Între New Age şi second life

   

Ovidiu Pecican

 

Nu mai ştiu cine a umplut literatura română de îngeri. Cred că era Eminescu – în Înger şi demon –, iar după el a venit Topârceanu (în registru burlesc, comic, cu Minunile Sfântului Sisoie). Nu? După aceea s-au îmbulzit ortodoxiştii interbelici, cu abordările lor teoretizante, dar şi cu poezia îmbibată de heruvimi şi floricele, cu Isus păşind printre ii înflorate… Nichifor Crainic, gândiriştii… După interludiul comunist – în care îngeraşii zglobii şi mucaliţi au survenit numai prin proza lui Nicuţă Tănase, rămânând mai degrabă o referinţă îndepărtată în memorabilul roman Îngerul a strigat al lui Fănuş Neagu –, abordarea literar-eseistică a lui Andrei Pleşu i-a adus din nou printre noi, de astă dată cu oarecari pretenţii de seriozitate şi deschidere teologică. De aici încolo, poeţii convertiţi la proză ori prozatorii cu vocaţie dublă, afirmaţi şi ca poeţi, au dat frâu liber exploatării temei. Orbitorul cărtărescian, alţii şi alţii au colonizat cu îngeri grădina imaginarului lor, lucru care nu a rămas neobservat. Iată ce spune un blogger, care compară cartea Ruxandrei Cesereanu despre care este vorba în comentariul de faţă cu un roman al Laurei Restrepo:

 

… există dacă nu o patimă a poveştilor cu îngeri, cel puţin un trend. La noi, de curând a apărut romanul Ruxandrei Cesereanu, Angelus (Bucureşti: Humanitas, 2010), în care, de asemenea, îngerii se scoboară pe pământ; din vestimentaţia lor face parte şi o mantie albastră, mantie pe care o regăsim şi în romanul Laurei Restrepo; îngerii Ruxandrei Cesereanu sunt muţi; la fel şi îngerul din Dulce companie. Sau îi vom întâlni (pe ei, pe îngeri) cel puţin în titlurile cărţilor, aşa cum se întâmplă şi în cazul ultimului roman al lui Radu Aldulescu, numit Ana Maria şi îngerii. Să fie doar un simplu trend? Nu prea aş crede. (Erasmen, „Dulcea companie a îngerilor“, blog, 5 septembrie 2010)

 

Nu cred nici eu că ar fi o simplă tendinţă, deşi o anume convergenţă tematică sau la nivelul motivelor poate fi observată, iar transformarea zonei angelice în loc comun poate fi de pe acum prevestită. Aceeaşi înclinare pe panta tematicii angelice o observă şi Daniela Firescu:

 

Imaginarul romancierilor români pare atras în ultimul timp de mythos-ul îngerilor salvatori, văzuţi ca ultimă soluţie de acceptare a realităţii […] Starea de criză cu care se confruntă şi confundă periodic spaţiul est-european pare propice acestor evdări în mistic, în zone compensatorii, realităţi alternative, unde miturile salvatoare sunt reactivate, adaptate şi readaptate în funcţie de condiţiile particulare contextului istoric. („Chestiunea îngerilor“, in Ramuri, nr. 9, 2010)

 

Dar Angelus (Bucureşti: Ed. Humanitas, 2010, 268 p.), romanul Ruxandrei Cesereanu, e mai legat de o altă tradiţie: cea latino-americană. Mie îmi sună mai degrabă a arătarea jumulită, din coteţul unei povestiri de Gabriel García Márquez, unde dai de o tratare ludică a sacrului care nu se revelează lumii, ci îi apare acesteia, odată coborât în istorie, drept o caricatură degradată a gloriei cereşti. În asemenea perspectivă, sigur că ironia, ba chiar sarcasmul unei lumi desacralizate în căutarea sacrului pierdut devine ironie. Dar nu una stilistică, prin punerea în pagină, în primul rând, ci la nivelul ordonării registrelor existenţei înseşi, între registrele acesteia modernitatea aducând ruptura, falia. Despre ce să fie vorba atunci, în fundamentele construcţiei ficţionale din Angelus? Evident, despre ruptură, inadvertenţă, contrastare şi degradare, oricât de bizantin sau baroc veşmânt ar purta. Despre degradare şi, ar zice unii, ca şi cum asta ar aduce un spor de cunoaştere, despre sensibilitate postmodernă.

