu mine asemenea anchetatorilor Securităţii, pe care nu-i cunoşteam încă de aproape, dar de care în schimb se apropiase el: îmi promitea când morcovul, când bâta. Trecuse mai bine de un an de atunci. De astă dată, nu-mi mai întindea nicio ispită, nu mai făcea aluzii la posibile burse ori posturi în diplomaţie. Nu mai avea nevoie de aşa ceva. Prinsese de un an încoace putere, câştigase o siguranţă de care nu dispunea mai demult. Şi apoi nu mai avea în faţa lui un tânăr cu anumite calităţi recunoscute de unii şi de alţii, pe care-l putea eventual recruta pentru Partid sau năimi pentru cine ştie ce fel de josnice oficii, ci un ins marcat cu fierul roşu, dat la pământ, un individ pe care îl socotea sfârşit. Căci asta reieşea din atitudinea sa, din cuvintele sale toate.

E adevărat însă că nici eu nu mai eram acel tânăr bine crescut, delicat, care cu un an în urmă, întorcându-se acasă, după acea convorbire cu superiorul cordial dispreţuit de el, o consemna (pe franţuzeşte, cum scria pe atunci în Jurnalul intim), notând răspunsul său dat cu civilitate şi – credea el – diplomaţie, la avansurile aceluia. „J’ai répondu d’une maničre évasive en disant que je désire certainement continuer mes études en France ou dans un autre centre occidental, mais que je ne me crois pas pourvu de talents politiques (que ce soit pour la diplomatie, ou pour la propagande).“ Dar după ce ai zăcut luni de zile în bezna unei celule, înfometat şi neştiind ce se va alege de tine, după ce, în toate acele zile, ţi-ai făcut nevoile, cu gardienii chiorându-se la tine, ciucit în curul gol deasupra unei găuri din acea pivniţă imundă, nu te mai pot impresiona nici învinuirile, nici ameninţările unei brute cu pretenţii de savantlâc. Şi, binenţeles, nici tentaţiile, care de altfel nici nu mai veneau de astă dată. În schimb, se deşteptase în mine, fără să-mi dau seama, tot în acele luni, o atracţie, un interes, o curiozitate vie pentru făpturile umane, pe care nu o cunoscusem înainte de închisoare. Singurătatea aproape totală, apoi brusc convieţuirea cu mulţi alţii într-o încăpere închisă, trezise în mine o poftă de a-i privi, de a-i asculta, de a-i mirosi îndeaproape pe oameni, într-un cuvânt de a-i cunoaşte, poftă ce fusese incitată, dar prea puţin potolită de toate lecturile mele psihologice de la Institut. Pofta aceasta se va exacerba mai târziu, va creşte în toţi anii unei detenţii mult mai îndelungate, în care aveam să-mi spun că-i „citesc“ pe oameni cu pasiunea cu care în libertate citeam cărţile. E adevărat că la dorinţa de a afla adevărul ca şi falsurile semenilor mei, se va adăuga cu timpul ceva ce nu mai era de ordinul cunoaşterii. A-i considera pe cei din jur, cu oricât interes, la rece, nu mă va mai satisface. O asemenea cunoaştere obiectivă era aproape întotdeauna una demascatoare; nu lipsea din ea o anume cruzime, orgoliul unui cunoscător din afară, privindu-şi de sus, din turla cunoaşterii, semenii reduşi la statutul de obiecte. Atât doar că acolo, în labirintul închisorilor, „obiectele“ acestea erau toate în suferinţă. Iar suferinţa lor, pe care o împărtăşeai, nu-ţi mai îngăduia să-i consideri doar cu răceala obiectivă a cunoscătorului. Ea trezea în tine o milă irepresibilă, până şi în acele rare cazuri când cunoscătorul din tine era conştient că cel din faţa ta a comis infamii şi e gata să le mai comită. Dar toate acestea aparţineau încă viitorului. Şi dacă simţisem deja căldura umană ce emana, acolo în celula din beciul Securităţii clujene, dintr-un moţ bătrân sau un garajist şi pescar amator, iar apoi la Închisoarea Militară din tăcuţii mei ciobani de prin Apuseni, împărtăşindu-mă în suferinţă cu ei, eram încă foarte departe de a o simţi ajungând din nou într-o falsă libertate şi având în faţa mea un pseudosavant psiholog ce mă judeca cu superioritatea pe care şi-o aroga pe temeiul apartenenţei sale la casta „membrilor“.

