Hermeneutica îndoielii

  

Iulian Boldea

   

O carte aplicată, adecvată subiectului ales şi, nu în ultimul rând, cu o armătură teoretică certă e Optzecismul şi promisiunile postmodernismului (1999). Cel puţin unul dintre mobilurile cărţii are o coloratură polemică, fiindcă autoarea repudiază, în Argument-ul scrierii sale, acuza de „textualism“ ce a fost prea adesea formulată în legătură cu literatura optzecistă. Prima parte a cărţii (A History of Diverse and Desperate Times) e preponderent şi asumat teoretică; sunt trecute în revistă cărţile ori studiile de cea mai mare relevanţă cu privire la paradigma postmodernă, contribuţii considerate cu o privire critică atentă la detaliu, ce denunţă, când e cazul, inadecvările sau confuziile conceptuale.

Pe bună dreptate, autoarea subliniază un decalaj – explicit, de altfel – între fundamentările programatice ale postmodernismului, nuanţate, elaborate şi incitante, şi practica scriiturii propriu-zise, de cele mai multe ori de o flagrantă ambiguitate, fapt care explică şi favorizează preeminenţa acordată criticului-teoretician, racolat uneori dintre scriitorii înşişi. Recurgând la principiile şi axiomele teoretice ale telquel-ismului francez ori la beneficiile postmodernismului american, optzecismul nu preia obsesia textului şi a textualismului ca scop în sine, ca principiu „autogenerativ“ mecanic; textualitatea devine, dimpotrivă, o modalitate privilegiată de a se angaja în discursul despre lume, dar şi în mecanismele sociale, în virtutea acelui „nou antropocentrism“ despre care vorbea, bunăoară, Alexandru Muşina. Textul – ca instanţă a scrierii şi rescrierii ficţionale a propriei fiinţe şi a universului în care ea îşi înscrie devenirea – nu face nimic altceva decât să exprime/să camufleze o sumă de nostalgii cu certă încărcătură ontologică.

O secţiune importantă, ca întindere şi pondere ideatică, din această carte e cea consacrată analizei creaţiilor unor importanţi prozatori optzecişti (Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Ştefan Agopian, Ioan Groşan, Gheorghe Crăciun), pusă sub un titlu mai degrabă metaforic – Cartea jocului şi a disperării. Mihaela Ursa consideră că „jocul şi disperarea descriu cele două modalităţi de asumare a poziţiei de moştenitor cultural“; e vorba de disperarea de a nu mai putea regăsi scriitura dinainte, inaugurală şi nepervertită, şi de jocul infinit ironic şi parodic ce animă cele mai multe dintre scrierile optzeciştilor, exhibând ambiguitatea lor semantică structurală. Analizele din această secţiune vădesc un spirit mai degrabă aplicat decât speculativ, cu înclinaţii neîndoielnice spre concretitudinea textului interpretat, dar, desigur, şi cu o largă deschidere spre o exegeză operată din multiple unghiuri metodologice.

Demn de semnalat e faptul că amplitudinea teoretică a frazei critice se întâlneşte aici cu circumscrierea detaliului, cu o privire analitică atentă şi pertinentă. Carte semnificativă prin deschidere teoretică, prin amploarea demonstraţiilor şi prin pertinenţa analizelor de detaliu, Optzecismul şi promisiunile postmodernismului e, fără nicio îndoială, unul dintre cele mai însemnate debuturi critice din ultimii ani.

În monografia Gheorghe Crăciun (2000), Mihaela Ursa analizează cu fineţe, într-un demers critic atent la nuanţe, la detalii, dar şi la scenografia narativă de ansamblu, opera prozatorului braşovean, focalizând cercetarea asupra găsirii nucleelor textuale care conferă acestei creaţii originalitate şi prestanţă expresivă. Romanul Frumoasa fără corp mai ales prin grilă intertextuală:

 

Titlul deschide de la bun început un canal de comunicare cu tradiţia literară românească, preluând în mod cert sugestia din titlul basmului popular prelucrat de Eminescu (şi valorificat inclusiv în scrierea Luceafărului), Miron şi frumoasa fără corp. Apelul la vârsta eminesciană a scrisului românesc, mai mult chiar, la o prelucrare a unei creaţii populare, deci superioare prin trăire şi autenticitate, în ordinea filosofiei de creaţie a lui Gheorghe Crăciun, oricărei literaturi ulterioare, nu poate fi străin de eventuala căutare a unei „corporalitaţi ireductibile“ a literaturii înseşi.