Dacă e să o asculţi pe autoarea însăşi, în Angelus, „Muza a venit chiar de la îngeri (aceia ai lui Andrei Rubliov), dar şi de la draci (aceia mucaliţi, ai lui Mihail Bulgakov), pe care i-am învălmăşit până i-am năucit în stil Boris Vian şi mai ales în stilul meu personal, sper“ (Ruxandra Cesereanu în dialog cu Alexandra Bădicioiu). Este clar acum în ce măsură poetica autoarei se întemeiază pe arta decupajelor livreşti, a colajului fără preocupări de profunzime filosofică, a unor topoi trataţi în registru mai curând pitoresc şi decorativ decât cu sobrietatea încruntată a textului profetic. Bianca Burţa-Cernat vorbeşte în acest sens chiar despre un „blindaj […] ironic, parodic, intertextual şi livresc“, detectând în construcţia naraţiunii „o juxtapunere de poveşti cvasiautonome, prinse într-o ramă“ (Observator cultural). Este adevărat, şi nu se simte în niciun fel nevoia unei construcţii mai osmotice şi mai coerente, câtă vreme centrală în Angelus rămâne distorsiunea între niveluri, fractura. De altfel, socoteşte Daniela Firescu, „procedeul expozitiv înregistrează mecanic, redă obiectiv, sondează adânc sau notează superficial, hiperbolizează, alternează mijoace şi procedee, efectul fiind unul caricatural“.

Iată cât de înşelătoare pot fi strădaniile de a clasa, în conformitate cu unele motive dominante, operele literare. Mai aproape decât cei care ar plasa-o pe Ruxandra Cesereanu de universul prozei pioase sunt cei care o socotesc ireverenţioasă, răsfăţată, provocatoare, cum face Daniel Cristea-Enache, trecând-o printre „fetele rele“ ale anului literar. Fiindcă, într-adevăr, cei trei îngeri ce vizitează Metropola din Angelus sunt mai curând un revelator de reacţii sociale, prilejuind exerciţiului narativ şi prestidigitaţia unei autoare interesate mai degrabă de năravurile şi măştile discursive ale unei lumi şui („un studiu sociologic dintr-o perspectivă simbolic-alegorică“, după comentatoarea din revista Ramuri).

Legată prin multiple fire de spaţiul unei alte ficţiuni, deloc metafizică, ci mai curând cotidiană, mediată de computer, internet şi bloguri, ca şi de noile geografii ale second life – pentru cine nu ştie, „o lume virtuală tridimensională, cu înscriere gratuită, unde utilizatorii pot socializa, se pot conecta şi crea, folosindu-se de dreptul la o voce proprie şi de dialog prin text“ (traducere aproximativă pentru definiţia oficială a site-ului web: „is a free 3D virtual world where users can socialize, connect and create using free voice and text chat“) –, povestea Ruxandrei Cesereanu pusă pe computer în Angelus include personaje care fac deja parte, ca avataruri în spaţiul virtual al comunicaţiilor electronice şi ludic-artistice, din biografia autoarei înseşi (Mesmeea, Mesmeea Cuttita, Anir Narkom ş.a.). În această direcţie, noul roman ruxandrian – sper să brevetez această formulare – translatează misticul în netosferă, substituindu-se sf-ului, care înlocuia paradigma imaginarului premodern cu o alta, de pretext ştiinţific, şi propunând un alt model de amplasare într-un real dezmărginit, prin includerea în vechile cadre ale reprezentărilor noastre artistice a alternativei, tehnologic mediate, a noului carnaval virtual.

Cred că Ruxandra Cesereanu a scris, în acest sens, un soi de profeţie mai apropiată de spiritul New Age, cu elemente de recuzită desprinse din metafizica de inspiraţie creştină, golite de conţinutul lor autentic şi folosite ca iconuri media, mai degrabă, spre a anunţa adâncirea şi dublarea (ori punerea în abis) a adagiului cogito, ergo sum, printr-un posibil „tastez, deci exist“.

 

Ovidiu Pecican

Între New Age şi second life (Ruxandra Cesereanu, Angelus)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)