Îi observam pe amândoi şi-l ascultam pe el (deoarece Mariana se mulţumea cu rolul personajului mut), cu o detaşare de-a dreptul amuzată. Acum că se lansase, Roşca nu mai putea ieşi din proslăvirea pavlovismului şi, în genere, a ştiinţei sovietice. Se vede treaba – îmi spuneam – că exersează atât de intens acest discurs apologetic, încât, odată ce l-a declanşat, nu-l mai poate opri. Vorba ungurului, nici nu mai încarcă, ci doar trage. E adevărat că spusele lui torăite erau banalităţi elementare cu privire la reflexele condiţionate (cum greşit le numeam cu toţii pe atunci), la geniul descoperitorului lor. Nicio vorbă despre rolul hazardului, care l-a făcut de fapt pe abilul chirurg rus, în timp ce studia în Germania efectul diverşilor stimulenţi asupra presiunii sangvine la câine, să descopere aceste reflexe. Dacă psihologul meu s-ar fi mulţumit să divagheze retoric asupra salivării, a soluţiei acide ca stimul incondiţional devenit condiţional, l-aş fi ascultat şi eu în tăcere ca şi soţia lui, desigur fără mimica admirativă a acesteia, evoluând între încântare şi exaltare, ca şi cum pentru întâia oară i-ar fi revelat savantul ei soţ aceste minuni ale celei mai progresiste ştiinţe. Dar Roşca nu se mulţumea cu etalarea cunoştinţelor sale în materie, ci le folosea pentru a-mi demonstra zdrobitoarea sa superioritate ideologică şi nimicnicia mea intelectuală. Adoptase de curând expresii ce deveniseră, tot rostogolindu-le în gura lui, precum Demostene pietricelele, nişte şabloane stereotipe. Astfel, saliva câinelui lui Pavlov devenise un pion ideologic în materialismul dialectic. Scrutându-l cu privire ascuţită de cercetător, îmi părea că numai la pronunţarea acestor două cuvinte legate fatal între ele: „materialism dialectic“, psihologul, prin natură nisipiu, sec, de o ariditate sahariană, începe să saliveze, nu altfel decât câinele lui Pavlov la auzul clopoţelului ce anunţă apropierea osului de ros. Pomenirea formulelor consacrate ideologic îl excita însă şi în alt sens, îi producea un fel de erecţie a agresivităţii. Nu se putu abţine să nu revină, pe un ton de astă dată inchizitorial, asupra lecturilor mele teologice. „Da, asta nu vrei să înţelegi dumneata: fenomenele psihofiziologice au toate la bază materia, domnule, nu spiritul! Materia! Asta ne-a demonstrat Pavlov. De aceea se poate aplica reflexologia în medicină, la naşterea fără dureri, la curele de dezintoxicare pentru alcoolici, la vindecarea enuresisului nocturn. Asta nu te interesa pe dumneata, care preferai să-i citeşti pe misticii germani sau pe catolicii dumitale spanioli.“ Şi către soţia lui care-l ascultă în beatitudine: „Domnul Balotă studia teologia la Institutul de Psihologie“. Se vede că îmi scotocea prin servietă – îmi spuneam – să vadă ce citesc. „Pavlov şi-a început şi el studiile superioare la teologie – i-am întrerupt rechizitoriul – şi, după câte ştiu, Stalin a făcut şi el teologie.“ Roşca a amuţit câteva secunde, şocat mai ales de pronunţarea numelui sacrosanct, deci tabu, al corifeului ştiinţelor. „Ei au fost obligaţi de mediul din timpul lor, şi apoi s-au lăsat curând, de îndată ce au putut s-o facă. – Nici eu, din păcate, nu cred că voi putea studia tot ce aş dori.“ Descumpănit, neştiind ce să înţeleagă din oftatul meu, tăcu pentru câteva clipe. Profitând de acest răstimp, mi-am exprimat nedumerirea (ce e drept, falsă) că, cu toată admiraţia sa pentru reflexologia lui Pavlov, a întrerupt în vara anului trecut singura experienţă în spirit pavlovian din Institutul nostru, aceea a lui Nicolae Pârvu. „Cum, experienţă în spirit pavlovian era aceea cu nişte şoareci dresaţi să sară ca la circ într-o cutie de pantofi? Şi-apoi, ce, eu i-am omorât pe şoarecii ăia?