 

Scriitopia sau Ficţionalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic (2005) are o conformaţie bivalentă, fiind, deopotrivă, o „întreprindere academică“ şi o „lectură a actualităţii“, cum precizează chiar autoarea. După Simona Popescu, Scriitopia este „o carte care creează scenarii (teoretice), personaje care doar prin numele lor sunt purtătoare de poveşti (filosofice, teoretice), multe trasee, intersectări, circuite, linii de fugă specifice literaturii care-mi place mie“.

Mihaela Ursa îşi propune să interpreteze „subiectul auctorial ca figură a imaginarului criticii şi teoriei literare“. Metodologia valorificată este diversă (ea cuprinde „linii din gîndirea analogică, psihocritică, critică sociologică sau lingvistică, teoria actelor de vorbire“) şi bine aplicată la texte şi concepte critice. Paginile despre istoria criticii americane a anilor ’80 sunt însoţite de o istorie a ideii de autor (din Antichitate la poststructuralism) şi de o expunere detaliată despre condiţia criticului. Atracţia diacroniei e mereu temperată de fascinaţia tipologiilor (numite de autoare „un indice al unei anumite sensibilităţi teoretice“). Delimitările teoretice dintre autor şi subiect, dintre conştiinţa demiurgică şi conştiinţa auctorială prefaţează o elaborată clasificare a ipostazelor auctoriale; autorul e privit ca instituţie, ca inspiraţie, ca executant, ca fantasmă şi proiecţie ficţională, ca artizan sau ca funcţie textuală. Concepţia despre critica literară este una solid argumentată teoretic.

Actul critic este, pentru Mihaela Ursa, „imposibil fără apelul la imaginar: fantasma unui autor locuieşte la debutul oricărui act critic, după cum fantasma unui critic sau a unui interpret este presupusă în orice operă“. Interesantă este tipologia imagi­narului speculativ din capitolul Criticul-autorul posibil. Autoarea propune, pe lângă modelele critice stabilite de Brook (modelul organicist şi textualist), un model critic ficţionalist, bazat pe omologie:

 

omologia mizează, desigur, pe mecanismele analogiei (care fac deliciul organiciştilor), dar le transferă de la nivelul termenilor la acela al funcţiilor lor posibile. Astfel, ea răspunde pentru orice tip de transformare ficţionalistă: devine semnul transferului omologic, prin care o valoare a funcţiei dintr-un mediu prim dobîndeşte o aceeaşi valoare într-un mediu secund.

 

Poststructuralismul e privit de autoare nu ca o simplă reacţie la structuralism, ci ca  un moment de continuitate, care „îşi subsumează achiziţiile acestuia, redistribuind accentele“. În cadrul poststructuralismului, precizează Miheala Ursa, „are loc o modificare de imaginar teoretic dinspre metaforele cunoaşterii ca raţiune şi lumină [...] spre metaforele biologice ale trupului hedonist (dorinţă, plăcere etc.) sau spre metafore etice, ale comunităţii aflate în relaţie ecologică, prietenoasă cu lumea“.

Definiţia criticului literar („vulnerabil şi ezitant, eterogen şi dicontinuu, dar nu mai puţin viu“) îi acordă acestuia un accent cultural şi moral cu o tentă sceptică şi dubitativă, în măsura în care el, criticul literar, nu încetează a profesa „o hermeneutică a îndoielii“. Scriitopia e, aşadar, un spaţiu al ficţionalităţii, produs de relaţia intersubiectivă dintre autor şi criticul ce are conştiinţa acută a ficţionalităţii asumate şi, prin aceasta, puse mereu sub semnul interogaţiei fecunde (critica fiind privită ca „un mod de «a crede fără credulitate» în universul textului“).

Cărţile Mihaelei Ursa beneficiază, dincolo de armătura teoretică solidă, de „bibliografia“ asimilată cu naturaleţe, de o scriitură suplă şi expresivă, fiind dominate, înainte de toate, de o luciditate pe cât de responsabilă, pe atât de nuanţată. O luciditate care face din îndoială un instrument hermeneutic inconturnabil, repunând în discuţie ipostazele şi instanţele textului literar.

 

Iulian Boldea

Hermeneutica îndoielii (cărţile Mihaelei Ursa)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)