Esenţă de critic

  

Mihaela Ursa

 

A devăratele exegeze de autor sunt reuşite ingrate: pe de o parte, ele compun şi expun un autor în interiorul unui sistem critic menit să-i ofere o nouă înţelegere ori să-i sporească gradul de inteligibilitate, să completeze detaliile unui portret cu cât mai multe nuanţe. Pe de alta, îşi înmormântează obiectul de studiu: caracterul impecabil al unui volum de exegeză este invers proporţional cu caracterul exploatabil al obiectului său. Exegeza perfectă nu va mai lăsa – la modul ideal – nimic de spus despre autorul de care se ocupă, măcar pentru o vreme. Este greu să scrii despre Alexandru Macedonski după Adrian Marino sau despre Slavici după Magdalena Popescu, după cum, recent, a devenit greu să mai scrii despre G. Călinescu după Andrei Terian şi impresionantul său debut în volum cu G. Călinescu: A cincea esenţă (Bucureşti: Cartea Românească, 2009). Dacă Paul Cernat susţinea – perfect just – în Observator cultural că, „de la Viaţa lui Mihai Eminescu (1933) încoace, niciun critic al actualităţii noastre literare nu a mai debutat în volum atât de substanţial“, pariul meu este că va dura poate la fel de mult până la următoarea carte importantă despre Călinescu. Autorul Vieţii lui Eminescu este cu atât mai viu, mai prezent în cartea lui Terian, cu cât este mai meticulos epuizat în comentariu, cu cât contururile sale obscure sunt mai documentat subţiate prin elaborare hermeneutică.

            Constituită, ceva mai bine de jumătate, dintr-o teză de doctorat suprarevăzută şi adăugită, dar lipsită de scorţoşenia aulică a volumelor de acest fel, G. Călinescu: A cincea esenţă ne descoperă un Andrei Terian integral investit: nu numai un perfect cunoscător al lui G. Călinescu şi al istoriei literare româneşti, ci şi un redutabil teoretician al literaturii, excelent comparatist sau maniac sursolog. Una dintre primele dificultăţi ale unui volum critic despre G. Călinescu este, lăsând la o parte nevoia imperioasă de sistematizare a materialului – masiv şi eterogen – de critică a criticii, intrarea în subiect: autorul Principiilor de estetică este şi astăzi un subiect „fierbinte“, el mobilizând energii polemice şi partizanale care pretind încă declararea de poziţie pro sau contra călinescianismului. Evitând capcana acestui ideologism primitiv, Andrei Terian – preocupat de stabilirea „valorii operei sale critice“ – propune formula exegezei de reconstrucţie, fundamentate pe istoria receptării călinesciene (în cele patru etape ale sale: perioada stereotipizării „criticului «artist», «impresionist», şi «subiectiv»“, perioada contestărilor, perioada disputărilor dualiste de până în 1989 şi perioada reconsiderărilor sale etice până astăzi). Nu restabilirea unui echilibru între părţi (adulatori şi detractori) îl interesează pe autorul cărţii de faţă, ci de-a dreptul o reconstruire polemică în raport cu două locuri comune ale criticii noastre („să recompun, să descompun, să situez şi să evaluez sistemul critic al lui G. Călinescu“). Obiectul cultural Călinescu trebuie recompus pentru mai justa sa înţelegere – pare să spună autorul – atât în raport cu prejudecata ingenuităţii reflexive (tradusă astfel: „pentru a fi un bun practicant al meseriei sale, un critic nu are nevoie de cine ştie ce sclifoseli teoretice“), cât şi – deopotrivă – în raport cu „dispreţul tradiţional al criticii autohtone pentru comparatistică şi sursologie“. Aşadar, monografia lui Călinescu devine, la limită, studiul de caz în raport cu care se manifestă cealaltă intenţie – majoră – a lucrării lui Andrei Terian, respectiv corectarea unor metehne critice domestice, precum ideea că gustul este suficient pentru a valida criticul şi ideea că, în ciuda europenismului şi a modernităţii criticii româneşti, recunoaşterea mondială întârzie din raţiuni persecutorii (ceea ce autorul numeşte „protocronismul rezidual caracteristic criticii noastre“).

            Ce fel de sistem călinescian descrie cercetătorul sibian şi cum împacă această întreprindere cu prejudecata atât de adânc înrădăcinată a unui Călinescu absolut capricios şi nesistemic? În primul rând, autorul combate principial ipoteza lipsei de metodă printr-o simplă reducere la absurd, în al doilea, îi atacă punctual pe detractorii, dar şi pe mitologizatorii lui G. Călinescu (de la Ion Bălu, Dumitru Micu la I. Negoiţescu sau Gh. Grigurcu – aici aş reproşa vedetizarea excesivă a unor critici mediocri, tocmai prin contestarea prea aplicată, vezi cazul Ilenei Vrancea). În treacăt fie spus, dincolo de reverenţa firească pe care o face coordonatorului său de doctorat Nicolae Manolescu, singurul nume care primeşte o atenţie şi o consideraţie deosebite este Mircea Martin. În fine – şi aceasta mi se pare una dintre observaţiile unghiulare ale întregii construcţii, deşi rămâne oarecum ocultată de gravitatea altor argumente –, autorul observă că autorul Principiilor de estetică

 

nu a urmărit să-şi creeze un metalimbaj propriu – fie prin inventarea unor concepte sau sintagme, fie prin redefinirea anumitor termeni investiţi cu valenţe teoretice „tari“. Inovaţiile sale terminologice sunt minime („ştiinţă inefabilă“ şi altele la fel de vagi), iar creatorul lor n-a avut ambiţia să le impună în uzul critic al vremii.