“ Roşca protesta cu un aer vinovat; se roşise la faţă, semn că fusese atins într-un punct extrem de sensibil. Într-adevăr, cu mai multe luni în urmă, îşi pusese pedelul fidel să înece şoarecii şi să distrugă mica instalaţie din jurul lor amenajată de colegul său. Toţi, începând cu psihologul Pârvu, ne dădeam seama că numai resentimentul stârnit într-o natură invidioasă, meschină, de cercetarea, oricât de modestă, dar începând să dea rezultate, a unui confrate mai tânăr îl împinsese pe Roşca să dispună sabotarea cercetării aceluia. Desigur, în ascuns, căci meschinul era şi laş. Ca să pun capăt acestei confruntări penibile, am spus că voiam să restitui câteva cărţi ale Institutului, rămase la mine, dar că nu mai găsisem rafturile din biroul directorial. „Biroul este acum aici şi cărţile le poţi lăsa la bibliotecă. De altfel, cărţile astea sunt şi ele toate reacţionare. Ni le trimit anume cei din America; fac parte din materialul lor de propagandă şi de subminare. De ce crezi că ni le oferă ei gratuit? Dar am pus capăt intrării în biblioteca noastră a unor asemenea materiale. – Şi am început epurarea bibliotecii – intervenea conştiincios Mariana. Chiar voiam să-ţi spunem să ne-o dai în primire. – Cum, vreţi să o epurez eu? – Nu, asta vom face noi. – Dumneata n-ai competenţa politică necesară – reluă atacul Roşca – şi cred că nici voinţa să o faci.“ Aici nu greşea. Eram surprins de dimensiunea pe care o lua înverşunarea politică a acestui energumen. Nu auzisem până atunci proferată o asemenea aberaţie. E adevărat că până atunci nu stătusem de vorbă cu niciun membru de partid. Ca publicaţiile ştiinţifice sosite din Statele Unite (dar, cum aveam să aflu în curând, din toate ţările occidentale) să fie considerate „reacţionare“ şi, ca atare, să fie interzise, mi se părea nu numai un act de barbarie, ci şi unul de sinucidere intelectuală. Toţi cei din Institut, şi printre ei, crezusem până atunci, chiar şi el, Alexandru Roşca, ne-am bucurat când din America au început să ne vină cărţi şi publicaţii periodice. Tot ceea ce războiul întrerupsese, toate legăturile cu universităţi, institute de cercetare, edituri de cărţi şi reviste ştiinţifice americane fuseseră reluate. Fundaţia Rockefeller, printre altele, se arăta deosebit de generoasă oferindu-ne, evident gratuit, stocuri întregi de asemenea publicaţii, propunându-ne să indicăm toate lipsurile din bibliografia americană pricinuite de anii de întrerupere a relaţiilor. Consideraţia de care se bucura Nicolae Mărgineanu, fost bursier al Fundaţiei, atârnase fără îndoială în cumpănă în această ofertă. Iar acum, paranoia comunistă îl făcea pe acest pretins învăţat să taxeze toată ştiinţa americană drept „reacţionară“! Mai mult decât înmărmurire în faţa unei asemenea afirmaţii, ce avea să devină în anii următori un loc comun al agitpropului stalinist, mă năpădea exasperarea. Îl priveam pe micul director-dictator al Institutului de Psihologie şi, probabil, chiar şi pentru un pseudopsiholog ca el, privirea mea conţinea suficientă furie pentru ca să mai fie nevoie de o precizare a opiniei mele cu privire la el şi la aserţiunile sale printr-o explozie verbală. Îndârjit şi el, mă atacă mai făţiş, spunând că nu e de mirare că citeam tot ce venea din America şi de prin alte „ţări capitaliste“, că sunt un reacţionar inveterat, care se „ploconeşte“ în faţa Occidentului. Auzeam pentru întâia oară acest verb destinat să devină mai rău decât un simplu cuvânt de ocară. „Ploconirea“, aveam să o înţeleg mai târziu, era o gravă învinuire politică. N-am luat-o ca atare, dar m-a iritat ca o vulgară înjurătură. De aceea am ripostat pe loc: „Dar, dumneavoastră n-aţi fost la studii în Germania? Şi încă pe timpul Germaniei lui Hitler? Ca şi Mihai Beniuc, care era fericit că poate audia pe baronul Uexküll la Hamburg, în anii ’30. Cred că până în ziua de azi e mândru că a avut un asemenea maestru“. Roşeaţa din obrazul lui Roşca virase în vânăt, ceea ce la lividitatea sa naturală însemna o năvălire bruscă a sângelui în căpăţână. Părea pe pragul apoplexiei. Gângăvea, icnea, scotea sunete nearticulate, pe când nevasta lui, complice de nădejde, îi sărea în ajutor, repetând furioasă: „Ce neruşinare! Ce neruşinare!...“ Cred că ar fi sărit la mine, dacă n-o oprea bărbatul, care izbuti să îngaime: „Lasă-l, dragă, lasă-l că o să vadă el...“ Nu adăugă ce o să văd decât după câteva clipe de bâlbâială ininteligibilă, când spuse triumfând asupra propriei neputinţe mai curând decât asupra mea: „Să-i dea Blaga al său un post“. Am înţeles că rostul meu la Institutul de Psihologie se curmase. Şi că Blaga „al meu“ nu mai are nici el ce căuta în Universitate. Mă aşteptam, de fapt, din partea lui la o asemenea alungare din Institut, şi eram chiar întrucâtva mulţumit, fără să mă gândesc că aceasta însemna pentru multă vreme o ostracizare din orice instituţie de învăţământ a ţării, proscrierea politică fiind echivalentă, în regimul al cărui fidel servitor era Alexandru Roşca, cu izgonirea din viaţa publică.

În ziua aceea nu i-am mai văzut. Au rămas în noul cabinet directorial să-şi rumege furiile. Au trebuit să treacă decenii pentru ca să constat din vechi documente de arhivă că încă în acea dimineaţă Roşca a făcut demersurile necesare pentru suspendarea serviciului meu la Institut, cu începere de la 1 februarie 1949. M-am întors în bibliotecă şi am început inventarierea ei pentru a o preda. Eram singur. Liniştea albă de afară se mohorea acolo în sala cărţilor, ce aveau de acum încolo să rămână lovite de interdicţia de a fi citite. Îmi treceau prin mână opuri şi opuscule bine cunoscute, le aşezam la locul lor în rafturi, cu gesturi de automat. De la un timp, ele îmi păreau asemenea frunzelor veştede luate una câte una de pe ram şi căzând în ceea ce ştiam că le aşteaptă: uitarea... poate definitivă, moartea. Lapsa cadunt folia... Eneea lui Virgil ca şi, după el, Dante, în Divina Commedia, vedeau sufletele pe malul Acheronului intrând în barca lui Caron, căzând în Infern precum frunzele veştede toamna. Volumele, chiar şi cele recent sosite din America, îmi păreau fanate, scofâlcite, îmbătrânite înainte de vreme. Psihologia toată prindea în ochii mei un aer de bătrâneţe decrepită. Citisem în ultimii doi ani, de când fusesem numit la Institutul de Psihologie, multe dintre cărţile pe care le luam acum în mână, pentru ultima oară, ca într-un fel de oficiu funerar. Cu vreo opt ani în urmă, intrasem în filosofie pe poarta aceasta din dos a psihologiei. Cocoţat pe scara din biblioteca lui Mon Pčre şi scotocind după cărţi, credeam pe atunci, la cei cincisprezece ani ai mei, că mă iniţiez în filosofie, citind primele lucrări franţuzeşti de psihologie, printre care cele ale lui Théodule Ribot ori Pierre Janet. Mă înşelam ceva mai puţin atunci când aveam revelaţii filosofice la lectura Principiilor de psihologie ale lui William James ori Pragmatismul aceluiaşi. N-am întârziat prea mult să-mi dau seama de greşala mea, atunci când mi-a căzut în mână şi am citit şi recitit şi răscitit cu stupori alternând cu exaltări Phaidon. Platon mă îndrepta spre congenerii săi, nu întotdeauna, e drept, de înălţimea sau profunzimea lui. Eram în plină dezordine adolescentină, nu numai a simţurilor, ci şi a minţii. Nu puteam citi Pascal ori Leibniz ori Bergson, fără să nu mă abat şi prin înfundătura câte unui dascăl neotomist de la vreun seminar teologic, doar mă aflam într-o casă ce era a Domnului, dar condusă de un călugăr asumpţionist, care cu toată lărgimea sa de spirit îşi avea şi îngustimile formaţiei sale, iar îndrumările sale, făcute cu autoritate morală şi religioasă, nu aveau întotdeauna pertinenţă filosofică. Dar studierea cu luare aminte a gânditorilor Eladei, în vechiul op venerabil al lui Theodor Gomperz, mi-a oferit, încă în acel an binecuvântat, petrecut în casa blăjeană a asumpţioniştilor, propedeutica necesară pentru despărţirea apelor de sus ale filosofiei de cele de jos ale psihologiei. Roşca avea dreptate atunci când nu mă socotea „făcut“ pentru psihologie, ci pentru filosofie. Şi totuşi, apetitul meu nesăţios de explorator al umanului m-a împins, în cei doi ani de activitate la Institut, să cercetez tot ceea ce disciplina aceasta putea să-mi ofere. Nu mai eram inocentul care fusesem cu opt ani în urmă. Nu mai speram revelaţii, pe care ştiam că psihologia nu mi le poate oferi. Căutam mai curând fapte decât idei. Nu speculaţii, căci cele ale psihologilor mi se păreau debile, ci observaţii ale lor pe viu, pentru ca apoi să pot reflecta asupra lor. Mă interesaseră mai puţin teoriile configuraţioniştilor, cât cele văzute de Köhler, cu ochiul său ager de explorator, la cimpanzeul Sultan, nu atât principiile de bază ale behaviorismului stabilite de Watson, cât experienţele sale cu animalele, ori reacţiile şobolanilor lui Skinner la şocurile electrice aplicate ca dar sau pedeapsă, nu teoria structurală a lui Piaget referitoare la psihologia copilului, ci observaţiile sale concrete privind inteligenţa copiilor. Lumea acestor omuleţi mă fascina, ca şi aceea a „primitivilor“ (cum îi mai numeam pe atunci), pe care îi descopeream în lucrările lui Frobenius, descoperit nouă de Blaga, sau ale lui Bronislaw Malinowski şi ale atâtor altora. Opoziţia teoretică dintre Malinowski şi Freud nu mă amuza mai mult decât o partidă de tenis, dar ceea ce antropologul văzuse urmărind sexualitatea „sălbaticilor“ melanezieni din insulele Trobriand mă interesa. Străbătusem cu răbdare cele douăsprezece volume ale enormului studiu comparativ al miturilor, The Golden Bough, al diligentului Sir James George Frazer, dar dacă găsisem viziunea sa asupra religiei şi a „primitivilor“ prea naivă, fenomenele relatate mă fascinaseră. Mai târziu, aveam să râd citind într-un text critic al lui Wittgenstein dedicat Ramurii de aur că „Frazer e cu mult mai sălbatic decât cei mai mulţi dintre sălbaticii săi“, şi aveam să-i dau dreptate, căci şi eu îl consideram pe onorabilul Sir James George mai primitiv decât „primitivii“ săi. Nu-i vorbisem niciodată despre toate acestea unui Alexandru Roşca. Era mult prea mărginit. De altfel, dacă i-aş fi vorbit, tot n-ar fi înţeles nimic. N-ar fi priceput că, într-un sens, aveam, în privinţa psihologiei, dacă nu o concepţie, cel puţin o orientare, o preocupare dominantă „materialistă“, în sensul neideologic, pragmatic al cuvântului. Scurmam prin minele exploatate de psihologi după materiale uman prea umane, asemenea arheologilor descoperind viaţa oamenilor din resturile osemintelor şi uneltelor lor.  