 

Cu alte cuvinte, Andrei Terian ne aminteşte că, pentru a face vizibilă existenţa unui sistem de gândire oarecare, o minimă inovaţie terminologică este recomandabilă şi că, în cazul lui Călinescu, lexicul critic este în mare măsură polisemantic şi lipsit de proprietate conceptuală. Aici intervine „a cincea esenţă“, pe care Terian o identifică ulterior cu „marea sa căutare critică“,

 

esenţa magică ce-i permite criticului să inventeze Amintirile din copilărie ca gen sui-generis, pe Goga ca poet „pur“, pe Sadoveanu ca prozator deopotrivă „specific“ şi „mare“, pe Eminescu ca scriitor „universal“ şi, în ultimă instanţă, o întreagă literatură română originală ca „fond fără forme“. Numai că, în realitate, asemenea constructe rămîn nişte iluzii. Căci „inefabilul“ călinescian nu e ceea ce se află dincolo de orice formă, ci doar ceea ce se află dincolo de formele criticii sale. Şi, uneori (de pildă în cazurile menţionate mai sus), chiar dincoace de ele.

 

În consecinţă, „a cincea esenţă“ o reprezintă metafora (în sens larg, ca literatură), pe care Călinescu o învesteşte cu virtuţi conceptualizante şi definitorii. „Mijlocul de a defini o noţiune stilistică rămâne în fond tot metafora“, crede inventatorul „istoriei literare ca ştiinţă inefabilă“, şi acesta este punctul din care Andrei Terian desface articulaţiile unei metode şi ale unui sistem critic înţeles ca „ansamblu de propoziţii interconectate, relevante în raport cu aria de preocupări a criticii literare şi enunţate de către o instanţă anume într-un moment oarecare“. Să nu existe dubii: nu teoretician se doreşte autorul, ci pragmatician, nu de o metodă anume se preocupă, ci de un autor în carne şi oase. Deloc întâmplător, mai interesant decât capitolul în care lui Călinescu i se stabilesc afinii europeni (psihanalizanţi, prototematişti în descendenţă croceană precum Francesco Flora, Albert Thibaudet ori Marcel Raymond, ca să nu-i numim decât pe occidentali) sau decât paginile despre relaţia dintre călinescianism şi lovinescianism este capitolul pe care toată lumea îl aştepta cu sufletul la gură, despre colaboraţionismul călinescian şi limitele sale, un capitol în egală măsură despre critic, dar şi despre om.

            Un „Călinescu aşa cum a fost“ (în sistemul său critic!), dar şi o „critică românească – aşa cum este“ rezultă geometric la capătul acestui volum ambiţios, complex, cvasiexhaustiv documentar, sfătos în parantezele sale contextuale, deloc uşor de urmărit în dezvoltările sale arborescente şi palpitant în detectivistica sa culturală (pauzele de lectură sunt controlate chiar de către autor, care opreşte firul argumentativ de câte ori este nevoie de stabilirea unor repere, de colorarea unui context, v. istoricul „gustului“, al „metodei“ sau „teoriei“ etc.). Aşa stând lucrurile, faptul că volumul se deschide sub semnul unui comentariu al lui Călinescu despre Conu Leonida, care ar poseda „noţiunea de sistem“ pentru că procedează dialectic la anularea contradicţiilor, mi se pare reflexul ironic şi autoironic al lui Terian însuşi, contemplând sistemul critic călinescian şi, prin extensie, chiar pe al său.

            Ar fi redundant de formulat judecata de valoare la capătul acestei cronici sever limitate spaţial, cu atât mai mult cu cât debutul în volum al lui Andrei Terian – care numai debutant nu este – a fost deja validat maximal de o serie de premii prestigioase ale criticii, între care şi acela al Uniunii Scriitorilor, precum şi de interesul public (primul tiraj epuizându-se în scurt timp). Valoarea de exemplaritate a cărţii este dincolo de orice dispută (poate tocmai din acest motiv ar fi meritat un index de termeni şi autori, pentru că va funcţiona inevitabil şi ca un manual de călinescianism şi de critică a criticii). Demnă de menţionat rămâne depăşirea unei probe de foc la care puţini dintre criticii noştri fac faţă: atingerea excelenţei atât în postura de cronicar şi foiletonist, cât şi în aceea de istoric şi teoretician literar. Verva polemică şi argumentul critic ale cronicarului sibian nu sunt falsificate de stridenţe academizante, după cum discursul şi strategia sa teoretică rămân libere de tarele colocvialităţii jurnalistice – iată o reuşită suplimentară a ceea ce se anunţă a fi „modelul Terian“ în cultura română.

 

Mihaela Ursa

Esenţă de critic (Andrei Terian, G. Călinescu: A cincea esenţă)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)