După un timp, sătul de scotocirea printre relicvele din bibliotecă şi inventarierea lor, am simţit nevoia de aer proaspăt. Abia de două zile ieşisem din duhniţa puşcăriei. Afară parcă se înseninase. Un soare palid făcea să scânteieze îmbietor zăpada tânără din Grădina Botanică. Dar, dând să ies, m-am abătut pentru câteva minute în încăperea în care somnolau într-o pace muzeală vechile aparate de măsurătoare şi alte instrumente ale unei defuncte psihologii experimentale. În delăsarea lor, ele îmi apăreau acum şi mai sfârşite, mai moarte (dacă există un comparativ, ba poate chiar un superlativ al morţii) decât îmi apăreau altădată, când le făceam câte o vizită de curtoazie şi curiozitate. Eram, de altfel, singurul din Institut şi, poate, din întreaga lume care le aduceam acest omagiu. Nu ştiu dacă aparatele erau sensibile la interesul meu, căci cu toate că erau destinate îndeosebi măsurării sensibilităţii umane erau lipsite de vreo sensibilitate, fiind – cum spuneam – defuncte. În orice caz, praful aşternut pe ele era acum şi mai gros decât fusese mai anii trecuţi, adunându-se precum nisipul deşertului peste sarcofagele mumiilor egiptene, dovadă că nici revoluţionarii zeloşi ai Institutului nu le tulburaseră liniştea de veci. De când le descoperisem, în primele zile ale numirii mele la Institut, ele mă atrăseseră, mă interesaseră, mă amuzaseră. Le făceam câte o vizită, din când în când, în încăperea lor unde zăceau într-o pace de ţintirim. Prezentau ochilor mei curioşi aliajul năstruşnic între hybrisul ştiinţific al savanţilor pozitivişti, ce se străduiseră să măsoare nemăsurabilul, şi deşarta lor iscusinţă mecanică, aparatele născocite de ei fiind de o impresionantă complicaţie pentru un rezultat minim (ele ilustrând zicala cu munţii borţoşi ce nasc un ridiculus mus), aliajul acesta fiind condimentat, spre desfătarea mea, cu ingredientele unui dadaism involuntar, deci perfect umoristic. Mi-am dat seama, de la prima vizită, că e inutil să pun maşinăriile acestea extravagante în mişcare. Neutilizate de decenii (dacă peste tot au fost vreodată de vreo utilitate), ele se înţeleniseră şi rezistau oricărei tentative de a le desţeleni. Mă mulţumeam să le contemplu ca pe nişte creaţii ale unei fantezii jucăuşe. Mi le imaginam uneori puse totuşi în mişcare de o mână mai îndemânatică a vreunui magician din speţa romanticului doctor Copelius, şi învârtindu-se, şi apucând şi ţăcănind şi fluturând din palete precum „mobilele“ lui Calder, despre a căror graţios fantastică existenţă nu aflasem încă până atunci nimic, deşi pendulau deja prin lumea ce ne era interzisă.

Cum stăteam acolo în acel cavou al psihologiei, scufundat în tăcere, contemplând imobilitatea acelor aparate destinate să înregistreze şi să măsoare tocmai mobilitatea fiinţei umane, mi-a apărut dintr-odată – ca într-o oglindă neagră – imaginea beciului Securităţii, cu celulele-sicrie în care zăceam noi, ca nişte cadavre vii, străjuiţi de umbrele nu mai puţin fantomatice, mortificate şi ele, ale caraliilor. Din când în când, ca puse în mişcare de un mecanism rudimentar, făpturile acestea umbratice, din spelunca Securităţii, se prelingeau pe culoarele subterane între sicriaşele-celule şi cloaca sordidă. Auzeam, în viziunea mea sonorizată, cuvinte stârnite poate tocmai din acea cloacă imundă: „Omul! Ce mândru sună acest cuvânt!“ Vorbele acestea, repetate la nesfârşit, ne împuiaseră deja auzul în acei primi ani ai regimului de umilire generalizată a tot ce e uman. Aleksei Maksimovici Peşkov alias Gorki, care ne-a fericit, în Azilul său de noapte, cu acest „scuipat de aur“, fusese primul scriitor care-şi făcuse scrisul de ruşine aservindu-l înjositorilor omului. 

Plutind în contemplare printre imaginile aparatelor în inerţie şi cele ale trupurilor scufundate în beciul ororilor, auzul meu surprindea deodată scârţâitul lejer al unei clanţe ce se lasă prudent şi zăream prin fanta uşii abia întredeschise profilul de meduză al Marianei. Un ochi al ei exoftalmic, unul singur, se aţintea prin fantă asupra mea. O clipă şi uşa se închidea brusc. Dacă în clipa aceea s-ar fi proiectat un tunel al timpului care să mă lege pe mine cel de atunci de mine cel de acum, aş putea probabil să văd în depărtare, ca pietricelele colorate agitate dintr-un caleidoscop ori imaginile în desfăşurare din kinetoscopul strămoş al cinematografiei, mişcându-se – cam mecanic, ce e drept, dar oricum mişcându-se – pe Al. Roşca, minotaurul ideologic al Institutului de Psihologie din Cluj, secundat de tovarăşa, iscoada şi complicea sa, Mariana. Alunecând în jos prin acest tunel al timpului, cu viteza sunetului, dacă nu chiar a luminii, dau peste o veche fotografie înfăţişând „generaţia de tineri psihologi“ din Cluj. Sunt doar unsprezece, cu unul mai puţin decât apostolii, dar trădătorul nu lipsea nici dintre aceştia. Şedea la masă, printre alţi trei, restul pozând în picioare la spatele lor. Pe unii dintre ei aveam să-i cunosc şi eu mult mai târziu. Astfel era, în mijlocul grupului din spate, Liviu Rusu, sobru, cu o timpurie gravitate profesorală, exersată parcă înainte de a ocupa vreun oficiu didactic; Tudor Bugnariu, de o distinsă eleganţă căutată, singurul arborând un papion printre colegii purtători de cravate, priveşte cu aerul unui dandy, alături de Nicolae Mărgineanu, cel mai degajat dintre toţi, cu o mână în buzunarul pantalonului, deloc preţios precum cel de lângă el, sau încruntat ori măcar concentrat precum ceilalţi, ci mai degrabă uşor amuzat, unicul ce pare să nu-i pese printre toţi aceşti ardeleni prea conştienţi de propria lor seriozitate. Cu o singură excepţie, toţi aceşti tineri psihologi privesc cinstit spre obiectiv, deci şi spre noi, privitorii lor ipotetici din viitor. Excepţia este a unuia care şade la masă şi-şi ascunde parcă privirile sub ochelarii de miop, ferindu-le însă şi printr-o căutătură oblică, în colţ, căutătura pe care pictorii de pe vremuri i-o atribuiau lui Iuda la masa Cinei celei de taină, iar actorii şi-o însuşeau jucând rolul lui Iago. Nu se înşelau nici unii, nici alţii, în fiziognomonia lor mai degrabă empirică, dar just intuită! Insul acesta ce-şi ferea ochii şi se ascundea privind pieziş era Al. Roşca.

Lipsea din această fotografie, de pe la sfârşitul anilor ’20 sau începutul deceniului următor, profesorul de psihologie, mentorul lor care-i adunase acolo, directorul Institutului de Psihologie şi rectorul Universităţii, Florian Ştefănescu-Goangă. Acesta îmi apărea în tunelul timpului undeva mai departe în trecut. Privind în jurul meu, în acea sală tăcută a maşinilor încremenite, îl vedeam achiziţionându-le plin de râvnă la Leipzig, cu o neţărmurită încredere în eficacitatea lor nemţească. Doar fusese discipolul marelui Wilhelm Wundt, între anii 1908 şi 1911, cel ce pusese temeiurile psihologiei ca ştiinţă empirică. Nu cred că studentul român ştia că, cu un secol înainte de acea întemeiere, Kant ruinase dinainte o astfel de temelie, invalidând ideea însăşi a unei asemenea „ştiinţe“. Magistrul său, Wundt, nu era însă în zadar german. Cu toată formaţia sa medicală, nu o neglijase pe cea filosofică. De aceea, cu toate că ţinea cursuri de psihologie din punctul de vedere al ştiinţelor naturii (Psychologie vom naturwissenschaftlichen Standpunkt), deşi elaborase, printre atâtea altele, un Manual de fizică medicală, apoi opera sa majoră, Grundzüge der physiologischen Psychologie, din 1874, nu rămânea tributarul unui materialism naiv, pe care-l împărtăşeau încă unii descendenţi de mâna stângă ai lui Hegel, precum Marx şi Engels. Spirit enciclopedic, Wundt era prea deschis spre câmpurile mai întinse ale culturii, limbajului, miturilor, moravurilor pentru a rămâne cantonat în acela, mult prea îngust, al măsurării percepţiilor senzoriale. Cunoştea, fără îndoială, limitele între care pot să opereze aparatele sale ca şi cele ale confratelui său mai mare, Gustav Fechner (după cum le cunoştea, cred, şi acesta). Privind de la capătul tunelului, la care mă aflu în ziua aceasta de vară a anului 2010, spre depărtările de la mijlocul secolului al 19-lea în care îşi desfăşurau cercetările aceşti respectabili Professoren germani, îmi vine să zâmbesc amintindu-mi „revelaţia“ din 1850 a lui Fechner sau satisfacţia lui Wundt inaugurând în 1879, la Leipzig, primul laborator de psihologie din lume, modelul celui constituit, după Primul Război Mondial, de Ştefănescu-Goangă la Institutul său din Cluj. Dar îmi cenzurez de îndată surâsul ireverenţios, căci trebuie să recunosc că în entuziasmul aparent naiv al acestor psihofiziologi se afla ceva mai mult şi mai preţios decât vor înţelege epigonii lor, acei Al. Roşca şi comparşii săi, habotnicii târzii ai psihologiei experimentale. Îmi amintesc râsul meu înfundat (şi nefondat) acolo în cabinetul clujean al aparatelor defuncte, când îmi aminteam revelaţia ce l-a podidit pe Fechner la 22 octombrie 1850, pe când se afla încă în pat şi observa, probabil, razele de lumină strecurate printre jaluzele. A avut deodată convingerea exaltantă de a fi rezolvat vechea enigmă filosofică a raporturilor dintre suflet şi corp. Şi aceasta nu numai sub forma unei teze oarecare filosofice, ci chiar printr-o formulă exactă. Să fii în stare să găseşti ecuaţia matematică ce leagă sau, mai bine zis, dezleagă misterul relaţiei dintre intensitatea unei senzaţii (adică a ceea ce resimţi subiectiv) şi intensitatea unui stimul exterior, obiectiv, iată ce poate să te facă fericit, să te facă să sari din pat, să strigi eureka, să zburzi ca un ieşit din minţi. Fireşte, ştiam că raportul dintre psihic şi fizic (dacă peste tot are vreun sens să vorbim despre un astfel de raport) nu se defineşte prin formula fechneriană S=k log(I), pe care le-o analizasem primilor mei studenţi la proseminarul introductiv pentru cei din anul întâi. Dacă ştim că senzaţia variază ca logaritmul excitaţiei, aceasta nu ne lămureşte întru nimic relaţia dintre trupul mortificat prin asceză şi încercat de boli al Sfintei Tereza de Avila şi sufletul ei înaripat, aspirând spre uniunea fericitoare cu Domnul. Dar putem spune acelaşi lucru şi despre relaţia dintre „trupul“ şi „sufletul“ unei prostituate. 

Revenind la acea veche fotografie a „generaţiei de tineri psihologi“ – cum sună legenda ei, fiind inserată într-un articol apologetic din 2007 al Marianei Roşca, observ că din acea „generaţie“ unul singur a rămas în anii Republicii Populare, apoi Socialiste Române pe puntea de comandă a „navei amiral a psihologiei române“, cum o numeşte cu fală apologeta. Binenţeles, e Al. Roşca. Toţi ceilalţi „tineri psihologi“ s-au risipit care încotro. Dar ceea ce mă face gânditor azi, când privesc prin tunelul timpului spre figurile lor juvenile, nu este dispersarea lor, evadarea aproape tuturor din câmpul psihologiei, ci perturbarea gravă a destinelor lor prin intervenţia politicului în existenţele lor. Nu cunosc calea urmată de unii dintre ei, deşi nu mi-e greu să-mi închipui că n-au rămas imuni la acţiunea agenţilor patogeni ai totalitarismelor sângerosului lor secol al 20-lea, nici la aceea a produşilor toxici ai acestora. Despre unii, printre care Liviu Rusu, de care mă voi apropia mult mai târziu, ştiu că au avut de suferit de pe urma samavolniciilor regimului comunist. Dar când privesc spre reprezentanţii acestei generaţii din ’20, morţi cu toţii, trebuie să constat că numai despre unul singur pot spune cu certitudine că nu s-a lăsat nicidecum contaminat de acei agenţi, nici otrăvit de acele toxine, dar că acel unul singur a plătit mai scump decât toţi ceilalţi la un loc rezistenţa sa la patologia secolului. E Nicolae Mărgineanu, cel ce se afla deja în închisoarea comunistă la data la care eu, ieşit de curând din prima detenţie, reflectam pentru ultima oară în acel old curiosity shop al experimentelor Institutului de Psihologie din Cluj, şi va rămâne închis vreme de şaisprezece ani, până când – ajuns din urmă de mine, în a doua îndelunga mea detenţie – ne  vom elibera aproape deodată, în 1964. Numai el, Mărgineanu, printre toţi acei colegi ai săi, a rămas fidel unei orânduiri umane în care libertatea este garantată prin legi, credincios unei democraţii liberale. Marea majoritate a celorlalţi au căzut în cursa totalitarismelor veacului lor. Privind îndelung spre chipurile acelor psihologi en herbe, ce uceniceau la Institutul înfiinţat de magistrul lor absent din fotografia de grup, mă surprinde gândul că acest profesor a cărui formaţie s-a desăvârşit în Germania wilhelmină, înainte de Primul Război Mondial, într-un stat de drept, dar care nu se poate numi tocmai o democraţie liberală, a fost şi a rămas un liberal, nu numai prin apartenenţa sa politică, ci prin concepţia după care s-a călăuzit în viaţă. Tinerii studenţi legionari, Lăscăianu şi Pop (acesta din urmă chiar de la Psihologie), care au tras asupra lui (şi l-au împuşcat mortal pe bietul său bodigard), nu se înşelau văzând într-însul adversarul lor ireconciliabil. Nici elevul său dornic de parvenire cu orice preţ care-l va izgoni mai târziu din Institut şi care, încă pe atunci, pe timpul atentatului, l-ar fi livrat cu plăcere legionarilor, şi l-ar fi lăsat să sângereze acolo pe strada Avram Iancu, dacă nu intervenea Mărgineanu, nici acesta nu vedea în şeful şi creatorul său decât un oponent ireductibil faţă de aceia care-l atrăgeau pe el şi pe care el era gata să-i slujească, legionari ori comunişti. Dacă Goangă era un partizan al democraţiei liberale, toţi acei discipoli ai lui Goangă care ne privesc din poză, odată ajunşi la maturitate în ţara lor, o ţară ce-şi dăduse o constituţie democratică după ce-şi văzuse împlinite dincolo de aşteptări aspiraţiile, s-au lăsat seduşi de doctrinele antiliberale, antidemocratice ale despoţilor vremii. Unii, precum acel dandy purtător de papion, Tudor Bugnariu, au fost de la început atraşi de sirenele populiste ale comunismului. Alţii doi, Al. Roşca şi cel mai bun amic al său, Salvator Cupcea, s-au îndreptat mai întâi spre extrema dreaptă, cotizând în mod discret (şi mai ales prudent) la casa Legiunii, pentru ca mai apoi să considere că e mai „consult“ pentru ei – cum ar fi spus bătrânii ardeleni – să vireze la stânga, la extrema ei nefastă, adică la comunişti.

Nu ştiam încă toate acestea, precum şi altele pe care aveam să le aflu mai târziu, în ziua aceea în care mi se anunţase plecarea apropiată de la Institutul de Psihologie sau, mai puţin perifrastic, exoflisirea mea. Nu mă gândeam la această concediere, care era în linia dreaptă ce ducea din beciul Securităţii, prin Închisoarea Militară, spre un viitor ce-mi era încă neclar. Luându-mi rămas-bun de la vechile maşinării dezafectate ale psihologiei, imaginea lor se asocia, acolo în încăperea în care se alegea praful din ele, cu aceea nu mai puţin vetustă a câinelui angrenat la tubulaturi, şi mai departe cu aceea a savanţilor bărboşi din secolul al 19-lea, ce se voiau calculatorii (aş putea să spun contabilii) proceselor psihice prin măsurarea timpilor de reacţie. Mă pomenesc surâzându-le de departe acelor Wundt, şi Fechner, şi Pavlov, şi Ştefănescu-Goangă. De unde le surâd? Nu, nu de acolo, din încăperea aceea demult părăsită, ci de aici, din oraşul acesta mediteranean, în dimineaţa însorită de vară, de unde surâsul meu învăluie şi oraşul meu de altădată, ce era încă pe atunci foarte „secolul al 19-lea“, oraşului ce-mi apărea după acea primă puşcărie mai sumbru, mai ponosit, intrat sub zodia ruinei; iar clujenii mei porniţi şi ei pe calea zdrenţuirii, în pufoaicele lor cenuşii, siberiene, în tot mai grelele, bătrânele lor paltoane vatelinate, pe cap cu din ce în ce mai rarele, mai roasele lor căciuli de astrahan, iar femeile în rarisimele lor blănuri ciupite, deşi mirosind de departe a naftalină.

 

Fragment din Abisul luminat – Cartea a doua

 

Nicolae Balotă

În laboratorul minotaurului ideologic (II) (Urmare din nr. trecut)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)